Eram in metrou pe undeva prin Militari si stand cuminte pe scaunul meu am vibrat atat de puternic la finalul acestui mic roman.
Cartea descrie povestea a trei oameni, poveste vazuta pe rand, din punctul de vedere al celor 3. Destinele lor se intretaie pe strada le Havre si sunt uniti de aceeasi durere de a face fata vietii, singuratatii si neacomodarii.
Va recomand aceasta carte.
Iata una din fragmentele care imi plac cel mai mult:
"- … faci o prostie, am fi fost fericiti.
Nu se indoia de asta. Ea nu se indoia de nimic. Tuturor peripetiilor vietii le opunea o certitudine masiva si placida. Acest climat nu i se potrivea unui dansator pe sarma. Cand marinarii ajung pe pamant, adesea li se scufunda inima.
Femeia pe care o voi iubi nu-si va fi desavarsit imaginea despre lume. Ea nu va fi tintuita de sol de incaltarile de plumb ale certitudinii. va ezita deseori pe marginea atitudinilor de adoptat, a gesturilor care trebuie facute. Nu va vedea lumea in alb si negru. Va fi si permeabila si vulnerabila. Va cunoaste gustul singuratatilor in care te ratacesti. Si amandoi vom inainta umar la umar, ca doi saltimbanci pe o sarma nesigura si nu vom gasi echilibrul decat dandu-ne mana."
Cartea este scrisa din punctele de vedere a trei personaje, unite de coexistenta pe vestita strada pariziana.
Prima parte a cartii infatiseaza viata anosta si trista a unui batran ce vinde lozuri in gara de pe strada le havre. In fiecare dimineata isi aseaza taraba in acelasi loc si observa mecanismul lumii in care traim.
Pentru el, care vindea lozuri de multi, multi ani, oamenii care treceau pe strada in fiecare zi la aceeasi ora si acelasi minut, reprezentau familia pe care nu o avea.
Stia ca la 8:20 trecea femeia grasa care tot timpul se plangea, la 8:22 trecea fata care era mereu insotita de alt barbat. Dintre toti insa, batranul se simtea cel mai apropiat de un tanar care trecea pe strada la 8:42 si de o fata, Catherine care vedea mereu la 8:53. In ochii batranului cei doi tineri erau facuti pentru a fi impreuna, numai ca intre ei se aflau mereu 11 minute imposibil de pacalit.
Ce se intampla din momentul in care tanarul intra in discutie cu batranul si pana la finalul cartii, nu va pot spune. Voi mentiona numai ca povestea este vazuta prin ochii a 3 personaje deosebite, singure si triste.
Daca vor pacali ei timpul si cum, va ramane de aflat.
Motivul pentru care am deschis iar discutia despre aceasta scurta poveste, este acela ca ma simt un pic inlantuita in acest mecanism al timpului. Faptul ca am citit cartea asta inainte de a ma urca in masina 136 la aceeasi ora, de a vedea acelasi persoane la aceeasi ora ducandu-se spre job si de a avea aceeasi companie asteptand RATB, ma face sa privesc cu interes fenomenul si de a nu ma coprinde anxietatea.
Dar… suntem mecanisme…
Oare chiar suntem? Din punctul asta de vedere .. ma vad mecanizata (iar constientizarea faptului ma face sa imi doresc sa ajung la aceeasi ora in statia de masina ca sa observ oamenii din jur si sa ii astept ce cei ce urmeaza sa vina), dar pe de alta parte (vesnica mea problema) nu pot accepta ideea ca ceea ce fac eu se incadreaza pe un pattern, ca altii inaintea mea si altii dupa mine au facut si vor face acelasi lucru. Simt nevoia de unicitate, dar poate ca tocmai nevoia mea de unicitate ma face sa fiu comuna, mecanizata…
Poate ca solutia este sa nu ne comparam cu ceilati, sa nu ne raportam la ceilalti si sa ne pastram si sa credem in unicitatea noastra, chiar daca este imposibila.
La urma urmei poate chiar suntem dust in the wind, iar acceptarea acestei stari de fapt ne va aduce eliberarea.. Eu, in orgoliul meu de fiinta fara aripi care poate zbura in adancul sufletului, nu vreau sa accept ca suntem doar praf, nimic.
sâmbătă, 21 noiembrie 2009
Gilles de Rais si alchimia
Gilles de Rais este un personaj controversat al istoriei. S-a nascut in 1404 intr-o familie de nobili si a dus o copilarie erudita, fiind crescut de bunicul sau, Jean de Craon. Pentru consolidarea situatiei financiare bunicul sau l-a fortat sa se casatoreasca, iar dupa mai multe incercari esuate, Casatoria lui Gilles cu Catherine de Thouars a avut loc dupa ce fata a fost rapita.
Aceste neintelegeri legate de casatorii au facut ca Gilles de Rais sa fie elementul declansator al legendei lui Barba-Albastra (cel care isi ucidea sotiile).
Intre 1427 si 1435 Gilles de Rais a fost comandantul armatei franceze, iar in 1429 a luptat alaturi de Ioana d’Arc in campaniile impotriva englezilor.
Destinul sau este strans legat de cel al Ioanei d’Arc. Pe seama relatiei dintre cei doi s-a speculat adesea, spunandu-se ca Gilles ar fi nutrit sentimente de iubire. Un lucru este cert, Gilles de Rais, un personaj pasionat de misticism, a fost atras de puterea divina pe care se presupune ca a avut-o Ioana d’Arc, iar faptul ca a petrecut mult timp alaturi de ea a fost decisiv pentru destinul sau.
Dupa arderea pe rug a Ioanei d’Arc, Gilles s-a retras la castelul sau, Tiffauges unde si-a cheltuit averea si s-a dedat unor practici obscure.
Izolat la Tiffauges, Gilles de Rais se dedicat alchimiei in incercarea de a gasi Piatra Filosofala, avand ca sursa de inspiratie manuscrisele interzise ale lui Nicolas Flamel si scrierile lui Albert cel Mare sau Raymundus Lullus.
Alchimia a functionat pe teoria ca metalele sunt corpuri compuse si ca au o compozitie identica. Ele se deosebesc intre ele in functie de diferitele proportii ale elementelor componente. Cu ajutorul unui agent ce ar schimba proportiile, este posibil sa se preschimbe metalele unul intr-altul. In felul acesta mercurul se poate transmuta in argint, iar plumbul in aur. Agentul acesta este chiar Piatra Filozofala, mercurul filosofilor, numit si leul verde, sarpele sau apa pontica.
Se spune ca Piatra Filosofala pe langa capacitatea de transformare a oricarui metal in aur, are puterea de a da viata vesnica celui care a descoperit-o.
Dupa multe incercari nereusite de a descoperi Piatra Filosofala, Gilles de Rais realizeaza ca fara ajutorul unor entitati intunecate orice descoperire este imposibila.
Incepe astfel, sa apeleze la serviciile unor diferiti vrajitori in incercarea de a-l invoca pe diavol. Sosirea la Tiffauges a lui Francesco Prelati, magistrul magiei florentine, ii aduce lui Gilles dovezi de netagaduit. Impreuna, Gilles si Prelati, incep sa comita crime dintre cele mai ingrozitoare pentru slavirea demonului care le-ar putea arata calea catre descoperirea Pietrei Filosofale.
La procesul sau din 1440, Gilles de Rais a fost acuzat de crime, sodomie si erezie. Numarul victimelor sale a fost intre 80 si 200 de copii cu varstele intre 6 si 18 ani.
Pe 26 octombrie 1440, la Nantes, Gilles de Rais a fost spanzurat.
Eu sunt intrigata de acest personaj si de povestea lui!
Este un om care a crezut in Dumnezeu si apoi si-a pierdut credinta, vanzandu-si sufletul diavolului? Sau nu a crezut niciodata?
Ce rol are Ioana d’Arc in toata povestea asta? Speculand ca Gilles de Rais a iubit-o, oare s-a simtit dezamagit de faptul ca Dzeu nu a salvat-o si in felul asta si-a pierdut credinta?
Pentru intrebarile astea nu exista raspuns, istoria nu poate oferi detalii care sa aduca lumina asupra lor.
Daca va pasioneaza subiectul puteti gasi infomatii in:
J.-K. Huysmans- La bas
Michel Tournier- Gilles et Jeanne (tradus la noi ca Fecioara si Capcanul)
Aceste neintelegeri legate de casatorii au facut ca Gilles de Rais sa fie elementul declansator al legendei lui Barba-Albastra (cel care isi ucidea sotiile).
Intre 1427 si 1435 Gilles de Rais a fost comandantul armatei franceze, iar in 1429 a luptat alaturi de Ioana d’Arc in campaniile impotriva englezilor.
Destinul sau este strans legat de cel al Ioanei d’Arc. Pe seama relatiei dintre cei doi s-a speculat adesea, spunandu-se ca Gilles ar fi nutrit sentimente de iubire. Un lucru este cert, Gilles de Rais, un personaj pasionat de misticism, a fost atras de puterea divina pe care se presupune ca a avut-o Ioana d’Arc, iar faptul ca a petrecut mult timp alaturi de ea a fost decisiv pentru destinul sau.
Dupa arderea pe rug a Ioanei d’Arc, Gilles s-a retras la castelul sau, Tiffauges unde si-a cheltuit averea si s-a dedat unor practici obscure.
Izolat la Tiffauges, Gilles de Rais se dedicat alchimiei in incercarea de a gasi Piatra Filosofala, avand ca sursa de inspiratie manuscrisele interzise ale lui Nicolas Flamel si scrierile lui Albert cel Mare sau Raymundus Lullus.
Alchimia a functionat pe teoria ca metalele sunt corpuri compuse si ca au o compozitie identica. Ele se deosebesc intre ele in functie de diferitele proportii ale elementelor componente. Cu ajutorul unui agent ce ar schimba proportiile, este posibil sa se preschimbe metalele unul intr-altul. In felul acesta mercurul se poate transmuta in argint, iar plumbul in aur. Agentul acesta este chiar Piatra Filozofala, mercurul filosofilor, numit si leul verde, sarpele sau apa pontica.
Se spune ca Piatra Filosofala pe langa capacitatea de transformare a oricarui metal in aur, are puterea de a da viata vesnica celui care a descoperit-o.
Dupa multe incercari nereusite de a descoperi Piatra Filosofala, Gilles de Rais realizeaza ca fara ajutorul unor entitati intunecate orice descoperire este imposibila.
Incepe astfel, sa apeleze la serviciile unor diferiti vrajitori in incercarea de a-l invoca pe diavol. Sosirea la Tiffauges a lui Francesco Prelati, magistrul magiei florentine, ii aduce lui Gilles dovezi de netagaduit. Impreuna, Gilles si Prelati, incep sa comita crime dintre cele mai ingrozitoare pentru slavirea demonului care le-ar putea arata calea catre descoperirea Pietrei Filosofale.
La procesul sau din 1440, Gilles de Rais a fost acuzat de crime, sodomie si erezie. Numarul victimelor sale a fost intre 80 si 200 de copii cu varstele intre 6 si 18 ani.
Pe 26 octombrie 1440, la Nantes, Gilles de Rais a fost spanzurat.
Eu sunt intrigata de acest personaj si de povestea lui!
Este un om care a crezut in Dumnezeu si apoi si-a pierdut credinta, vanzandu-si sufletul diavolului? Sau nu a crezut niciodata?
Ce rol are Ioana d’Arc in toata povestea asta? Speculand ca Gilles de Rais a iubit-o, oare s-a simtit dezamagit de faptul ca Dzeu nu a salvat-o si in felul asta si-a pierdut credinta?
Pentru intrebarile astea nu exista raspuns, istoria nu poate oferi detalii care sa aduca lumina asupra lor.
Daca va pasioneaza subiectul puteti gasi infomatii in:
J.-K. Huysmans- La bas
Michel Tournier- Gilles et Jeanne (tradus la noi ca Fecioara si Capcanul)
Literatura pentru copii
Istoricul religiilor, Mircea Eliade, consideră că evoluţia istorică influenţează sacrul. Pentru a exemplifica el discută despre cum într-o societate agricolă există credinţa în Mama Pământ, pentru că principala sursa de hrană a indivizilor este rodul pământului. În schimb, într-o societate vânătorească există credinţa în animalele totem. Pentru că viaţa indivizilor este dependentă de animalele pe care le pot vâna, ei încercă să le câştige bunăvoinţa.[1]
Observăm că sacrul evoluează odată cu istoria, adaptându-se noilor epoci. Am stabilit mai sus că principala caracteristică a mitului este sacralitatea. Sacrul se revelează prin intermediul miturilor, între ele existând o relaţie de interdependenţă.
Miturile evoluează odată cu sacrul, evoluţia lor fiind dependentă de evoluţia istorică.
Evoluţia miturilor se face din exterior spre interior.[2] Miturile sunt conduse concomitent din interior printr-o dialectică specială de autoproliferare şi de autocristalizare, care îşi este sieşi propriul resort şi propria sintaxă.
Teoreticianul Victor Henry a scris în lucrarea sa La magie dans l’Inde Antique despre acest tip de evoluţie: „mitul a apărut înaintea omului: orice apercepţie a unui fapt exterior într-un organism înzestrat cu o oarecare conştiinţă este un mit virtual; în creierul unui animal superior universul este redat printr-o serie de mituri, adică de reprezentări instantanee risipe de îndată ce au fost provocate, cu cât memoria şi conştiinţa stabilesc mai multe legături cu aceste străfulgerări de viziuni ale non-eului, cu atât mitul se conturează şi se manifestă mai puternic şi totodată cu atât mai mult animalul se ridică pe o treaptă superioară pe scara fiinţelor”.[3]
Putem spune că miturile şi conturarea lor cât mai bine definită contribuie la evoluţia gândirii individului. Dependenţa evoluţiei miturilor de evoluţia istorică, se transformă astfel în interdependenţă. Evoluţia mitului determină urcarea individului pe o treaptă superioară, acesta contribuind astfel la evoluţia istorică.
Fernand Comte consideră că miturile nu mor, ci se transformă. În cursul dezvoltării lor, primesc loviturile credinţelor în mişcare ale omenirii, dar rezistă, îşi adaptează imaginile la împrejurimi, îşi reinterpretează personajele transformându-şi întreg aparatul.[4]
Miturile nu dispar, ci se schimbă în funcţie de fiecare epocă pe care o străbat. Ele sunt interpretate în lumina credinţelor fiecărei epoci. Evoluţia miturilor constă tocmai în această continuă adaptare la timpul prezent şi la credinţele care guvernează fiecare perioadă de timp.
Indivizii, aflaţi în raport de interdependenţă cu miturile, îşi redefinesc de fiecare dată poziţia spirituală faţă de mitologie, ţinând cont de evoluţia societăţii şi de propria evoluţie. Freud a folosit pe larg mitologiile pentru a explica mecanismele psihologiei umane şi a remarcat că fiecare individ trăieşte în felul său aventurile lui Oedip sau drama Antigonei.[5] Indivizii sunt uniţi la nivel psihic de credinţa în aceleaşi mituri, dar care se prezintă în mod diferit.
În societatea contemporană se poate observa o îndepărtare de sacralitate, fapt ce are o foarte mare importanţă pentru cercetarea noastră. Individul contemporan ajunge să fie preocupat de sfere materiale, mai mult decât de dimensiunea sacră. În felul acesta are loc o desacralizare a lumii contemporane, pe care istoricul religiilor, Mircea Eliade o explică astfel: „îndepărtarea divină oglindeşte interesul crescând al omului faţă de propriile sale descoperiri religioase, culturale, economice. Pe măsură ce se apleacă asupra hierofaniilor[6] vieţii, descoperă sacrul şi fecunditatea pământească şi se simte atras de experienţe religioase mai „concrete”. Se îndepărtează de zeul ceresc şi transcendent pentru a se apropia de divinităţile mai accesibile”.[7]
Această desacralizare a societăţii contemporane se explică prin faptul că societatea occidentală cultivă o ruptură ireversibilă faţă de trecut, cu care alte societăţi nu se confruntă. Procesul de desacralizare care are loc în societatea europeană este unic şi fără precedent. entru omul modern laic, sacrul este prin excelenţă obstacolul care stă în faţa libertăţii sale. El nu se va simţi niciodată liber până nu va fi omorât şi pe ultimul zeu.[8] Această alergie faţă de sacru, după cum o numeşte Cesareo Bandera, ia naştere din separarea sacru – profan, este un fel de sistem defensiv care intră în acţiune când sacrul ameninţă sau, în acelaşi timp, este ameninţat.[9]
Indiferent cât de mare va fi gradul de desacralizare a unei lumi, aceasta va păstra o doză de comportament orientat spre sacru. Oricare ar fi contextul istoric în care se încadrează, omul va crede întotdeauna în existenţa unei realităţi absolute, sacrul, care transcende această lume şi unde totuşi se manifestă.[10]
O modalitate de exprimare şi de cultivare a sacrului în lumea contemporană au rămas practicile oculte, vrăjitoreşti.
Am vorbit în rândurile de mai sus despre faptul că mitul este o manifestare a sacrului pentru că este strict legat de un ritual.[11] Practicile oculte sunt fundamentate pe tehnici, prezentate sub formă de ritualuri, care de cele mai multe ori au rolul de a reitera evenimente petrecute la începuturile lumii sau la apariţia anumitelor divinităţi care sunt venerate. Astfel, vrăjitoria şi practicile oculte au rolul de a menţine în viaţă mitologia şi de a crea la rândul lor o altă serie de mituri. De aceea în analiza dedicată miturilor vom avea în vedere şi vrăjitoria împreuna cu toate celelalte practici care derivă.
Înainte de a analiza vrăjitoria din punct de vedere mitologic, este necesar să facem distincţia între vrăjitorie şi magie. Magia reprezintă o dimensiune care are o evoluţie paralelă cu cea religioasă, având puternice acţiuni rituale. Magia poate să ia naştere, chiar în interiorul unei religii fundamentate istoric, pe când vrăjitoria este imposibil de integrat în religie.
Vrăjitoria este adversara structurilor religioase pe care le foloseşte pentru uzul propriu.[12]Adesea vrăjitoria este asemuită cu demonismul vrăjitoresc, fără să fie un fenomen religios din cauza faptului că e contrapusă, negând modelele religioase ale grupului cultural din care ia naştere.[13]
Între cele două dimensiuni se situează magia neagră. După cum îi spune şi numele, este o magie în care apar componente vrăjitoreşti. Pentru faptul că este imediat respinsă de structura religioasă majoritară, trebuie considerată vrăjitorie propriu-zisă.[14]
Pin punct de vedere antropologic, vrăjitoria ar putea fi identificată cu un statut mitico-ritual prin care, în interiorul tuturor culturilor se exprimă reacţia agresivă a unor grupuri şi pături sociale, care din diferite motive nu sunt integrate total sau parţial în modelele tipice ale culturii de care depind, uneori chiar respingând aceste modele. Grupurile marginalizate sunt considerate a fi posesoare ale unor moşteniri rituale şi mitologice care sunt contrarii modelelor aparţinând majorităţii. Ele devin vrăjitorie prin antagonismul lor faţă de aceste modele.[15]
În mod obişnuit, populaţia asuprită refuză religia asupritorului, preferând o religie autonomă, considerată „inversul” celei tradiţionale. Vom reveni asupra acestor teorii, pe care le vom dezvolta şi exemplifica în partea aplicată a lucrării de faţă.
În nenumărate cazuri vrăjitoria a fost alăturată Diavolului acesta din urmă fiind o supapă de siguranţă, un personaj fantastic care trezeşte în rândul oamenilor două tipuri de reacţii: recul din cauza pedepsei sale şi în acelaşi timp interes, pentru că reprezintă ispita bunurilor pământeşti.[16]
Prezenţa unor puternice mişcări vrăjitoreşti corespunde unor epoci în care se constată mai pregnant insuportabilitatea structurilor existente în acel moment şi căutarea unor soluţii prin care se renunţă la o modificare raţională, înlocuind-o cu o izolare alienantă.[17]
În momentul în care individul simte că nu aparţine structurilor sociale existente, tinde să se refugieze într-un context care îi va oferi ocazia să îşi manifeste voinţa. Un celebru ocultist, Abister Crowley, a declarat că „Magia este Ştiinţa şi Arta de a cauza Schimbare pentru a se întâmpla în conformitate cu Voinţa”.[18] Astfel, apelul la culturile oculte se face atunci când individul nu găseşte confort în realitatea înconjurătoare şi în societate. Preferinţa pentru diversele culturi care promovează ştiinţele oculte este de fapt, un refugiu în faţa unei lumi desacralizate, în care persoana nu se poate integra.
Bronislaw Manilowski crede în ipoteza unei funcţii socio-culturale a fenomenului, în sensul că prin cadrul mitico-comportamental vrăjitoresc s-ar putea explica, în acele culturi, răul şi crizele existenţiale fundamentale şi rezultatele lor negative, precum moartea, bolile, eşecurile sau impotenţa.[19] Vrăjitoria are, în acest fel, valenţa de „ţap ispăşitor”. Toate elementele nefavorabile care pot determina răul unui anumit popor sunt justificate în tradiţia populară prin intervenţia unui al treilea factor, practicile vrăjitoreşti. Ele sunt considerate cauza tuturor crizelor existenţiale ale unei comunităţi.
Vrăjitoria este un mod de exprimare a realităţii mitice. Într-o lume desacralizată, ea continuă să atragă practicanţi pentru că le oferă şansa de a evada dintr-o lume în care nu sunt integraţi. Vrăjitoria este o modalitate de impunere a propriei voinţe, atunci când individul este forţat să accepte decizia şi, deci, voinţa unui alt grup. Ocultismul este o religie falsă, care lasă impresia celor care cred în ea că pot controla lumea, este o metodă de refugiu.
Pentru faptul că face apel la credinţa în divinităţile păgâne care au controlat lumea la începuturile ei, ocultismul este condamnat de Biserică, fiind adesea asemănat cu satanismul.
Satanismul în prezent este considerat a fi, pe de o parte vrăjitoria şi ideologia care stă la baza ei şi, pe de altă parte, ideologia subversivă care neagă structurile existente ale societăţii actuale.[20]
Vrăjitoria este o modalitate de exprimare a sacrului în lumea contemporană. În timpul postmodern spiritualitatea este supusă unei abordări subiective, relative şi pragmatice, fără a mai ţine cont de adevăr, raţionalitate sau realitatea obiectivă.[21] Dar, totuşi dimensiunea sacră se manifestă în această lume care a pierdut sensul adevărat al spiritualităţii, pentru că până şi cel mai areligios om păstrează în interiorul său un comportament orientat religios, deci spre sacralitate.[22]
[1] Ibidem, p. 10.
[2] Roger Caillois, Mitul şi omul, Bucureşti, Ed. Nemira, 2000, p. 15.
[3] Victor Henry apud Roger Caillois, op. cit., p. 24.
[4] Fernand Comte, Mitologie universală. Dicţionar de personaje, Bucureşti, Ed. Olimp, 2000, p. 30.
[5] Fernand Comte, op. cit., p. 32.
[6] Manifestarea sacrului în profan.
[7] Mircea Eliade, op. cit., p. 95-96.
[8] Cesareo Bandera, El juego sagrado: lo sagrado y el origen de la literatura moderna de ficcion, Universidad de Sevilla, Secretariado de Publicaciones, 1997, p. 24.
[9] Cesareo Bandera, op. cit., p. 25.
[10] Mircea Eliade, op. cit., p. 153.
[11] Bronislaw Malinowski apud William Hansen, op. cit., p. 21.
[12] Alfonso M. di Nola, Diavolul. Chipurile, isprăvile, istoria Satanei şi prezenţa sa malefică din Antichitate până astăzi, Bucureşti, Ed. Bic All, 2001, p. 222.
[13] Alfonso M. di Nola, op. cit., p. 222.
[14] Ibidem, p. 222.
[15] Ibidem, p. 219
[16] Roger Caillois, Omul şi sacrul, Bucureşti, Ed. Nemira, 1997, p. 42.
[17] Alfonso M. di Nola, op. cit., p. 220.
[18] Abister Crowley apud Richard Abanes, op.cit., p. 58.
[19] Bronislaw Malinowski apud Alfonso M. di Nola, op. cit., p. 222.
[20] Alfonso M. di Nola, op. cit., p. 224.
[21] Richard Abanes, op. cit., p. 2.
[22] Mircea Eliade, op. cit., p. 159.
Observăm că sacrul evoluează odată cu istoria, adaptându-se noilor epoci. Am stabilit mai sus că principala caracteristică a mitului este sacralitatea. Sacrul se revelează prin intermediul miturilor, între ele existând o relaţie de interdependenţă.
Miturile evoluează odată cu sacrul, evoluţia lor fiind dependentă de evoluţia istorică.
Evoluţia miturilor se face din exterior spre interior.[2] Miturile sunt conduse concomitent din interior printr-o dialectică specială de autoproliferare şi de autocristalizare, care îşi este sieşi propriul resort şi propria sintaxă.
Teoreticianul Victor Henry a scris în lucrarea sa La magie dans l’Inde Antique despre acest tip de evoluţie: „mitul a apărut înaintea omului: orice apercepţie a unui fapt exterior într-un organism înzestrat cu o oarecare conştiinţă este un mit virtual; în creierul unui animal superior universul este redat printr-o serie de mituri, adică de reprezentări instantanee risipe de îndată ce au fost provocate, cu cât memoria şi conştiinţa stabilesc mai multe legături cu aceste străfulgerări de viziuni ale non-eului, cu atât mitul se conturează şi se manifestă mai puternic şi totodată cu atât mai mult animalul se ridică pe o treaptă superioară pe scara fiinţelor”.[3]
Putem spune că miturile şi conturarea lor cât mai bine definită contribuie la evoluţia gândirii individului. Dependenţa evoluţiei miturilor de evoluţia istorică, se transformă astfel în interdependenţă. Evoluţia mitului determină urcarea individului pe o treaptă superioară, acesta contribuind astfel la evoluţia istorică.
Fernand Comte consideră că miturile nu mor, ci se transformă. În cursul dezvoltării lor, primesc loviturile credinţelor în mişcare ale omenirii, dar rezistă, îşi adaptează imaginile la împrejurimi, îşi reinterpretează personajele transformându-şi întreg aparatul.[4]
Miturile nu dispar, ci se schimbă în funcţie de fiecare epocă pe care o străbat. Ele sunt interpretate în lumina credinţelor fiecărei epoci. Evoluţia miturilor constă tocmai în această continuă adaptare la timpul prezent şi la credinţele care guvernează fiecare perioadă de timp.
Indivizii, aflaţi în raport de interdependenţă cu miturile, îşi redefinesc de fiecare dată poziţia spirituală faţă de mitologie, ţinând cont de evoluţia societăţii şi de propria evoluţie. Freud a folosit pe larg mitologiile pentru a explica mecanismele psihologiei umane şi a remarcat că fiecare individ trăieşte în felul său aventurile lui Oedip sau drama Antigonei.[5] Indivizii sunt uniţi la nivel psihic de credinţa în aceleaşi mituri, dar care se prezintă în mod diferit.
În societatea contemporană se poate observa o îndepărtare de sacralitate, fapt ce are o foarte mare importanţă pentru cercetarea noastră. Individul contemporan ajunge să fie preocupat de sfere materiale, mai mult decât de dimensiunea sacră. În felul acesta are loc o desacralizare a lumii contemporane, pe care istoricul religiilor, Mircea Eliade o explică astfel: „îndepărtarea divină oglindeşte interesul crescând al omului faţă de propriile sale descoperiri religioase, culturale, economice. Pe măsură ce se apleacă asupra hierofaniilor[6] vieţii, descoperă sacrul şi fecunditatea pământească şi se simte atras de experienţe religioase mai „concrete”. Se îndepărtează de zeul ceresc şi transcendent pentru a se apropia de divinităţile mai accesibile”.[7]
Această desacralizare a societăţii contemporane se explică prin faptul că societatea occidentală cultivă o ruptură ireversibilă faţă de trecut, cu care alte societăţi nu se confruntă. Procesul de desacralizare care are loc în societatea europeană este unic şi fără precedent. entru omul modern laic, sacrul este prin excelenţă obstacolul care stă în faţa libertăţii sale. El nu se va simţi niciodată liber până nu va fi omorât şi pe ultimul zeu.[8] Această alergie faţă de sacru, după cum o numeşte Cesareo Bandera, ia naştere din separarea sacru – profan, este un fel de sistem defensiv care intră în acţiune când sacrul ameninţă sau, în acelaşi timp, este ameninţat.[9]
Indiferent cât de mare va fi gradul de desacralizare a unei lumi, aceasta va păstra o doză de comportament orientat spre sacru. Oricare ar fi contextul istoric în care se încadrează, omul va crede întotdeauna în existenţa unei realităţi absolute, sacrul, care transcende această lume şi unde totuşi se manifestă.[10]
O modalitate de exprimare şi de cultivare a sacrului în lumea contemporană au rămas practicile oculte, vrăjitoreşti.
Am vorbit în rândurile de mai sus despre faptul că mitul este o manifestare a sacrului pentru că este strict legat de un ritual.[11] Practicile oculte sunt fundamentate pe tehnici, prezentate sub formă de ritualuri, care de cele mai multe ori au rolul de a reitera evenimente petrecute la începuturile lumii sau la apariţia anumitelor divinităţi care sunt venerate. Astfel, vrăjitoria şi practicile oculte au rolul de a menţine în viaţă mitologia şi de a crea la rândul lor o altă serie de mituri. De aceea în analiza dedicată miturilor vom avea în vedere şi vrăjitoria împreuna cu toate celelalte practici care derivă.
Înainte de a analiza vrăjitoria din punct de vedere mitologic, este necesar să facem distincţia între vrăjitorie şi magie. Magia reprezintă o dimensiune care are o evoluţie paralelă cu cea religioasă, având puternice acţiuni rituale. Magia poate să ia naştere, chiar în interiorul unei religii fundamentate istoric, pe când vrăjitoria este imposibil de integrat în religie.
Vrăjitoria este adversara structurilor religioase pe care le foloseşte pentru uzul propriu.[12]Adesea vrăjitoria este asemuită cu demonismul vrăjitoresc, fără să fie un fenomen religios din cauza faptului că e contrapusă, negând modelele religioase ale grupului cultural din care ia naştere.[13]
Între cele două dimensiuni se situează magia neagră. După cum îi spune şi numele, este o magie în care apar componente vrăjitoreşti. Pentru faptul că este imediat respinsă de structura religioasă majoritară, trebuie considerată vrăjitorie propriu-zisă.[14]
Pin punct de vedere antropologic, vrăjitoria ar putea fi identificată cu un statut mitico-ritual prin care, în interiorul tuturor culturilor se exprimă reacţia agresivă a unor grupuri şi pături sociale, care din diferite motive nu sunt integrate total sau parţial în modelele tipice ale culturii de care depind, uneori chiar respingând aceste modele. Grupurile marginalizate sunt considerate a fi posesoare ale unor moşteniri rituale şi mitologice care sunt contrarii modelelor aparţinând majorităţii. Ele devin vrăjitorie prin antagonismul lor faţă de aceste modele.[15]
În mod obişnuit, populaţia asuprită refuză religia asupritorului, preferând o religie autonomă, considerată „inversul” celei tradiţionale. Vom reveni asupra acestor teorii, pe care le vom dezvolta şi exemplifica în partea aplicată a lucrării de faţă.
În nenumărate cazuri vrăjitoria a fost alăturată Diavolului acesta din urmă fiind o supapă de siguranţă, un personaj fantastic care trezeşte în rândul oamenilor două tipuri de reacţii: recul din cauza pedepsei sale şi în acelaşi timp interes, pentru că reprezintă ispita bunurilor pământeşti.[16]
Prezenţa unor puternice mişcări vrăjitoreşti corespunde unor epoci în care se constată mai pregnant insuportabilitatea structurilor existente în acel moment şi căutarea unor soluţii prin care se renunţă la o modificare raţională, înlocuind-o cu o izolare alienantă.[17]
În momentul în care individul simte că nu aparţine structurilor sociale existente, tinde să se refugieze într-un context care îi va oferi ocazia să îşi manifeste voinţa. Un celebru ocultist, Abister Crowley, a declarat că „Magia este Ştiinţa şi Arta de a cauza Schimbare pentru a se întâmpla în conformitate cu Voinţa”.[18] Astfel, apelul la culturile oculte se face atunci când individul nu găseşte confort în realitatea înconjurătoare şi în societate. Preferinţa pentru diversele culturi care promovează ştiinţele oculte este de fapt, un refugiu în faţa unei lumi desacralizate, în care persoana nu se poate integra.
Bronislaw Manilowski crede în ipoteza unei funcţii socio-culturale a fenomenului, în sensul că prin cadrul mitico-comportamental vrăjitoresc s-ar putea explica, în acele culturi, răul şi crizele existenţiale fundamentale şi rezultatele lor negative, precum moartea, bolile, eşecurile sau impotenţa.[19] Vrăjitoria are, în acest fel, valenţa de „ţap ispăşitor”. Toate elementele nefavorabile care pot determina răul unui anumit popor sunt justificate în tradiţia populară prin intervenţia unui al treilea factor, practicile vrăjitoreşti. Ele sunt considerate cauza tuturor crizelor existenţiale ale unei comunităţi.
Vrăjitoria este un mod de exprimare a realităţii mitice. Într-o lume desacralizată, ea continuă să atragă practicanţi pentru că le oferă şansa de a evada dintr-o lume în care nu sunt integraţi. Vrăjitoria este o modalitate de impunere a propriei voinţe, atunci când individul este forţat să accepte decizia şi, deci, voinţa unui alt grup. Ocultismul este o religie falsă, care lasă impresia celor care cred în ea că pot controla lumea, este o metodă de refugiu.
Pentru faptul că face apel la credinţa în divinităţile păgâne care au controlat lumea la începuturile ei, ocultismul este condamnat de Biserică, fiind adesea asemănat cu satanismul.
Satanismul în prezent este considerat a fi, pe de o parte vrăjitoria şi ideologia care stă la baza ei şi, pe de altă parte, ideologia subversivă care neagă structurile existente ale societăţii actuale.[20]
Vrăjitoria este o modalitate de exprimare a sacrului în lumea contemporană. În timpul postmodern spiritualitatea este supusă unei abordări subiective, relative şi pragmatice, fără a mai ţine cont de adevăr, raţionalitate sau realitatea obiectivă.[21] Dar, totuşi dimensiunea sacră se manifestă în această lume care a pierdut sensul adevărat al spiritualităţii, pentru că până şi cel mai areligios om păstrează în interiorul său un comportament orientat religios, deci spre sacralitate.[22]
[1] Ibidem, p. 10.
[2] Roger Caillois, Mitul şi omul, Bucureşti, Ed. Nemira, 2000, p. 15.
[3] Victor Henry apud Roger Caillois, op. cit., p. 24.
[4] Fernand Comte, Mitologie universală. Dicţionar de personaje, Bucureşti, Ed. Olimp, 2000, p. 30.
[5] Fernand Comte, op. cit., p. 32.
[6] Manifestarea sacrului în profan.
[7] Mircea Eliade, op. cit., p. 95-96.
[8] Cesareo Bandera, El juego sagrado: lo sagrado y el origen de la literatura moderna de ficcion, Universidad de Sevilla, Secretariado de Publicaciones, 1997, p. 24.
[9] Cesareo Bandera, op. cit., p. 25.
[10] Mircea Eliade, op. cit., p. 153.
[11] Bronislaw Malinowski apud William Hansen, op. cit., p. 21.
[12] Alfonso M. di Nola, Diavolul. Chipurile, isprăvile, istoria Satanei şi prezenţa sa malefică din Antichitate până astăzi, Bucureşti, Ed. Bic All, 2001, p. 222.
[13] Alfonso M. di Nola, op. cit., p. 222.
[14] Ibidem, p. 222.
[15] Ibidem, p. 219
[16] Roger Caillois, Omul şi sacrul, Bucureşti, Ed. Nemira, 1997, p. 42.
[17] Alfonso M. di Nola, op. cit., p. 220.
[18] Abister Crowley apud Richard Abanes, op.cit., p. 58.
[19] Bronislaw Malinowski apud Alfonso M. di Nola, op. cit., p. 222.
[20] Alfonso M. di Nola, op. cit., p. 224.
[21] Richard Abanes, op. cit., p. 2.
[22] Mircea Eliade, op. cit., p. 159.
Timp sa imi aud respiratia
Ma fascineaza literatura japoneza. Mereu cand citesc o astfel de carte sunt cuprinsa de o stare ciudata de euforie desi parcurg cu dificultate primele pagini.
Senzatia lasata de literatura japoneza este asemanatoare cu o plecare la munte, cu linistea si verdele de acolo. Citesc si parca aud paraie la cativa metri de mine. Imi place maniera autorilor japonezi de a se opri asupra lucrurilor, pacea care razbate chiar si in cele mai dramatice scene. E ca si cum evenimentele narate ar fi elemente ale unui tablou, nu ale unei carti.
Dragostea in romanele japoneze este pura si privita pe indelete fiind caracterizata cel mai bine de un erotism mai mult sugerat decat afisat.
Discursurile nipone iti indeamna imaginatia sa zboare mai mult decat orice alta forma de literatura.
Cand vreau sa evadez din viteza cursei citadine deschid un roman japonez, iar Kawabata, Soseki sau Inoue ma poarta spre o lume unde am timp sa imi aud respiratia.
Senzatia lasata de literatura japoneza este asemanatoare cu o plecare la munte, cu linistea si verdele de acolo. Citesc si parca aud paraie la cativa metri de mine. Imi place maniera autorilor japonezi de a se opri asupra lucrurilor, pacea care razbate chiar si in cele mai dramatice scene. E ca si cum evenimentele narate ar fi elemente ale unui tablou, nu ale unei carti.
Dragostea in romanele japoneze este pura si privita pe indelete fiind caracterizata cel mai bine de un erotism mai mult sugerat decat afisat.
Discursurile nipone iti indeamna imaginatia sa zboare mai mult decat orice alta forma de literatura.
Cand vreau sa evadez din viteza cursei citadine deschid un roman japonez, iar Kawabata, Soseki sau Inoue ma poarta spre o lume unde am timp sa imi aud respiratia.
vineri, 20 noiembrie 2009
Confruntarea lui peste
In magazin la Melissa, rupta dupa antrenament, aud vocea suava a lui Basescu. Deja imi era clar, a inceput vestita confruntare televizata.
Pentru ce? Cu ce scop? ca sa ne lamurim?
Mai este cineva care ii mai crede sinceri pe acesti indivizi?
Cu toate acestea, mi-am cumparat bidonul de apa si m-am grabit spre casa, plina de curiozitate-sarcastica.
Geoana se crede eroul pur, Crin sex-simbol ganditor, Base zidul de care toti se sfarama.
Aplaudacii din sala mi-au intins nervii la maximum, din cauza ca dupa fiecare discurs se manifestau entuziast si aprobau zgomotos balivernele.
Intepaturi, apropouri, glumite de prost gust si masti! Atat de multe masti si roluri jucate pana la confundarea cu ele.
Habar n-am cu cine voi vota! situatia ma depaseste, pentru ca acum 5 ani am votat din suflet cu Basescu (unul dintre cele mai penibile lucruri pe care le-am facut in 23 de ani de existenta, a fost chiar sa particip la unul din mitingurile lui de atunci, pentru ca voiam PSD-ul jos), pentru ca dupa 2-3 ani sa vad ca s-au coalizat. Care tepe? care hoti, tradatori? devenisera buni prieteni.
Asa ca, sunt confuza cu privire la vot. Ma voi prezenta acolo si cu siguranta voi simti din nou ca imi prostituez sperantele.
Asta seara ma uitam atent la ei si aproape ca i-as fi crezut cand spuneau ca le pasa de popor, de tara, de economie. De fapt se joaca. Nu chiar joaca de copii, ci un joc mai periculos.
V-am zis ca si Turcescu m-a enervat teribil, teribil?
Pentru ce? Cu ce scop? ca sa ne lamurim?
Mai este cineva care ii mai crede sinceri pe acesti indivizi?
Cu toate acestea, mi-am cumparat bidonul de apa si m-am grabit spre casa, plina de curiozitate-sarcastica.
Geoana se crede eroul pur, Crin sex-simbol ganditor, Base zidul de care toti se sfarama.
Aplaudacii din sala mi-au intins nervii la maximum, din cauza ca dupa fiecare discurs se manifestau entuziast si aprobau zgomotos balivernele.
Intepaturi, apropouri, glumite de prost gust si masti! Atat de multe masti si roluri jucate pana la confundarea cu ele.
Habar n-am cu cine voi vota! situatia ma depaseste, pentru ca acum 5 ani am votat din suflet cu Basescu (unul dintre cele mai penibile lucruri pe care le-am facut in 23 de ani de existenta, a fost chiar sa particip la unul din mitingurile lui de atunci, pentru ca voiam PSD-ul jos), pentru ca dupa 2-3 ani sa vad ca s-au coalizat. Care tepe? care hoti, tradatori? devenisera buni prieteni.
Asa ca, sunt confuza cu privire la vot. Ma voi prezenta acolo si cu siguranta voi simti din nou ca imi prostituez sperantele.
Asta seara ma uitam atent la ei si aproape ca i-as fi crezut cand spuneau ca le pasa de popor, de tara, de economie. De fapt se joaca. Nu chiar joaca de copii, ci un joc mai periculos.
V-am zis ca si Turcescu m-a enervat teribil, teribil?
Abonați-vă la:
Postări (Atom)