Ce incredintam vantului?

Citesc "Ce incredintam vantului".
O cabina telefonica ce nu este legata la nici o retea de telefonie, exceptand cea a vantului, undeva, intr-o gradina, permite glasului celor ramasi sa plece catre cei care nu mai sunt.
E un loc care chiar exista si am mai auzit de astfel de "telefoane publice" neconectate, ce iti permit sa vorbesti cu cei ce nu mai sunt, ba chiar cu Dumnezeu.
Un loc de completa sinceritate si dezvaluire.  

M-am intrebat care e diferenta? de ce as avea impresia ca acolo sunt auzita si aici in fata laptopului meu, glasul, gandul nu mi-ar ajunge la ei?
Ne place sa dam sens lucrurilor, e pasiunea noastra cea mare.
"Daca este verde semaforul inseamna ca ma iubeste".
"De Anul Nou o luam de la zero"... Avem nevoie de acest restart de fiecare data, de acest sens, pentru a ne aminti ca de fapt momentul de acum este singurul pe care il avem.
Viata mi-a aratat de atatea ori ce aduce clipa, dar tot uit. Tot nu reusesc sa fiu aici de-adevaratelea, sa fiu cu adevarat sincera cu viata mea.

Existenta noastra inseamna atatea temeri: de boala, de pierderi, de a nu dezamagi, de cutremur, de razboi... mai nou. Fiecare zi e un act de curaj. A te bucura de un apus sau de un varf, este un act de curaj, de inconstienta. Poate ca este dovada cea mai mare a capacitatii de a trai momentul prezent.

Asa ca... ce incredintam vantului?
Atunci cand suntem cu adevarat prezenti, cu adevarat conectati la lume si la noi insine... ce incredintam vantului?

Galben ca soarele de vara

Final de februarie, sunt la biroul meu din coltul cladirii. Soarele se pregateste de apus si arunca pe cladirea de vizavi nuante fade portocalii. Intalnirea acestor raze cu unghiurile cladirilor dau nastere de umbre. Pe unul din hornurile din acoperis se ridica valuri de aburi, cel mai probabil de la centrala de incalzire.
Pare o scena dintr-un film, fundalul pe care se aude vocea naratorului... "Si iata cum in aceasta zi de final de februarie, deja matura Raze imbracata cu puloverul ei cel nou de culoarea soarelui galben de vara...".

Ce face "deja matura Raze"?
Este ea mai bine? A reusit ea sa isi invinga demonii? Asa cum imbraca tot mai mult culori aprinse in detrimentul negrului.. asa si-a luminat si sufletul?

Ce faci tu, Raze?
Esti bine pana la proba contrarie, nu? Alergi si visezi case si cai verzi pe pereti?
Faci bine, Raze ca visezi.. caci de nu ar fi fost aceste visuri, erai demult apa si pamant.
Dar nu mai esti aceeasi. Astepti inca minunea, visezi inca sa salvezi lumea, inca licaresti, dar vezi ce nu reuseai sa vezi mai demult.
Ca si ochii Evei cand s-au deschis... au vazut lumea asa cum era..

Se spune ca ne schimbam, ca la fiecare 7 ani suntem practic altii, ca celulele noastre sunt total innoite.
Sunt alta de cand mi-am pierdut fratele, sunt alta de cand mi-am pierdut inocenta. Sunt cea de azi.

Ieri ma intrebam ce am invatat din toate nenorocirile care mi s-au intamplat in viata? Ce rost a avut toata durerea?
Ce bine ar fi sa stiu.. as fi un om intelept. Cred ca singura morala este aceea ca acum este momentul. Si altul poate sa nu mai fie. Atat. 

Sa traim cat traim.
E usor de zis cand esti imbracat cu pulover ca soarele galben de vara. Dar cand porti haina neagra a pierderii, a regretului, a tot ce ai vrea sa mai fie si nu mai e.. nu e deloc usor de trait.
Si totusi, traim. Si cum-necum, reusim sa trecem peste. Sa tragem aerul asta in piept, sa il dam afara, el sa isi faca rostul prin organism si sa mai facem un pas in fata.
Sa reusesti sa stai cand iti vine sa fugi sau sa fugi cand iti vine sa stai sau sa stai cand iti vine sa stai si sa fugi cand iti vine sa fugi.
Acest nord din creier si sud din suflet mi-a rapus viata. M-a facut sa ma tavalesc in cele mai grele incercari.
Poate ca busola lui Raze de azi arata nordul in creier si nordul in suflet sau sudul in sufletul si sudul in creier.
Poate ca azi Raze stie ce vrea.

Fiinta de lumina

Ti-am facut parastasul de 7 ani. Lucrurile au mers deosebit de bine, am avut spor in tot ce am pregatit, vreme buna.
L-am luat pe tata si am plecat spre tara cu noaptea in cap, ca sa stau singura in biserica si sa te pomenesc.
Dar nu am fost singura pentru ca de niciunde pe usa a intrat verisorul, ca mai apoi sa vina si matusa, ca apoi sa fie si afara unchiul. Cand matusa m-a luat de mana si m-a strans, am simtit cum se scurge din mine toata salbaticia asta de om neimblanzit, ca o fiara ce in singuratatea ei devine si mai fiara.

Am mers toti la cimitir si te-am tamaiat si ne-am gandit la tine. Si am realizat ca a fost ultima "vesnica pomenire", ultimul pachet ce ti l-am trimis pe acest "tren".

In biserica insa, am avut o viziune. Si te-am vazut stand in soare, cu parul tepi, un tricou inchis la culoare pe tine, intr-un soare ca cel din ziua cand mi-ai fost luat. Zambeai, radeai cu toata fata. Erai bine, erai fericit si, desi erai indreptat spre mine, te pregateai sa imi intorci spatele si sa apuci pe o alee din acel parc luminos si sa pleci de tot. Te-am vazut cu ochii mintii atat de aievea! Asteptai. Inca asteptai sa vina ziua de fix 7 ani si sa te indrepti spre lumina.

Stiu, am cu tarie convingerea, de fapt sper din tot sufletul ca pana la acea data sa imi vii in vis. Vino ca sa te mai vad macar o data, sa te pot imbratisa, vino si spune-mi ca e bine acolo unde esti.
Ca si daca a fost rau, a trecut. Si ca te vei urca pe corabie precum Bilbo Baggins in Lord of the Rings si vei pleca spre acel taram al vesnicii, in lumina.

Pentru mine este o a doua despartire. Caci in tot acest timp, te-am simtit prins, te-am simtit pe aici. Iar acum simt foarte puternic ca te indepartezi si mai mult. Sper sa te indepartezi in lumina, intr-o fericire pe care noi cu mintea noastra de aici nu o putem percepe.
Fii tu fiinta de lumina.

Se fac 7 ani

Bai suflet drag, se fac 7 ani.

Ce inseamna asta? Ce ar trebui eu sa fac? la 7 ani se dezleaga sufletul de durere? se taie si ultima legatura cu lumea asta si a noastra cu a ta?

Cert este ca ma simt ca si cum ti-as zice iar adio si in acelasi timp, e foarte ciudat, simt ca e ca si cum te-as regasi.

Am inceput sa adun lucruri: o camasa, lenjerie, sosete, papuci de casa, ti-am luat pana si o paturica gri pufoasa care sa iti tina de cald cand vine iarna. Si tot imi vine sa adun ca un harciog toate lucrurile de care ai avea nevoie si sa ti le pun la colet, de parca acum sigur ti-ar ajunge.

Am incercat sa ma uit si prin hainele tale, cele care au mai ramas in sifonierul tau neatins, din camera ta neatinsa; timpul a inlemnit in loc in acea camera. Am incercat, pentru in realitate nu am putut sa ma despart de nimic. De nimic. Cand am gasit tricoul tau verde pin, decolorat de soarele din vama, am crezut ca innebunesc. Nu este firesc. Nu este firesc ce s-a intamplat si nu este firesc ca dupa atata vreme inca sa mai doara asa.

Sambata facem parastas, voi putea sa iti trimit toate aceste lucruri stranse si papica. Pentru ca sunt limitari impuse din cauza pandemiei, ne vom rezuma la biserica, oricat as fi vrut sa ne strangem toti ai nostri, sa bem o bere si sa te cinstim.

Azi mi-a zis verisorul meu (al nostru de fapt), cu care nu am mai tinut legatura, ca vrea si el sa vina. Si, m-a emotionat enorm pentru ca vine pentru tine, pentru noi, pentru sangele asta din vine care ne uneste. Si stiu ca nu ma voi putea abtine, pentru ca s-au adunat prea multe in sufletul asta al meu, prea multa insingurare.
Vine pentru ca ai fost iubit. Si pentru ca sunt atat de multi oameni care te-au iubit si te-au apreciat. Iar acest lucru ma emotioneaza cumplit pentru ca imi arata ca ai lasat bucurie pe unde ai calcat, ca sufletul tau drag a adus lumina acestor oameni care inca te cauta, chiar si dupa aceasta vreme. Asta ma face sa fiu mai putin singura, caci iubirea si dorul de tine sunt impartasite.

Forever 25

Pe noi ai nostri ne-au facut din iubire.
Doi oameni ce s-au cunoscut la maturitate si au ajuns sa ne dea noua viata.
Mama cu nume de gratie a bucuriei si tata, un om care merita mult mai mult, atat de mult mai mult de la viata asta.

Nu iubirea lor a murit. Din noi 4, am ramas doar noi 3. Cat de groaznica trebuie sa ii fost mamei constientizarea ultimelor clipe la gandul ca ne lasa pe noi, Soarele si Luna ei.. 2 copii mici, prea mici ca sa ramana fara ea. Prea mici ca doar cuvantul "mama" sa ne sune atat de stingher in urechi si suflet.

Am crescut cu acest gol. Stiu sigur ca la tine golul a fost si mai mare pentru ca atingerea ei a fost mai putina, eu mi-am luat mai multa doza de mama.

Dar...

Azi iti scriu pentru ca ma gandesc la tine mai intens. Este ziua ta!
Le-am luat colegilor niste biscuitiii.. yummmy.. f buni. Sper ca ti-au placut!

Stii ce cred? Cred ca acum, seara fiind, esti pe prispa acelei case unde ma astepti impreuna cu mama. Este vorba de casa aia care are in spate muntii si in fata marea. Esti pe prispa, ai o Silva neagra asezata langa, tii chitara in brate, incerci sa canti Stand by me si te gandesti cum sa faci sa ma suni sa imi dai sa aud marea si sa imi canti la chitara in telefon sa vezi daca recunosc melodia, daca ti-au iesit bine acordurile.

As vrea atat, atat de mult sa gasesti calea aia de a ma suna. Suna-ma si canta-mi si lasa-ma sa iti urez La multi ani, caci atata timp cat eu voi trai va fi mereu ziua ta, vei trai si tu chiar daca vei fi mereu la 25 de ani.

Agonie

Viata mea este intre agonie si extaz.
De la cele mai inalte culmi ale fericirii, in cele mai negre abise.

Cand m-am mai confesat si am spus ca pentru mine orice clipa de fericire atrage dupa sine durere, mi s-a spus ca nu e ok sa gandesc asa.

Si totusi cum se face ca dupa varful vietii vine valea plangerii?
Cum se face ca daca imi permit sa fiu fericita pret si de o clipa, in secundele urmatoare trebuie sa platesc dublu? Trebuie sa ma prabusesc si sa ma zvarcolesc ca un vierme calcat?

Cand am zis ca am gandit ca ar fi mai bine sa nu fiu, iar mi-am atras reprosuri.. ca nu e ok o astfel de gandire.
Dar ce stiti voi despre disperarea de a nu putea schimba lucrurile? despre durerea pierderii? despre negrul diminetii? Ce stiti voi despre cum e sa vrei sa iti smulgi carnea de pe tine de durere? Ce stiti voi!?

Nu stiti nimic. Nu stiti tot ce am vazut, ce am trait, la ce chinuri m-am supus.
Cand o viata intreaga esti doar ca sa fii, de ce ai crede despre tine ca poti fi mai mult?

Si daca, printr-o minune, cineva iti arata ca poti fi mai mult si incepi sa crezi ca tie, viermele, ti-ar putea creste aripi. Ce faci atunci cand la incercarile tale de zbor esti pravalit la pamant si ti se rup caricaturile alea de aripi de incepusera sa iti creasca. 
Toata viata mea am crezut ca voi ajunge cineva, daca nu sa schimb lumea asta mare, macar sa schimb in bine viata cuiva; si aceea e tot o lume.
Am crezut ca pot sa fiu mai mult.

Dar... intr-o zi, cu ani in urma am zis fratelui meu.. "Poti sa fii tot ce vrei tu sa fii". Si apoi el a murit.

Tu

Aveai parul facut in tepi. Hanoracul tau rosu flausat venea peste o bluza de trening gri si pantaloni largi.
Aveai trupul subtire, de baietandru si erai mai scund decat mine. Te-am simtit lipindu-te de mine si cum mi-am pus barbia in găoacea gatului tau si carnea ta era mladie si tanara si atat de cunoscuta.

Eram in vis si te-am vazut venind. In vis mintea mea de om treaz a constientizat ca e doar vis si am gandit ca trebuie sa profit de vis ca sa te imbratisez.
Caci zile intregi din ultimii 6 ani, 4 luni si 17 zile m-am rugat si am visat si am urlat macar pentru atat. Pentru a te mai putea simti macar o data. Macar o data sa iti vorbesc, sa te ating, sa iti aud vocea, sa iti pot spune ca te iubesc si sa ma auzi.
In vis nu ti-am zis nimic din toate astea, ci doar m-am repezit ca un om tare insetat spre cel mai ademenitor izvor, m-am repezit spre tine si te-am imbratisat. Si erai tu. In găoacea gatului tau cum stateam, imi imbratisam fratele ce a ramas mereu tanar si eram fericita. Pentru prima data de cand ai plecat, am fost fericita cu gandul la tine. Si acum simt la fel... ca am primit un dar nepretuit aseara. E prima data cand te visez si nu plang de durere. Am plans de fericire.

Ziua mea

E ziua mea.
A nu stiu cata oara cand implinesc nu stiu cati ani, cum imi place sa glumesc.

S-au asternut anii acestia pe care ii am... in minte, in suflet, pe chip.. dar... asa sunt victoriile. Dupa lupta nu esti ca nou, parfumat si imbaiat, iti ai pielea zdrelita si tabacita, hainele rupte si murdarite, insa in suflet porti taina cea mare a reusitei. In cazul meu, reusita ca am mai castigat un an. Ca puteam sa nu mai fiu, dar sunt. Ca si altii ar fi vrut sa fie, dar nu mai sunt.

Zilele astea imi amintesc de tot ce am avut si nu mai am. De oameni pe care ii vreau alaturi si nu ii mai am si doare. Doare si doare si doare.
Apoi imi amintesc ca daca am ramas trebuie sa am un rost. Trebuie sa fi ramas ca sa schimb lumea cum visam cand eram mica. Chiar si o lume mai mica schimbata este tot o lume.

Traim din aproape in aproape.
Momentul este tot.
O sclipire, un rasarit,
Roua pe un fir de iarba,
Curcubeul ce porneste din capul pieptului. 

Acum este.
Azi poate fi.
Maine cine poate stii?

Acum inseamna viata ce o traiesc,
Bataia din aripi a unui fluture.
Ziua libelulei,
Acasa cu pereti din carne
Si ferestre facute din suflet,
O rugaciune.

Iar

Pagina aceasta ar trebui sa se cheme "un blog despre moarte".
Viata mea este atat de imbibata de moarte!

Cand zic ca in sfarsit lumina intra, umbra asta neagra intra iar in sufletul meu.
Azi-noapte a murit un om in bratele mele. Este prima data cand asist la moartea cuiva.

Atata se vorbeste despre asta, dar nu a fost nimic spectaculos, nimic ezoteric, nimic. Doar durere, teama si efectiv senzatia unei carapace parasite.

Nu cer asta. Nu cer sa se moara in jurul meu. Urasc hainele astea negre. Urasc teama. Urasc teama de a mai iubi, de a ma mai atasa.

Am realizat ca durerea din pierderea lui Dan a fost atat de infinita si de groaznica si din cauza socului.
Sa te desparti pentru totdeauna de cel iubit tie si sa nu poti sa ii zici la revedere, te iubesc. Sa ramana tacerea asta. Vorbele, urletele ce ies din gat dar ce nu sunt auzite si ce nu primesc raspuns.

Tot gandesc de dimineata incoace ca "e mai multa moarte decat viata". Insa este atat de fals. Cata viata este atata moarte este si nimic in plus sau in minus.
Trist este ca tot ce traieste moare. Singura certitudine.
Ne nastem ca sa murim. Iar ce este intre se cheama viata. Sa traim si sa fim liberi. Efemeri. Fulg. Sakura.

Imi e teama. Nu ca va veni si randul meu, ci ca iar si iar si iar si iar voi trece prin durere. Iar si iar si iar sa ma despart fara sa zic "pa". Singuratate, dor. Efemeri. 

Cinci

Sunt 5 ani si parca a fost ieri.
Lucrurile s-au schimbat si nu s-au schimbat de atunci.

As vrea sa fi fost altfel.
As vrea atat de mult ca inca sa mai fii.

Sa stii ca te iubesc. Si ca imi e dor de tine infinit de mult.
Lipsa ta imi face rau, un rau cumplit si teribil care s-a infiltrat in toata fiinta mea.

Azi e soare dar e frig, iar cerul este de o frumuste dureroasa: albastru cristalin cu nori de toate formele si culorile.

Imi imaginez ca esti pe o pajiste verde, aproape de apusul soarelui, verdele se imbina cu lumina calda a apusului. Miroase a iarba verde si a libertate.
Un pic mai incolo e o casuta mica, din piatra si cu flori rosii la ferestre, cu un gard jos de lemn mai mult ca sa fie decat ca sa ingradeasca.
In spatele casei e muntele, se vad stancile inalte si plesuve.
Si acolo sunteti voi. Tu esti mic si mare in acelasi timp, iar mama e tanara si fericita. Poata o rochie pana la genunchi cu maneca scurta si ii sta foarte bine pe corpul ei.
E fericita, tu esti fericit.
Ma invitati inauntru ca sa ma odihnesc si sa imi arati toate frumusetile locului si camera mea din acea casuta.
Dar eu spun sa mai stam pe pajiste, evit sa intru in casuta voastra.

Stiu ca acolo te voi regasi, pe acea pajiste impreuna cu mami. Asteapta-ma.
Dar pana atunci, nu uita ca te iubesc si ca imi e un dor cumplit de tine.

O secunda

Nu ti-am mai scris. Ocazional ti-am mai vorbit, dar sa stii ca ma gandesc la tine in fiecare zi.
As vrea sa mai pot sa vorbesc despre tine atunci cand imi amintesc sau cand ma doare mai tare, sa pot sa spun ce mai simt legat de tine si de plecarea ta.
Dar sa stii, ca oamenii tac sau imi raspund "imda" sau "imi pare rau" si apoi tac. Si atunci tac si eu, iar cuvintele pe care as fi vrut sa le spun si sa le dau drumul din adancul pieptului, se intorc si raman acolo. Deja s-au format intr-o piatra. E o piatra gri-neagra-albastruie, foarte compacta si care atarna. Cum aveau gainile taiate in pipota vreo piatra, asa as gasi si eu in faldurile sufletului meu.

Ieri, intr-un film pe care l-am vazut, a fost o scena cand o persoana crezuta moarta a revenit in randul familiei.
Pret de secunda numai mi-am permis sa imi imaginez cum ar fi daca venind acasa, as deschide usa si te-as gasi stand pe canapea, tu cu picioarele tale mari si ochii tai verzi si zambetul ala si parul tau negru si unghiile tale late, mai ales aia prinsa la usa cand erai copil.
Cum ar fi? Imposibil. Pentru ca eu te-am vazut la morga, pentru ca eu te-am condus la groapa, pentru ca eu am aruncat pamant pe sicriul tau in care stiu ca erai.
Dar totusi cum ar fi? Oh, Dumnezeule! Cum ar fi... De ar fi posibil macar pentru o secunda.

Dupa 10 ani

Cica inima si corpul le primim o singura data. De aceea trebuie sa avem grija de ele... din toate punctele de vedere. Sa avem grija cum si cui le dam, dar si sa avem grija sa profitam de ele si sa simtim.

Scriam cu ani in urma, "in floarea varstei" fiind :), ca nu imi doresc sa ma aplatizez, sa devin inca o silueta in multime. Uram uniformizarea si criticam linia in toate formele ei. Zburdam pe strazi, impinsa de foame de aer si de libertate.

Dar anii au trecut.
La vreo 10 de ani atunci, imi dau seama ca m-am uniformizat. Ca din exterior sunt doar o silueta in multime, atat vestimentar, cat si ca gesturi, obiceiuri.
Spuneam ca nu vreau sa ajung ca acele angajate din Victoriei, imbracate office, "cum sa nu imi port eu cerceii colorati?!"

Iar azi sunt una dintre ele.
Imi port cu mandrie tocurile, geanta pe umar si rujul pe buze, in timp ce ma grabesc spre job. Pe drum imi verific pe telefon conturile, citesc presa, ma pun la curent cu noutatile, abia ridic ochii.
Beau din nou cafea, otrava amara a fiecarei dimineti, si in timp ce o simt cum imi patrunde in creier, imi dau seama ca zilele trec la fel.
Aceeasi fuga zilnic. Aceleasi jocuri de putere zilnic. Si acelasi cer...cand il vad.

Si totusi, nu imi e dor de Raze aceea, de acum 10 ani. Pentru ca nu era scutita de spini, iar pe ea o durea mai tare pentru ca nu avea pielea tabacita cum o am eu acum, iar spinii se infigeau mai usor.

Viata de adult nu e rea. Nici rutina asta, daca faci ceea ce iti place. Daca stii sa culegi din fiecare clipa ce e bun si spectaculos.
Ceea ce ma supara este inconstienta de care dau dovada: faptul ca las clipele sa treaca fara sa le simt sau nimicurile pentru care ma supar sau toate rasariturile pe care nu le-am privit dimineata.

Si sunt momente in care sunt coplesita: de un cantec nou care ma imbata, de un curent de aer ce miroase a liberate, de un copac in mijlocul campului, de un film care ma transpune, de o lacrima cu gandul la regrete si la tot ce vreau sa fiu si pot sau nu pot, de inima asta care stie ea cand sa bata... si imi dau seama ca libertatea cea mai de pret este aceea pe care o avem in suflet.

Tine totul de perspectiva. De cat de mult pui echilibru intre Nordul din creier si Sudul din suflet.
De cat de mult alegi sa privesti in telefon sau de cat de mult privesti in cer.
De cat de mult te lasi sa simti sau de cat de mult iti inchizi inima.

Viata este in tot ce ne inconjoara.
E ca un fruct copt ce sta intr-un pom si trebuie doar sa intinzi mana ca sa il culegi.
Daca intarzii, risti sa il gasesti trecut.

La fel si viata, daca nu intinzi sufletul sa o traiesti la timp, o vei gasi trecuta. 

Scrisoare catre fratele meu mai mic

Dragul meu,

Am simtit nevoia sa iti scriu. Simt nevoia sa vorbesc cu tine, simt nevoia sa te imbratisez. Dar pentru ca nu te pot imbratisa, sper doar ca vorbele mele sa te gaseasca acolo unde esti, acolo sus. Le scriu aici si poate vor calatori pe un nor catre tine.

Azi e ziua mea si, stiu ca nu o sa iti placa, dar simt vina de a trai. Vina ca eu sa fiu aici si tu nu.
In mod normal cand este ziua cuiva, o sarbatoresti pentru ca te bucuri ca acea persoana e pe pamant langa tine, pentru ca te bucura existenta ei.
Am primit deja telefoane, mesaje de la oamenii care conteaza mult in viata mea, inca de la prima ora, chiar daca sunt departe, chiar daca nu ne-am mai vorbit demult, am fost sunata de persoane pe care nu le-am mai auzit de ani. Si m-a bucurat. Ma bucur sa ii stiu si ca s-au gandit la mine.

Dar simt pe suflet masca. Iar masca asta, atunci cand o port, ma face sa ma bucur ca e ziua mea, ca rasare soarele, ca viata merita traita, sa fiu puternica, sa lupt pentru ceea ce imi doresc, sa ma pisicesc, sa ma supar, sa fac pasi in fata, sa rad.
Masca mea se confunda cu mine aproape zilnic, incat nici nu mai constientizez ca e o masca, ci cred ca asa sunt eu.
Dar, sunt clipe cand colturi ale mastii mele se desprind. Si se vad cicatricile si vina, fara ea sunt expusa si nu pot accepta nici macar o clipa ca as putea sa o dau jos, caci absenta ei m-ar dobori.

E ziua mea.
Azi masca s-a desprins. Si ustura si doare si nu ma pot afisa fara ea, tocmai azi.

Nu vreau sa o dau jos, as vrea doar sa se lipeasca atat de bine de mine incat sa nu o mai pot da jos vreodata, incat sa uit ce este sub ea. Incat masca sa imi fie ca o masca de oxigen pentru fiecare zi si sa pot infrunta fiecare zi, bucuroasa ca traiesc.

Te intrebi de ce iti scriu tie despre asta.
Ti-am promis ca voi face fiecare zi sa conteze, sa traiesc eu si pentru tine, gandindu-ma ca astfel vina se va estompa.
As vrea sa fi fost altfel.
As vrea sa fi fost eu altfel.

4 ani

Azi se fac 4 ani.
O groaza de timp... si, totusi, de ce mi se pare ca a fost ieri?

De ce cand inchid ochii revad cu exactitate derularea lucrurilor? De ce inima simte ca si cum a fost ieri?
De ce glasul tau imi rasuna in ureche ca si cum l-am auzit mai devreme?
De ce inca simt in brate strangerea ta? De ce inca adulmec mirosul tau ca si cum ai fi pe aici?

Ti-ai castigat nemurirea, mai. Forever young.
Mereu in gandul si in inima mea. Mereu si atat de iubit.

De ziua ta

Am o amintire. E portocalie ca rochia pe care o purtam, e calda ca ziua de vara, luminoasa ca razele soarelui si frumoasa ca acel apus.

Este o amintire cu tine.

Pe bloc.

Cu muzica si bere si vara si soare.

Au fost si sunt momente cand am fost atat de mandra de tine. De bucuroasa ca esti al meu. Ca acelasi sange ne curge prin vene, ca suntem la fel…de la acest sange, la verdele din ochi, la suflet.

Vezi tu, te transformi in legenda… Mereu tanar, mereu la 25 de ani, cu aceste lait motive de care ma agat.

Devii un basm, o poveste. Povestea fratelui meu. Si poate ca uit sau filtrez sau nu..

Anii au trecut si am crescut cu lipsa ta… Cum am vazut niste imagini ale unor copaci care crescand au integrat in tulpina lor diverse obiecte, iar acele obiecte au devenit parte din copaci, au devenit una si au continuat sa existe astfel.

Traiesc. Imi traiesc viata asa cum este ea. Asa cum mi-o fac, vreau sa cred. Dar apoi vii tu si imi amintesti ca atunci cand vantul bate, ne spulbera si pe noi.

Dar traiesc si sunt la o varsta pe care tu nu o vei apuca niciodata. Am 2 maini care mangaie pamantul pe care tu nu il mai poti calca.

Sunt norocoasa ca sunt aici ?

Nu stiu cat sunt de norocoasa, dar stiu ca apreciez mult mai mult fiecare zi.. pentru ca stiu ca, « just like that », o noua zi nu mai poate veni. Cred ca mai mult iti sunt datoare. Sa gust, sa respir, sa inspir, sa iubesc si sa vad tot ceea ce tu nu mai poti vedea.

Asta am invatat dupa plecare ta ? Nu.

Nu am invatat nimic.

S-a intamplat degeaba. Singurul lucru care s-a intamplat a fost ca m-a ingenunchiat, ca m-a distrus, ca am pierdut ceea ce iubeam mai mult pe acest pamant. Si nu pot pune in cuvinte cum a fost.. am tot scris, de fapt, pe aici.. Am tot scris, atat cat am putut.

Degeaba.

Azi vorbeam cu tata, iar gata sa plangem la telefon, ca a trecut timpul. Si ce am putut eu sa ii zic acestui om care in afara de a ma pierde pe mine, a pierdut tot ? « Ca ne raman amintirile si ca ar trebui sa fim recunoscatori pentru cat ai fost ». Oare eu am crezut ce am zis ?

Dar, stii, Dani, pana la urma traiesc.

Cum am trait si inainte sa pleci – cu tine in viata mea, tot asa traiesc si acum – dar fara tine in viata mea.

Nu pot sa te smulg din inima mea, din amintirile mele. Nu pot face sa dispara nici amintirile bune, nici pe alea rele. La fel ca si copacul, trebuie sa merg mai departe cu tine in scoarta mea, indiferent ce inseamna asta. 

Poate ca te uiti la mine de unde esti, poate ca esti acum langa mine pe scaunul asta albastru din stanga mea, poate erai langa mine de dimineata si de aia a venit Aurora, catelul , fuga sa ma intampine mai cu foc ca de obicei, poate ca esti in sufletul meu si iti continui viata prin viata mea, poate ca nu ma vezi dar ma astepti, poate vei reveni sub alta forma. 

Dar vezi tu, un singur lucru nu pot accepta : acela ca ai disparut. Asta nu se poate. 

Tu inca esti.

3 ani

Dragul meu,

Ieri s-a facut 3 ani de cand ai plecat.
Mi s-a parut mai usor anul acesta, cel putin perioada de apropiere fata de momentul acesta. E adevarat ce se spune, ca timpul vindeca... dar e adevarat doar partial.
Timpul vindeca pentru ca scurgerea lui inseamna obisnuinta. Obisnuinta cu lipsa, cu dorul, cu durerea, cu rana care supureaza. Nu inseamna ca nu mai doare, ci doar ca te-ai obisnuit cu durerea.

Suntem fiinte miraculoase, gasim atatea metode prin care sa ne conservam, atatea usi pe care le sculptam in noi si apoi invatam sa le inchidem. Pentru ca vrem sa traim.
Forta nevoii de viata este mai puternica. E ca o radacina de copac care isi face loc pana razbeste in adancuri ca sa traga seva, ca un fir de iarba care iese prin asfalt.

Dar asta nu inseamna ca uitam. Doar ne obisnuim sa traim cu durerea, cu betesugul sufletesc. Inchidem in spatele usilor amintirile; cand fuge gandul la tine repede il inchid dupa o usa cu seif pentru ca gandul la tine, chiar si la amintirile frumoase, nu alea negre, ma lasa fara aer. Ma face efectiv sa vreau sa imi smulg inima din piept si sa o arunc cat colo numai sa nu ma mai doara.

Nu e zi in care sa nu ma gandesc la tine. M-am impacat cu gandul si cu intrebarile de ce asa... stiu de ce si te inteleg perfect. Si nu sunt suparata pe tine.
Doar imi e foarte dor. Imi dor de tine, de glasul tau. Imi e dor sa ma intelegi, sa ne laudam ca avem acelasi verde in ochi, sa glumim impreuna despre tata, sa ni se inece glasul amandoura cand ne amintim de mami, sa imi dai sa ascult un cantec si sa trezesti in mine o revelati muzicala ce se va transforma intr-o obsesie de cateva saptamani, imi e dor sa ma certi daca as fuma. Si as fuma, fratiorul meu, intruna, dragul meu, numai sa vii si sa imi spui ca nu e bine.
Stii ce mai doare? crunt... gandul cum ar fi putut sa fie. Cum ar fi fost viata ta daca erai.

Dar cred ca esti in continuare.. Sigur esti. Si ma astepti. Si cand gandesc asa, de abia astept sa ajung la tine.. Ca si cum viata asta a mea este doar o calatorie, sunt pe drum si urmeaza sa ajung la destinatie, iar la destinatie esti tu.. si mama si toti ceilalti. 
Uneori de abia astept sa termin drumul asta, "sa ma strang de pe drumuri" - cum zicea mamaia.

28 pe 28

N-am mai scris pe aici de ceva vreme.. Nici nu am mai vrut sa verbalizez, nici nu am mai vrut sa intru pe pagina de blog, caci ar fi insemnat sa recitesc si sa imi amintesc.

Anii trec, totul trece. E normal, apa care sta pe loc se strica, apa care curge este proaspata si vie.

Totusi, de ce am revenit pe pagina de blog?
Pentru ca mi-am amintit si simt nevoia sa spun cuiva ce simt. Dar nu am cui, pentru ca simt ca cei din jurul meu se inchid daca aduc vorba si ma simt eu aiurea sa deschid subiectul.

Azi, fratele meu, ar fi facut 28 de ani. In aceasta zi de 28, ar fi implinit 28 de ani.
Am un coleg la job care are 28 de ani si are un copil de cativa anisori, cam atatia anisori cati au trecut de cand te-am pierdut, mai.

Timpul trece, eu ma maturizez, ca sa nu zic ca incep sa imbatranesc. Observ deja ca am cateva fire de par alb, ca dietele nu isi mai fac la fel de usor efectul, ca nevoie de somn e mai multa, ca incet-incet...
Iar tu vei fi mereu tanar. 28 de ani avem eu cand te-am pierdut.

In continuare e greu. Nu inceteaza niciodata sa fie greu. Dar am invatat cum sa traiesc cu lipsa ta, cu lipsa tuturor celor care nu mai sunt printre noi: trag aer in piept si imi mut gandul de la felul cum v-am pierdut, de la amintiri.
Nu pot altfel. Blochez amintirile, caci daca ma gandesc la ce a fost frumos, in secunda urmatoare imi voi aminti si ziua "plecarii".

E greu sa ma sune tati azi si sa imi planga in telefon de dorul tau. Iar eu sa trebuiasca sa il imbarbatez desi ma pravaleam si eu incet.

E cum e. Si sunt aici, iar tu acolo.. si la un moment dat, cand imi voi fi indeplinit sarcina pe acest pamant, te voi revedea. Si atunci va bine. Mai bine decat a fost vreodata.

Azi e ziua ta.
Mereu erai la mare de ziua ta.
Mereu cand te sunam de ziua ta si tu erai la mare, imi dadeai marea la telefon. Si eu o ascultam si radeam ca un copil si te iubeam.

Nu mi-a mai dat nimeni marea la telefon de mult timp. Si mi-e dor de tine si de ea.

Dragul meu fratello, iti urez La multi ani! Sa fii linistit unde esti, sa nu fii trist ca noi suntem aici si tu acolo, suntem mereu impreuna, sa fii tu si sa ma astepti.

Te iubesc.

Scrisoare deschisa catre cer

Draga Fat-Frumos, 

Sunt lucruri pe care nu le poti scrie deschis intr-o scrisoare deschisa. 

Azi se fac 2 ani de cand ai plecat. Am realizat de dimineata m-am imbracat cu acelasi haine in care eram imbracata cand am aflat, cu lantisorul meu cu inimioara la gat.

Stii ce dureros este sa fii cel care este lasat in urma? Cel care pierde. Mereu cel care ramane locului fiind parasit de cei pe care ii iubeste ?

La fel de dureros este sa vezi ca ti se doreste sa dispari, iar tu nu poti sa te faci nevazut. 

Fericirea nu vine cand o chemi. Iubirea nu vine cand o chemi. Moartea nu vine cand o chemi.

Toate sosesc neanuntate.

Fata de acum 2 ani, nu s-a schimbat nimic. Iti simt plecarea la fel de acut, dar s-a cronicizat, s-a sedimentat. Fata de acum 2 ani in viata mea sunt mai multe cioburi. Si nu sunt cioburile acelea care exista pentru a lasa sa intre lumina inauntru, cum zice vorba inteleapta. La mine intra intunericul si frigul, iar ele taie atat de adanc. 

Ma simt deznadajduita cum nu m-am simtit niciodata. Credeam ca va fi mai bine. Eu optimista ! 

Dani, pierderea ta m-a facut si mai speriata de a fi lasata singura. M-am saturat sa imi plece cei dragi din viata, iar eu sa tot raman, sa fiu nevoita sa o iau de la capat, sa invat sa merg iar, sa invat sa respir din nou, sa simt ca mi se schimonoseste fata cand incerc sa zambesc. 

In toti acesti 2 ani, m-am gandit ca Dumnezeu m-a lasat pe mine si te-a luat pe tine cu un scop. Ca vrea ceva de la mine. M-am gandit ca poate trebuie sa invat ceva din pierderea ta. Ce ? Ce poti invata din atata durere ? Exista vreo morala ? Mie mi-a scapat. 

Nu avea de ce sa ma lase pe mine si sa te ia pe tine. Trebuia sa fie invers. Eu… nu… eu nu pot sa fac binele pe care tu il faceai. Eu am hibele mele atat de mari. Si mi se refuza rugamintea de a fi lasata sa le remediez… si mereu lasata in urma. 

Stii ca azi, pe 25 septembrie, Biserica sarbatoreste pe Sf. Eufrosina, sfanta al carei nume in purta mama. Cum se face ca ai murit in aceasta zi ? 

Azi vreau doar sa te plang, maine sa ma rog pentru sufletul tau, iar apoi sa pot sa ma ridic, sa pot sa respir din nou, sa am sansa de a respira.

Nu am dreptul de a-ti cere nimic, doar sa iti ofer caci ai nevoie de lumina acolo. 

Dar daca poti, daca ai cum sa indupleci universul, pe Dumnezeu, ajuta-ma si fa-mi o minune, cum-necum mereu ai reusit.

Azi, te...

Am adormit aseara cu gandul la tine. Imi era dor de tine si m-am apucat sa citesc ce mai scrisesem pe aici.
Am adormit apoi rugandu-te sa imi vii in vis.
Multumesc ca m-ai ascultat si ai venit.

Erai intr-ul din tricourile tale verzi, la matusa parca, si te vedeam de jos cum stateai in balcon si iti faceam semn sa cobori la mine. Privirea ta era intunecata, ca si cum ochii tai se scaldau in niste ape negre. Iti era un pic teama de mine si ezitai sa cobori, dar pana la urma ai venit pentru ca te-am convins ca nu iti port nici un pic de suparare, ci doar voiam atat de mult sa te aproprii.
Te-am imbratisat, cumva mai potolit, fara dorul acela mistuitor pe care il simt zi de zi cand ma gandesc la tine. Aveai in parul tau scurt un fel de bubite care facusera coaja. Si incercam sa imi dau seama ce e cu ele, te piguleam.

Mi-ai mai aparut intr-un vis, acum vreo saptamana dar nu erai in rolul principal, ci doar acolo si ma ajutai.

Dani, viata de adult e grea. Nu zic ca nu straluceste. Nu zic ca nu iubim sau ca inima din noi nu arde, ca nu mai visam sau ca nu mai privim rasaritul. Dar sunt atatea altele care o fac sa fie grea: responsabilitate, faptul ca nu mai ai pe cine sa iti pui capul si sa astepti sa faca pentru tine. Nu mai avem timp de respiro. Nu mai avem cum sa avem respiro. Ne transformam incet-incet in parintii nostri. Alte mici fapturi vor deveni copiii care am fost noi cu multi, multi, multi ani in urma.

Only the deads are forever young.
Da, tu vei fi mereu tanar, mereu la 25 de ani, mereu cu parul negru, mereu cu ochii tai verzi fara riduri, mereu la fel. Si te iubesc.
Da, fratiorul meu, te iubesc la fel de mult cum te iubeam cand eram copil, te iubesc la fel de mult cum te iubeam cand ai crescut, la fel de mult cum te iubeam cand te-am surprins noaptea spunandu-ti rugaciunea, la fel de mult ca atunci cand am scris: "Adevarul e ca nu iubesc pe nimeni cum il iubesc pe Dani". Doar ca azi imi este si foarte dor de tine.