Just Breathe

Sunt in metrou si a rasunat in difuzoare un mesaj automat, ca metroul merge pana nu-stiu-unde. Oamenii din jurul meu par niste robotei, poate ca si eu lor le par la fel.
In lumea asta de rutina, tu stiai sa fii altfel.

Stiai sa surprinzi intr-o poza toata magia unui strop de apa sau a unui gandacel si ne dadeai si noua din lumina pe care o aveai in suflet. Cat ai fost ne-ai luminat, cu o privire calda, cu un sfat atunci cand am avut nevoie, zambetul sfios de care mi-e atat de dor, prietenos si cald, cu un acord la chitara.

Mai tii minte cand eu eram la birou si mi-ai cantat la chitara la telefon? Sau cand ma sunai din Vama sa aud marea? O data nici nu ai vorbit, mi-ai dat-o pe ea la telefon din prima si m-am bucurat ca un copil si ochii mi s-au umezit.

Nu sunt sigura ca ai stiut cata lumina ai in suflet, ceva imi spune ca in timp ce pe noi ne luminai, tu te aflai in intuneric.
Si ai plecat ca Micul Print pe planeta ta, sper ca ti-ai gasit floarea (cum zicea unul din prietenii tai). Imi pare rau ca nu mai esti.

Zici ca tot sangele asta din mine care este (si poate pentru ca este) acelasi cu al tau... iti simte lipsa. Si o lipsa.. diferita de alte absente din viata mea. Imi e dor de tine cu fiecare respiratie.
Daca iti strig acum ca te iubesc, ma auzi? Oare ai sa-mi mai raspunzi vreodata? 
 

Nu doar o amintire

Vei fi in fiecare rasarit,
In toate razele ce imi strapung retina,
In fiecare nor al cerului albastru,
Nu doar o amintire.

Ochii tai ma vor privi prin stele,
Imbratisarea ta va fi a vantului,
Glasul ti-l voi auzi mereu
In sunetul firului de iarba si al marii.

Nu vei fi doar o amintire.

Acelasi cer

Tu privesti in sus la cer,
Eu privesc in sus la cer
Si pe la mijloc, fara gres,
Ochii nostri se-ntalnesc.

M-ai transformat intr-un copil speriat. Mi-e frica si de umbra mea. Mi-e teama ca azi ar putea fi ultima zi. 

Si atunci ce fac?? Ma grabesc sa traiesc, sa simt, dar cu pielea zbarlita pe mine ca maine as putea pierde tot ce iubesc azi. 

M-am saturat de pierderi si de despartiri.

Lumea asta pare a fi facuta din renuntari... 

Nu sunt un iepure speriat fara motiv... doar ca stiu cat de efemeri suntem. 

Solutia ar fi detasarea, filosofia budista, renuntarea la dorinta. Dar asta ar insemna sa nu mai iubim.

Si ar fi un non-sens sa traim fara sa iubim.

2 saptamani

2 saptamani de cand ai murit. Vai, cum suna. Tu cu ochii tai si unghiile tale late...sa nu mai fii. Dar, chiar nu mai esti. Ai murit. 

Viata mea in lipsa ta arata precum graficul unui seism: azi rad si zici ca am uitat, iar maine cad...si sufar si nu mai vreau sa traiesc. 

Daca tu..cu atata lumina si bunatate in suflet ai pierit, apai eu..cu toate greselile mele si regretele..de ce as trai? 

Cum sa fie lumea asta mai buna, daca exact cei care ar putea-o face mai buna sunt chemati dintre noi?