Ce incredintam vantului?

Citesc "Ce incredintam vantului".
O cabina telefonica ce nu este legata la nici o retea de telefonie, exceptand cea a vantului, undeva, intr-o gradina, permite glasului celor ramasi sa plece catre cei care nu mai sunt.
E un loc care chiar exista si am mai auzit de astfel de "telefoane publice" neconectate, ce iti permit sa vorbesti cu cei ce nu mai sunt, ba chiar cu Dumnezeu.
Un loc de completa sinceritate si dezvaluire.  

M-am intrebat care e diferenta? de ce as avea impresia ca acolo sunt auzita si aici in fata laptopului meu, glasul, gandul nu mi-ar ajunge la ei?
Ne place sa dam sens lucrurilor, e pasiunea noastra cea mare.
"Daca este verde semaforul inseamna ca ma iubeste".
"De Anul Nou o luam de la zero"... Avem nevoie de acest restart de fiecare data, de acest sens, pentru a ne aminti ca de fapt momentul de acum este singurul pe care il avem.
Viata mi-a aratat de atatea ori ce aduce clipa, dar tot uit. Tot nu reusesc sa fiu aici de-adevaratelea, sa fiu cu adevarat sincera cu viata mea.

Existenta noastra inseamna atatea temeri: de boala, de pierderi, de a nu dezamagi, de cutremur, de razboi... mai nou. Fiecare zi e un act de curaj. A te bucura de un apus sau de un varf, este un act de curaj, de inconstienta. Poate ca este dovada cea mai mare a capacitatii de a trai momentul prezent.

Asa ca... ce incredintam vantului?
Atunci cand suntem cu adevarat prezenti, cu adevarat conectati la lume si la noi insine... ce incredintam vantului?

Galben ca soarele de vara

Final de februarie, sunt la biroul meu din coltul cladirii. Soarele se pregateste de apus si arunca pe cladirea de vizavi nuante fade portocalii. Intalnirea acestor raze cu unghiurile cladirilor dau nastere de umbre. Pe unul din hornurile din acoperis se ridica valuri de aburi, cel mai probabil de la centrala de incalzire.
Pare o scena dintr-un film, fundalul pe care se aude vocea naratorului... "Si iata cum in aceasta zi de final de februarie, deja matura Raze imbracata cu puloverul ei cel nou de culoarea soarelui galben de vara...".

Ce face "deja matura Raze"?
Este ea mai bine? A reusit ea sa isi invinga demonii? Asa cum imbraca tot mai mult culori aprinse in detrimentul negrului.. asa si-a luminat si sufletul?

Ce faci tu, Raze?
Esti bine pana la proba contrarie, nu? Alergi si visezi case si cai verzi pe pereti?
Faci bine, Raze ca visezi.. caci de nu ar fi fost aceste visuri, erai demult apa si pamant.
Dar nu mai esti aceeasi. Astepti inca minunea, visezi inca sa salvezi lumea, inca licaresti, dar vezi ce nu reuseai sa vezi mai demult.
Ca si ochii Evei cand s-au deschis... au vazut lumea asa cum era..

Se spune ca ne schimbam, ca la fiecare 7 ani suntem practic altii, ca celulele noastre sunt total innoite.
Sunt alta de cand mi-am pierdut fratele, sunt alta de cand mi-am pierdut inocenta. Sunt cea de azi.

Ieri ma intrebam ce am invatat din toate nenorocirile care mi s-au intamplat in viata? Ce rost a avut toata durerea?
Ce bine ar fi sa stiu.. as fi un om intelept. Cred ca singura morala este aceea ca acum este momentul. Si altul poate sa nu mai fie. Atat. 

Sa traim cat traim.
E usor de zis cand esti imbracat cu pulover ca soarele galben de vara. Dar cand porti haina neagra a pierderii, a regretului, a tot ce ai vrea sa mai fie si nu mai e.. nu e deloc usor de trait.
Si totusi, traim. Si cum-necum, reusim sa trecem peste. Sa tragem aerul asta in piept, sa il dam afara, el sa isi faca rostul prin organism si sa mai facem un pas in fata.
Sa reusesti sa stai cand iti vine sa fugi sau sa fugi cand iti vine sa stai sau sa stai cand iti vine sa stai si sa fugi cand iti vine sa fugi.
Acest nord din creier si sud din suflet mi-a rapus viata. M-a facut sa ma tavalesc in cele mai grele incercari.
Poate ca busola lui Raze de azi arata nordul in creier si nordul in suflet sau sudul in sufletul si sudul in creier.
Poate ca azi Raze stie ce vrea.

De ziua ta

Am o amintire. E portocalie ca rochia pe care o purtam, e calda ca ziua de vara, luminoasa ca razele soarelui si frumoasa ca acel apus.

Este o amintire cu tine.

Pe bloc.

Cu muzica si bere si vara si soare.

Au fost si sunt momente cand am fost atat de mandra de tine. De bucuroasa ca esti al meu. Ca acelasi sange ne curge prin vene, ca suntem la fel…de la acest sange, la verdele din ochi, la suflet.

Vezi tu, te transformi in legenda… Mereu tanar, mereu la 25 de ani, cu aceste lait motive de care ma agat.

Devii un basm, o poveste. Povestea fratelui meu. Si poate ca uit sau filtrez sau nu..

Anii au trecut si am crescut cu lipsa ta… Cum am vazut niste imagini ale unor copaci care crescand au integrat in tulpina lor diverse obiecte, iar acele obiecte au devenit parte din copaci, au devenit una si au continuat sa existe astfel.

Traiesc. Imi traiesc viata asa cum este ea. Asa cum mi-o fac, vreau sa cred. Dar apoi vii tu si imi amintesti ca atunci cand vantul bate, ne spulbera si pe noi.

Dar traiesc si sunt la o varsta pe care tu nu o vei apuca niciodata. Am 2 maini care mangaie pamantul pe care tu nu il mai poti calca.

Sunt norocoasa ca sunt aici ?

Nu stiu cat sunt de norocoasa, dar stiu ca apreciez mult mai mult fiecare zi.. pentru ca stiu ca, « just like that », o noua zi nu mai poate veni. Cred ca mai mult iti sunt datoare. Sa gust, sa respir, sa inspir, sa iubesc si sa vad tot ceea ce tu nu mai poti vedea.

Asta am invatat dupa plecare ta ? Nu.

Nu am invatat nimic.

S-a intamplat degeaba. Singurul lucru care s-a intamplat a fost ca m-a ingenunchiat, ca m-a distrus, ca am pierdut ceea ce iubeam mai mult pe acest pamant. Si nu pot pune in cuvinte cum a fost.. am tot scris, de fapt, pe aici.. Am tot scris, atat cat am putut.

Degeaba.

Azi vorbeam cu tata, iar gata sa plangem la telefon, ca a trecut timpul. Si ce am putut eu sa ii zic acestui om care in afara de a ma pierde pe mine, a pierdut tot ? « Ca ne raman amintirile si ca ar trebui sa fim recunoscatori pentru cat ai fost ». Oare eu am crezut ce am zis ?

Dar, stii, Dani, pana la urma traiesc.

Cum am trait si inainte sa pleci – cu tine in viata mea, tot asa traiesc si acum – dar fara tine in viata mea.

Nu pot sa te smulg din inima mea, din amintirile mele. Nu pot face sa dispara nici amintirile bune, nici pe alea rele. La fel ca si copacul, trebuie sa merg mai departe cu tine in scoarta mea, indiferent ce inseamna asta. 

Poate ca te uiti la mine de unde esti, poate ca esti acum langa mine pe scaunul asta albastru din stanga mea, poate erai langa mine de dimineata si de aia a venit Aurora, catelul , fuga sa ma intampine mai cu foc ca de obicei, poate ca esti in sufletul meu si iti continui viata prin viata mea, poate ca nu ma vezi dar ma astepti, poate vei reveni sub alta forma. 

Dar vezi tu, un singur lucru nu pot accepta : acela ca ai disparut. Asta nu se poate. 

Tu inca esti.

Scrisoare deschisa catre cer

Draga Fat-Frumos, 

Sunt lucruri pe care nu le poti scrie deschis intr-o scrisoare deschisa. 

Azi se fac 2 ani de cand ai plecat. Am realizat de dimineata m-am imbracat cu acelasi haine in care eram imbracata cand am aflat, cu lantisorul meu cu inimioara la gat.

Stii ce dureros este sa fii cel care este lasat in urma? Cel care pierde. Mereu cel care ramane locului fiind parasit de cei pe care ii iubeste ?

La fel de dureros este sa vezi ca ti se doreste sa dispari, iar tu nu poti sa te faci nevazut. 

Fericirea nu vine cand o chemi. Iubirea nu vine cand o chemi. Moartea nu vine cand o chemi.

Toate sosesc neanuntate.

Fata de acum 2 ani, nu s-a schimbat nimic. Iti simt plecarea la fel de acut, dar s-a cronicizat, s-a sedimentat. Fata de acum 2 ani in viata mea sunt mai multe cioburi. Si nu sunt cioburile acelea care exista pentru a lasa sa intre lumina inauntru, cum zice vorba inteleapta. La mine intra intunericul si frigul, iar ele taie atat de adanc. 

Ma simt deznadajduita cum nu m-am simtit niciodata. Credeam ca va fi mai bine. Eu optimista ! 

Dani, pierderea ta m-a facut si mai speriata de a fi lasata singura. M-am saturat sa imi plece cei dragi din viata, iar eu sa tot raman, sa fiu nevoita sa o iau de la capat, sa invat sa merg iar, sa invat sa respir din nou, sa simt ca mi se schimonoseste fata cand incerc sa zambesc. 

In toti acesti 2 ani, m-am gandit ca Dumnezeu m-a lasat pe mine si te-a luat pe tine cu un scop. Ca vrea ceva de la mine. M-am gandit ca poate trebuie sa invat ceva din pierderea ta. Ce ? Ce poti invata din atata durere ? Exista vreo morala ? Mie mi-a scapat. 

Nu avea de ce sa ma lase pe mine si sa te ia pe tine. Trebuia sa fie invers. Eu… nu… eu nu pot sa fac binele pe care tu il faceai. Eu am hibele mele atat de mari. Si mi se refuza rugamintea de a fi lasata sa le remediez… si mereu lasata in urma. 

Stii ca azi, pe 25 septembrie, Biserica sarbatoreste pe Sf. Eufrosina, sfanta al carei nume in purta mama. Cum se face ca ai murit in aceasta zi ? 

Azi vreau doar sa te plang, maine sa ma rog pentru sufletul tau, iar apoi sa pot sa ma ridic, sa pot sa respir din nou, sa am sansa de a respira.

Nu am dreptul de a-ti cere nimic, doar sa iti ofer caci ai nevoie de lumina acolo. 

Dar daca poti, daca ai cum sa indupleci universul, pe Dumnezeu, ajuta-ma si fa-mi o minune, cum-necum mereu ai reusit.

10 decembrie 2014

Bai, mi-e dor de tine.
Poti sa ma auzi de acolo de unde esti? Mai treci din cand in cand pe la noi, ca sa te asiguri ca ne e bine? Oare acelea sunt momentele cand ma gandesc intens la tine si am impresia ca iti simt parfumul in jurul meu? Stii, si acum cand scriu, am impresia ca esti langa mine.. iti simt prezenta. Simt acea caldura, acea senzatie pe care o simteam cand eram pe langa tine.

A fost o seara superba de vara cand am stat pe terasa blocului si am baut bere ascultand muzica de la boxele pe care le adusesei acolo sus. Aveam rochia mea lunga portocalie care parea si mai portocalie in lumina apusului. Imi doresc atat de mult sa am macar o fotografie in acea seara. Nu am nimic decat amintirea. Cateva imagini care mi s-au dus din retina in minte si acolo raman.
Mi-e dor!

Ti-a murit unul dintre prieteni.
Cata risipa de viata, sufletul meu!

Lipsa ta se adanceste cu timpul. Nu mai doare ca inainte, insa dorul devine tot mai mare. Mi se pare groaznic ca anii vor trece, ca voi imbatrani, ca tu vei fi doar o amintire, ca nu imi fi alaturi.

Mi-e dor de fiecare clipa de cand ai venit pe lume si pana in dimineata aia cand ti-am scris "Ai grija de tine" si nu am continuat cu "Te iubesc"-ul pe care voiam sa il scriu pentru ca eram suparata pe tine.
Suflete, sa ma astepti si sa ne regasim dupa ce voi fi trecut si eu prin viata. Promite-mi ca ma astepti cu zambetul tau cald, cu ochii aceia ca ai mamei. Promite-mi ca atunci voi putea sa te imbratisez din nou. Promite-mi ca o vom relua de unde am lasat-o.

Scriu degeaba. Tu ramai plecat, eu raman aici. Prefer sa imi inchipui ca esti pe langa mine si ca daca iti imbratisez hainele cu care ai fost imbracat in ziua aia, te imbratisez pe tine si ca imi simti sufletul.

Atata risipa de viata, suflete! Atata iubire ramasa in suflet.

Doar atat

Ne cramponam atat de mult de lucrurile din jurul nostru, de toate aceste mici situatii si ceea ce numim realitatea noastra. Iubim, ne stresam, tragem de noi, muncim ca nebunii, ne agatam de achizitii, visam la ziua de maine, avem sperante, dezamagiri, idealuri, suntem atat de prinsi de ceea ce este viata noastra incat nu suntem constienti ca exista un lucru care transcende: frica de a nu muri.

Toti o avem si toti o constientizam cand mai pleaca cineva din jurul nostru, cand mai auzim o stire, dar cu adevarat o simtim doar atunci cand suntem direct amenintati, cand sanatatea noastra este in joc sau cand scapam ca prin urechile acului dintr-un accident, spre exemplu.
Se declanseaza o reactie unica in noi si totul incepe sa se rezume la "nu vreau decat sa traiesc". Intr-o clipita totul se rezuma numai la atat, la "vreau sa traiesc".

Vis rau

Aseara a decurs ok, am adormit la tv, m-am bagat fara chef in pat si apoi spre dimineata mi-ai venit in vis. 

Eram la tara. Murisei. Iti faceam funerariile, dar cumva fara sa respectam ritualul, era un soi de neimplicare generala.
Preotul venise in curte, tu erai in sicriu, dar noi nu fusesem la biserica inainte, apoi cat am lipsit eu din curte, lumea a plecat la cimitir, dar fara sa te ia cu ei sa te ingroape. 

Si am venit sa ma uit la sicriu... parca vedeam cum fata ti se descompunea grabit sub ochii mei. Si dintr-o data ai deschis ochiii. M-am speriat si am fugit la matusa pentru a o chema sa ii arat. Am crezut ca mi se pare, dar de fata cu ea i-ai deschis din nou si ai deschis gura sa casti, intr-un cascat infiorator. Ne-am speriat ingrozitor de tare, apoi te-ai ridicat din cosciug cu pieptul dezgolit. Nu aratai ca o creatura infioratoare, dar erai rau. I-ai urmarit pe ei, matusa, tata, si i-ai impuscat. Am vazut cum au cazut, iar eu am inceput sa fug stiind ca urmez, dar nevenindu-mi sa cred ca mi-ai face mie rau, tocmai mie. M-ai prins pe la poarta casei, eu eram pe drum si.. am auzit zgomotul impuscaturii si fara sa simt nimic, am vazut o pata rosie pe pieptul meu. Nu m-a durut si nu m-a ucis. 

Tian, motanul, era legat la o cusca de caine, arata rau si era f rau.
Iar eu tot incercam sa te exorcizez: te inchinam, cautam crengute pe jos ca sa formez din ele cruce ca sa alung raul, insa nimic nu avea efect. Oricat ziceam rugaciuni sau te inchinam pe tine, nu se schimba nimic, ramanei la fel.

Cred ca asa m-am trezit. Iar cand mi-am amintit ce am visat, a reaparut si groaza provocata de ochii tai deschizandu-se si de acel cascat infiorator.

Nu pot sa inteleg de ce te tot visez rau. De cele mai multe ori te visez ca esti rau cu mine, ca arati rau, nu iti e bine. Visele in care mi-ai aparut bine sunt atat de rare, in acele vise te imbratisam, erai tu asa cum ai fost mereu, nu o creatura care imi provoaca frica.

Imi e frica

Pentru mine ai murit pe 25 septembrie 2013, undeva la ora 15:28... Chiar daca fizic a fost azi-noapte.
Mai e putin si se face anul.
Si mi-e frica.
Pe langa durere simt groaza ca nu cumva telefonul sa sune din nou si sa primesc din nou aceasta veste.

Soarele straluceste la fel. Aerul e la fel de cald. Am mancat la pranz acelasi tip de chifla ca la pranzul din ziua aceea.

Mi-e dor de tine, dar azi nu imi amintesc decat de groaza zilei de acum 1 an. Cum lucrurile s-au schimbat intr-o fractiune de secunda. Cum s-au destramat iremediabil.
Caci, moartea este singura certitudine pe care o avem, la fel cum este singurul lucru pe care nu il putem schimba.
Cumva simt ca daca se face acum anul, ar fi si sfarsitul acestui cosmar. Ca se va dovedi ca a fost o farsa, ca am visat urat.

Imi e frica. Imi e atat de frica si mai sunt cateva minute...

1 an

Anumite zile capata importanta pentru ca noi le-o dam. Ele sunt zile, la fel ca restul zilelor din an.
Cu toate astea, e in firea noastra sa aniversam, sa celebram, sa comemoram.

A fost odata ca niciodata... au fost odata ca niciodata 2 frati, Soarele si Luna, cu aceeasi culoare in ochi care venea de la mama lor.
Te asteptam la tara in vacanta de vara, imbracam papusile cu hainele cele mai frumoase, puneam flori din gradina in camera pentru ca doream sa fii partas la universul meu de copil.
Aveai o rata de jucarie, Maca Ratzy, cu ea dormeai, era prietenul tau cel mai bun in copilarie. Ai o poza cand aveai 2-3 ani si in spatele tau se vede coada Macai, ce ne mai amuzam.
Cand eram mici, tata ne ducea la restaurantul de pe vaporasul din IOR, mancam din farurii pe care scria "Segarcea".
Prima mea amintire cu tine este de cand erai mic de tot, eu aveam 3 ani. Erai in dormitor, in patut, aveam draperiile trase pentru ca desi era amiaza, lumina soarelui intra stinsa, mama era in camera. Era cald. De aceea tind sa cred ca aveai cateva luni.
Intr-o vara am avut puisori de gaina. Ne ciuguleau dintii si mie cercerii cei de argint cu piatra albastra. Au crescut si i-am dus la tara, probabil cand au crescut i-am mancat.
Pana sa incepi scoala, ai crescut la matusa. Eu eram in primele clase si veneam cu tata dupa ore, la tine. Ne cumpara de la metrou, suc Tropicana si niste cicolata pe bat de umbrela. Aveam atatea umbrelute! Stateam in parculetul din fata blocului de la matusa si ne jucam. Tu aveai atatia prieteni, iar eu atat de putini, te invidiam.
Intr-un ou Kinder, l-ai gasit pe Pinghi, un pinguin hopa-mitica. Il iubeai tare. L-ai pierdut in gradina din fata blocului matusii. Insa l-ai inlocuit cu Panghi, un mic pinguin imperial, primit de la verisoara noastra. Ce te mai chinuiam. Stiam cat de pretios era pentru tine si te amenintam ca il inec... jocuri de copii.
Eu il aveam pe Dober, catelul meu de plus. El imi veghea noptile cum tie Maca. Maca e acum la tine in camera, atunci mi-a parut rau ca nu am pus-o langa tine in scriu, dar poate mai bine... poate va mai veghea si somnul altor copii, ai mei.
De ziua mea, in iarna 1999-2000, mi-ai facut cadou un deodorat Fa cu miros de mango. Cat de mult mi-a placut! Mirosul acela ma incalzea, in iarna rece, ma ducea cu gandul la vara.
De acel revelion, in timp ce Asia canta la PROtevelion, "ia-ma cu tine acolo-n America sau in Asia", noi eram la matusa, afara ninsese atat de mult, era superb.
De ziua de nastere a verisoarei Aloe, ai venit si tu. Am dansat si am cantat imbratisati "Fall to pieces". Azi nu o mai pot asculta.
Apoi, in timp, am inceput fiecare sa mergem la calea noastra: eu cu prietenele mele, tu cu ai tai. Ne intalneam in casa, unde ne ciocneam de cele mai multe ori, iar in alte dati ne completam perfect.
Am mers la tara intr-o iarna si mi-a placut tare, apoi in vara cand eu invatam pentru admiterea la facultate, cred ca ultima vara cu Tataia Petre, am mai mers odata si am facut poze. Mi-ai facut poze in lanurile de floarea-soarelui, pe sinele de tren.. Vezi, treaba asta cu sinele de tren, e tare veche, sa tot aiba 10 ani de poveste.
Ma invatasem sa fii acolo. Sa te stiu acolo. Sunt pasaje importante in viata mea si gandindu-ma la ele, incerc sa imi dau seama cum erai tu sau ce faceai tu. Si nu mereu stiu.
Stiu ca au fost si momente rele, cand eram foarte suparata pe tine, dar acum nu imi mai amintesc de ele. Nu imi mai amintesc de ele, din clipa cand m-am mutat de acasa.
In primul Paste cand am plecat de acasa, v-am chemat la noi, am gatit si am stat toti la masa. Erai tuns f scrut si imbracat cu tricoul tau portocaliu.
De primul Craciun in casa noastra noua, ati venit din nou... si a fost si ultimul Craciun petrecut impreuna.

Ai fost un om bun. Ai avut nevoie de foarte multa afectiune. Nu ai facut rau in jurul tau, ci doar tie.
Nu stiu pe nimeni care sa faca fotografii mai reusite decat ale tale.. sau, poate mai bine zis, fotografii mai pe gustul meu decat ale tale. Parca reuseai sa surprinzi lumea mai frumoasa decat era, pana si pe mine.
In ultimii ani, noi doi pe picioarele noastre, ne-am vazut de cateva ori in alte locuri decat acasa: simteam cand erai prin centru si ne bucuram ca 2 copii cand ne vedeam.
Uneori cand te vedeam fumand, imi faceai pofta si iti ceream o tigara. Vai ce ma certai. Cat te asigurai ca doar atunci fumam, ca nu cumva sa ma apuc de fumat, "Nu si tu, Oano".
"Oano".. cum suna cu vocea ta.

Cu o duminica inainte, trebuia sa vii la mine. Imi aduc aminte ca iesisem in IOR sa ma plimb si trebuia sa vii si tu, dar prietena ta se trezise tarziu si nu ai mai avut chef. Vorbisem cu tine cu cateva zile inainte, dar nu in termeni f buni pentru ca ii dadusei lui Tian cu apa oxigenata pe o rana mai sensibila si te-am certat ca nu trebuia, medicul apoi i-a dat cu apa oxigenata.
Apoi in dimineata aceea, pe 25/09/13, am venit sa ii dau medicamentele motanului, dar nu am mai intrat in camera ta ca sa nu te deranjez din somn. Ti-am scris doar pe un bilet in bucatarie "Ai grija de tine". Am vrut sa scriu si "Te iubesc". Dar nu l-am mai scris. Simteam te iubescul, dar am considerat ca nu il meriti pentru ca ma suparasei. Si am plecat.
Si apoi, ziua a decurs in mod obisnuit, serviciu, pranz in Lidl, telefoane. Iar la 15:28 a sunat telefonul. Era tata. Si de atunci totul s-a schimbat.
Imaginile s-au perindat prin fata ochiilor si au sapat in creier si in inima. Tu dezbracat, cu un fermoar ce se inchidea peste parul tau negru. Prima data cand te-am vazut la IML. Cat urasc locul acela. Eu intinzand fond de ten pe fata ta rece ca gheata. Ghivecele cu tufanele insirate de-a lungul prispei, coronelele, pozele cu tine inramate, cantecele bisericesti, noaptea de priveghi petrecuta in jurul unui foc in curte.
Toamna.

Nu sunt suparata pe tine. Ai fost minunat. Mi-ai imbogatit copilaria, ma bucur ca nu am fost singura, ca am avut un frate.
Imi pare rau ca doar atat a fost, ca ai lasat un gol teribil, pe care oamenii il inteleg din ce in ce mai greu, de parca durerea si dorul ar avea un termen de valabilitate iar eu nu il respect. Imi pare rau ca nu iti voi putea tine copiii in brate, ca nu iti voi mai simti mirosul, ca nu te voi mai imbratisa niciodata, ca nu ma va mai intelege nimeni cum o faceai tu.

Odata, ti-am trimis cantecul "Avionul de aur" al Alexandrinei care zice:
"Avionul de aur ma duce din casa,
unde ma iubea mama, de unde am fugit mireasa.
Copilaria pierduta s-a ascuns printre stele,
Eu vreau sa o ating, dar sunt scurte mainile mele."

Nu l-ai ascultat pentru ca nu aveai casti, dar eu te-am intrebat daca avionul meu este si avionul tau.
Iar tu mi-ai raspuns: "avionul meu este de hartie".
Si e bine, asa va zbura mai sus si va ajunge mai usor la stele.

Zbori inainte-n avionul tau de hartie, catre visul tau, catre stele. Fii fericit cum nu ai mai fost pana acum.
Asteapta-ma cand voi veni si arata-mi, ca de obicei, toate lucrurile minunate pe care le-ai descoperit.
Iubeste-ne de acolo de unde esti cum si noi te iubim de aici, de unde suntem.

Lumina

Suflet drag,

Ai devenit un inger?
Esti acum lumina?
Cumva, eu asa te vad. Iti vad ochii cu acelasi verde (si sa stii ca si aceeasi forma) si in rest doar lumina. Asa te vad eu azi.
Poate ca asa vreau sa te vad.
Poate ca vreau sa cred cu disperare ca iti e bine unde esti acum. Pentru ca ai fost asa de tristut. Te-ai simtit coplesit. Iti inteleg nevoia de a te refugia in orice numai sa nu mai doara.
Daca si pe tine te-au presat peretii camerei cum ma preseaza pe mine.. sa ii simti apropiindu-se de tine ca sa te striveasca si sa nu ai unde sa fugi pentru ca mereu esti in acea camera... inteleg de ce.

In decembrie 2012 ai suferit o pierdere puternica. Ai suferit foarte mult.

Sufletele noastre au primit loviturile la fel. Cum si eu ma prefac de fata cu toata lumea ca sunt ok ca asa m-am invatat, ca sa nu para ca imi plang de mila, ca sa par puternica, asa ai facut si tu. Din pacate, ai facut-o si fata de mine iar eu te-am crezut pentru ca nu am banuit ca suntem chiar atat de asemanatori.

Las garda jos si recunosc ca toate loviturile din ultima vreme m-au ciuruit. Ca lovituri inca vin si ca peretii miscatori ai camerei se tot apropie, le simt greutatea pe plamani.
Poate ca voi reusi inca o data sa le bag sub pres, sa trag aer, sa imping putin peretii mai incolo ca sa pot respira si apoi sa scot de sub pres una cate una si sa le rezolv.
Asa imi doresc. Asa trebuie facut.

Inca iti port doliul. Mai e putin si apoi... vom vedea.
Cumva, mi-as dori ca dupa ce se face anul si se incheie anul de doliu, durerea sa se ridice ca un nor. Sa vina 25 septembrie si ca si cum ai apasa un buton, sa dispara. Oare e posibil?

Ma simt singura si suparata pe mine insami. Vino langa mine azi. Ajuta-ma sa trec de ziua aceasta cu bine.

Haine

Am cumparat haine pentru tine, de fapt pentru unul din prietenii tai. Am cumparat un tricou negru, niste jeansi verde inchis, un hanorac portocaliu calduros, tenisi.
Mi s-a parut atat de trist ca tie, TIE, nu voi mai putea sa iti cumpar. Ca am aproximat masura pantalonilor stiindu-te pe tine... Ca mi-ar fi placut sa te vad imbracat cu aceste haine. Ca nu vei mai fi niciodata. E nedrept.

Apoi, duminica am fost singura in camera ta si am selectat hainele pe care le voi da de pomana. Sa le porti pe lumea cealalta. Cu fiecare hainuta pe care decideam sa o dau, mureai inca o data, puiutul meu.
Tricoul cu Micul Print va ramane in sifonierul meu, agatat ca si pana acum de un umeras. Si voi pastra din tricouri cateva ca sa pot sa le arat copiilor mei si sa le zic ca au fost ale tale.
Inca purtau mirosul tau.. Stii ca desi le-am spalat, inca poarta mirosul tau?

Timpul acesta care a trecut, acest aproape 1 an, nu a facut ca durerea sa fie mai putina. Ci doar sa o simt mai rar.
Insa in ultima vreme, toata aceasta durere pe care m-am straduit sa o bag sub pres, a inceput sa iasa de sub pres.

Au fost odata ca niciodata 2 copii, un baiat si o fata, frate si sora, Soarele si Luna. Cat era ziua de lunga se jucau cu masinutele lor, Pirelli si Sena, cu jucariilor lor, Maca si Dober, si isi imaginau lumi minunate.
Intr-o buna zi au crescut si au plecat sa cucereasca lumea, dar viata nu este un basm, in care toti sa aducem apa vie si apa moarta, sa infrangem zmeii, sa recuperam merele de aur. 
Din Soarele si Luna, am ramas doar eu.

In ultima vreme

In ultima vreme am inceput sa ma gandesc si mai des. Pentru ca se face vremea.
Seara simt iar disperarea aia cruda de parca acum as fi aflat.

M-ai marcat foarte tare. Vii cu vii si mortii cu mortii, stiu! Toti asteapta sa imi treaca, pana si eu... 
Dar ce sa treaca? Are cum sa treaca? 
Vei mai fii vreodata aici? Te voi mai strange vreodata in brate? 
Raspunsul e nu. Asa ca nu are cum sa treaca.

Toamna

Dragul meu,

Fa cumva, te rog, ca toamna sa vina numai afara.

Buturuga

Fratiorul meu,

Ti-am zis odata, demult ca poti sa fii tot ce vrei sa fii. M-ai crezut?

Mi-e dor de tine, daca erai aici, imi era mai usor. Ajuta-ma. Macar in cazul asta, binele sa invinga. 

Merg singura pe strazi, fratiorul meu, nimic nu ma alina. 
De ce ai crezut despre mine ca sunt mai buna? Nu sunt. Stiu ce vreau sa fiu, dar oare mai pot sa fiu? 

Eu cred in trandafirul care a prins a creste langa o buturuga in varf de deal. Ce sa caute acolo un trandafir? Dar a crescut. Nu era un ciuline. 
Ciulinele nu poate deveni trandafir si nici trandafirul ciuline, se naste ciuline sau trandafir fara posibilitatea schimbarii. 
Dar noi, suntem dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu, pe noi ne-a facut speciali, noi din ciulini putem deveni trandafiri. Putem fi tot ce vrem sa fim, putere sa avem. 

Binele invinge, nu? As vrea sa nu te fi inselat in privinta mea cand m-ai considerat mai buna. Sper ca eu sa reusesc. Fii-mi alaturi in incercarea asta si prin mine sa reusim impreuna ca binele sa triumfe.

Bine

Scumpul meu,

A trecut ceva vreme, dar nu inseamna ca nu ai fost in gandurile mele in fiecare zi, doar ca viata aceasta de care tu nu te mai bucuricu toate minunile si durerile ei m-a inlantuit si nu am mai scris.

A fost ziua ta. Si... printr-o minune am reusit sa te duc intr-unul din locurile cele mai sfinte pentru mine. Am stat si am privit zarea printre lacrimi si am stiut ca esti cu mine. Sper ca ti-a placut acolo. Nici tu nu te-ai lasat mai prejos si mi-ai oferit in dar un "bine".

Am fost si la mare. Si cand am atins prima data valurile ei, m-am gandit la tine si la libertatea pe care noi doi o simteam in fata marii. As fi vrut sa te sun sa o auzi, asa cum am facut de fiecare data... Am sunat-o pe prietena ta si i-am dat-o ei la telefon. Mi-ai lipsit foarte mult cat timp am stat in fata marii.

Apoi, zilele astea mi-ai revenit din nou in ganduri, intr-o maniera mai putin placuta decat cele de sus. Te tot vad cum stateai in intins langa pat in ziua aia. Azi cand am plecat la pranz mi se parea ca soarele lumina si dogorea exact cum o facea cand eu mergeam spre casa dupa ce am primit vestea.

Mai e putin si vine septembrie. Luna pe care o urasc cel mai mult, ea m-a luat pe mine, ea mi te-a luat pe tine, tot ea imi va lua ceea ce iubesc atat de mult.

Sunt un copil singur si coplesit.
Stai cu mine si ajuta-ma sa nu mai doara. Ajuta-ma sa nu raman singura de tot.
 

Dani si marea

Ma cheama marea, dragul meu. 
Oare de ce am iubit noi marea atat de mult? Mamei nu ii placea. O considera rea.

Dar noi doi o iubim. Sunt sigura ca raiul tau este o plaja curata, cu o mare albastra-albastra. Trebuie sa fie si ceva munte pe acolo, pentru ca si lui mami sa ii placa, doar sunteti impreuna in acea dimensiune. 

Fii fericit, mai fericit decat ai fost vreodata. Ochii tai pe care ii iubesc atat, sa zambeasca neincetat. Descopera tot ce e de descoperit ca sa imi arati cand voi ajunge si eu acolo si ne vom reintalni. 

“Nimic nu exista”

Azi am stat minute in sir cu tricoul tau in brate. Mi-e dor de tine. Imi este foarte dor de tine. Am nevoie sa vorbesc cu tine si sa iti spun tot. 

Te-am visat acum vreo 2 nopti. Stateam amandoi la o masa, tu aveai parul lung si erai linistit. Imi zambeai cu zambetul tau sfios. Iti povesteam ceva si ma simteam foarte bine alaturi de tine. La un momentat dat, am intins mana spre fata ta si te-am mangaiat pe fata si apoi te-am pupat. 

Visul asta vine dupa noaptea aia cand m-am indoit puternic de tot ce exista, de Dumnezeu, de mami, de tine. “Nimic nu exista”. 

In noaptea aia am simtit ca ai murit din nou, de data aceea de tot, fara sa mai am speranta ca esti intr-un colt de univers, intr-un colt de timp si ma veghezi de acolo. A fost crud si atat de real. 

Si totusi mi-ai venit in vis, linistit. 

Iti scriu. Vegheaza-ma in continuare si ajuta-ma.