Ce incredintam vantului?

Citesc "Ce incredintam vantului".
O cabina telefonica ce nu este legata la nici o retea de telefonie, exceptand cea a vantului, undeva, intr-o gradina, permite glasului celor ramasi sa plece catre cei care nu mai sunt.
E un loc care chiar exista si am mai auzit de astfel de "telefoane publice" neconectate, ce iti permit sa vorbesti cu cei ce nu mai sunt, ba chiar cu Dumnezeu.
Un loc de completa sinceritate si dezvaluire.  

M-am intrebat care e diferenta? de ce as avea impresia ca acolo sunt auzita si aici in fata laptopului meu, glasul, gandul nu mi-ar ajunge la ei?
Ne place sa dam sens lucrurilor, e pasiunea noastra cea mare.
"Daca este verde semaforul inseamna ca ma iubeste".
"De Anul Nou o luam de la zero"... Avem nevoie de acest restart de fiecare data, de acest sens, pentru a ne aminti ca de fapt momentul de acum este singurul pe care il avem.
Viata mi-a aratat de atatea ori ce aduce clipa, dar tot uit. Tot nu reusesc sa fiu aici de-adevaratelea, sa fiu cu adevarat sincera cu viata mea.

Existenta noastra inseamna atatea temeri: de boala, de pierderi, de a nu dezamagi, de cutremur, de razboi... mai nou. Fiecare zi e un act de curaj. A te bucura de un apus sau de un varf, este un act de curaj, de inconstienta. Poate ca este dovada cea mai mare a capacitatii de a trai momentul prezent.

Asa ca... ce incredintam vantului?
Atunci cand suntem cu adevarat prezenti, cu adevarat conectati la lume si la noi insine... ce incredintam vantului?

Galben ca soarele de vara

Final de februarie, sunt la biroul meu din coltul cladirii. Soarele se pregateste de apus si arunca pe cladirea de vizavi nuante fade portocalii. Intalnirea acestor raze cu unghiurile cladirilor dau nastere de umbre. Pe unul din hornurile din acoperis se ridica valuri de aburi, cel mai probabil de la centrala de incalzire.
Pare o scena dintr-un film, fundalul pe care se aude vocea naratorului... "Si iata cum in aceasta zi de final de februarie, deja matura Raze imbracata cu puloverul ei cel nou de culoarea soarelui galben de vara...".

Ce face "deja matura Raze"?
Este ea mai bine? A reusit ea sa isi invinga demonii? Asa cum imbraca tot mai mult culori aprinse in detrimentul negrului.. asa si-a luminat si sufletul?

Ce faci tu, Raze?
Esti bine pana la proba contrarie, nu? Alergi si visezi case si cai verzi pe pereti?
Faci bine, Raze ca visezi.. caci de nu ar fi fost aceste visuri, erai demult apa si pamant.
Dar nu mai esti aceeasi. Astepti inca minunea, visezi inca sa salvezi lumea, inca licaresti, dar vezi ce nu reuseai sa vezi mai demult.
Ca si ochii Evei cand s-au deschis... au vazut lumea asa cum era..

Se spune ca ne schimbam, ca la fiecare 7 ani suntem practic altii, ca celulele noastre sunt total innoite.
Sunt alta de cand mi-am pierdut fratele, sunt alta de cand mi-am pierdut inocenta. Sunt cea de azi.

Ieri ma intrebam ce am invatat din toate nenorocirile care mi s-au intamplat in viata? Ce rost a avut toata durerea?
Ce bine ar fi sa stiu.. as fi un om intelept. Cred ca singura morala este aceea ca acum este momentul. Si altul poate sa nu mai fie. Atat. 

Sa traim cat traim.
E usor de zis cand esti imbracat cu pulover ca soarele galben de vara. Dar cand porti haina neagra a pierderii, a regretului, a tot ce ai vrea sa mai fie si nu mai e.. nu e deloc usor de trait.
Si totusi, traim. Si cum-necum, reusim sa trecem peste. Sa tragem aerul asta in piept, sa il dam afara, el sa isi faca rostul prin organism si sa mai facem un pas in fata.
Sa reusesti sa stai cand iti vine sa fugi sau sa fugi cand iti vine sa stai sau sa stai cand iti vine sa stai si sa fugi cand iti vine sa fugi.
Acest nord din creier si sud din suflet mi-a rapus viata. M-a facut sa ma tavalesc in cele mai grele incercari.
Poate ca busola lui Raze de azi arata nordul in creier si nordul in suflet sau sudul in sufletul si sudul in creier.
Poate ca azi Raze stie ce vrea.

Fiinta de lumina

Ti-am facut parastasul de 7 ani. Lucrurile au mers deosebit de bine, am avut spor in tot ce am pregatit, vreme buna.
L-am luat pe tata si am plecat spre tara cu noaptea in cap, ca sa stau singura in biserica si sa te pomenesc.
Dar nu am fost singura pentru ca de niciunde pe usa a intrat verisorul, ca mai apoi sa vina si matusa, ca apoi sa fie si afara unchiul. Cand matusa m-a luat de mana si m-a strans, am simtit cum se scurge din mine toata salbaticia asta de om neimblanzit, ca o fiara ce in singuratatea ei devine si mai fiara.

Am mers toti la cimitir si te-am tamaiat si ne-am gandit la tine. Si am realizat ca a fost ultima "vesnica pomenire", ultimul pachet ce ti l-am trimis pe acest "tren".

In biserica insa, am avut o viziune. Si te-am vazut stand in soare, cu parul tepi, un tricou inchis la culoare pe tine, intr-un soare ca cel din ziua cand mi-ai fost luat. Zambeai, radeai cu toata fata. Erai bine, erai fericit si, desi erai indreptat spre mine, te pregateai sa imi intorci spatele si sa apuci pe o alee din acel parc luminos si sa pleci de tot. Te-am vazut cu ochii mintii atat de aievea! Asteptai. Inca asteptai sa vina ziua de fix 7 ani si sa te indrepti spre lumina.

Stiu, am cu tarie convingerea, de fapt sper din tot sufletul ca pana la acea data sa imi vii in vis. Vino ca sa te mai vad macar o data, sa te pot imbratisa, vino si spune-mi ca e bine acolo unde esti.
Ca si daca a fost rau, a trecut. Si ca te vei urca pe corabie precum Bilbo Baggins in Lord of the Rings si vei pleca spre acel taram al vesnicii, in lumina.

Pentru mine este o a doua despartire. Caci in tot acest timp, te-am simtit prins, te-am simtit pe aici. Iar acum simt foarte puternic ca te indepartezi si mai mult. Sper sa te indepartezi in lumina, intr-o fericire pe care noi cu mintea noastra de aici nu o putem percepe.
Fii tu fiinta de lumina.

Se fac 7 ani

Bai suflet drag, se fac 7 ani.

Ce inseamna asta? Ce ar trebui eu sa fac? la 7 ani se dezleaga sufletul de durere? se taie si ultima legatura cu lumea asta si a noastra cu a ta?

Cert este ca ma simt ca si cum ti-as zice iar adio si in acelasi timp, e foarte ciudat, simt ca e ca si cum te-as regasi.

Am inceput sa adun lucruri: o camasa, lenjerie, sosete, papuci de casa, ti-am luat pana si o paturica gri pufoasa care sa iti tina de cald cand vine iarna. Si tot imi vine sa adun ca un harciog toate lucrurile de care ai avea nevoie si sa ti le pun la colet, de parca acum sigur ti-ar ajunge.

Am incercat sa ma uit si prin hainele tale, cele care au mai ramas in sifonierul tau neatins, din camera ta neatinsa; timpul a inlemnit in loc in acea camera. Am incercat, pentru in realitate nu am putut sa ma despart de nimic. De nimic. Cand am gasit tricoul tau verde pin, decolorat de soarele din vama, am crezut ca innebunesc. Nu este firesc. Nu este firesc ce s-a intamplat si nu este firesc ca dupa atata vreme inca sa mai doara asa.

Sambata facem parastas, voi putea sa iti trimit toate aceste lucruri stranse si papica. Pentru ca sunt limitari impuse din cauza pandemiei, ne vom rezuma la biserica, oricat as fi vrut sa ne strangem toti ai nostri, sa bem o bere si sa te cinstim.

Azi mi-a zis verisorul meu (al nostru de fapt), cu care nu am mai tinut legatura, ca vrea si el sa vina. Si, m-a emotionat enorm pentru ca vine pentru tine, pentru noi, pentru sangele asta din vine care ne uneste. Si stiu ca nu ma voi putea abtine, pentru ca s-au adunat prea multe in sufletul asta al meu, prea multa insingurare.
Vine pentru ca ai fost iubit. Si pentru ca sunt atat de multi oameni care te-au iubit si te-au apreciat. Iar acest lucru ma emotioneaza cumplit pentru ca imi arata ca ai lasat bucurie pe unde ai calcat, ca sufletul tau drag a adus lumina acestor oameni care inca te cauta, chiar si dupa aceasta vreme. Asta ma face sa fiu mai putin singura, caci iubirea si dorul de tine sunt impartasite.

Forever 25

Pe noi ai nostri ne-au facut din iubire.
Doi oameni ce s-au cunoscut la maturitate si au ajuns sa ne dea noua viata.
Mama cu nume de gratie a bucuriei si tata, un om care merita mult mai mult, atat de mult mai mult de la viata asta.

Nu iubirea lor a murit. Din noi 4, am ramas doar noi 3. Cat de groaznica trebuie sa ii fost mamei constientizarea ultimelor clipe la gandul ca ne lasa pe noi, Soarele si Luna ei.. 2 copii mici, prea mici ca sa ramana fara ea. Prea mici ca doar cuvantul "mama" sa ne sune atat de stingher in urechi si suflet.

Am crescut cu acest gol. Stiu sigur ca la tine golul a fost si mai mare pentru ca atingerea ei a fost mai putina, eu mi-am luat mai multa doza de mama.

Dar...

Azi iti scriu pentru ca ma gandesc la tine mai intens. Este ziua ta!
Le-am luat colegilor niste biscuitiii.. yummmy.. f buni. Sper ca ti-au placut!

Stii ce cred? Cred ca acum, seara fiind, esti pe prispa acelei case unde ma astepti impreuna cu mama. Este vorba de casa aia care are in spate muntii si in fata marea. Esti pe prispa, ai o Silva neagra asezata langa, tii chitara in brate, incerci sa canti Stand by me si te gandesti cum sa faci sa ma suni sa imi dai sa aud marea si sa imi canti la chitara in telefon sa vezi daca recunosc melodia, daca ti-au iesit bine acordurile.

As vrea atat, atat de mult sa gasesti calea aia de a ma suna. Suna-ma si canta-mi si lasa-ma sa iti urez La multi ani, caci atata timp cat eu voi trai va fi mereu ziua ta, vei trai si tu chiar daca vei fi mereu la 25 de ani.