A fi ales

"A fi ales este o noţiune teologică; ea înseamnă că, fără vreun merit, printr-o sentinţă supranaturală, din voia lui Dumnezeu ori dintr-o toană a lui, eşti ales pentru ceva excepţional, ieşit din comun. Această convingere le-a dat sfinţilor tăria de a suporta cele mai teribile cazne. Noţiunile teologice se oglindesc (şi par atunci propria lor parodie) în banalitatea vieţilor omeneşti; pe toţi ne doare (mai mult sau mai puţin) micimea vieţilor noastre din care am vrea să evadăm, să ne înălţăm. Cu toţii am cunoscut iluzia (mai mult sau mai puţin intensă) că merităm această înălţare, că sîntem predestinaţi si aleşi pentru ea.

Sentimentul de a fi ales există, bunăoară, în orice relaţie de iubire. Iubirea este, prin definiţie, un cadou nemeritat; să fii iubit fără merit e chiar dovada adevăratei iubiri. Dacă o femeie îmi spune: te iubesc pentru că eşti inteligent, pentru că eşti cinstit, pentru că-mi faci cadouri, pentru că nu alergi după fuste, pentru că speli vasele, atunci voi fi dezamăgit; iubirea asta pare ceva interesat. Dar ce plăcut e să auzi: te iubesc la nebunie, chiar dacă nu eşti nici inteligent, nici cinstit, chiar dacă eşti mincinos, egoist, ticălos.

Cînd are omul, pentru întîia oară, iluzia că este ales? Probabil ca sugar, cînd primeşte îngrijirea maternă fără vreun merit — şi o cere cu atît mai energic. Educaţia ar trebui să-i risipească această iluzie, să-l facă să priceapă că în viaţă totul se plăteşte. Adesea însă e prea tîrziu. Aţi văzut desigur o fetiţă de zece ani care deodată, vrînd să-şi impună voinţa în faţa prietenelor, dar neavînd argumente, le spune tare, cu un inexplicabil orgoliu: „Pentru că aşa spun eu"; sau: „Pentru că aşa vreau eu." Fetiţa aceea se simte aleasă. Dar într-o zi va spune „pentru că aşa vreau eu", iar cei din jur vor rîde de ea. Ce poate să facă, cel care se vrea ales, pentru a dovedi că e ales, pentru a crede el însuşi si a-i face pe ceilalţi să creadă că nu
aparţine lumii de rînd?"

Milan Kundera - Lentoarea

Poiana Izvoarelor

Ultima noastra iesire din Bucuresti a fost in Muntii Bucegi.

Ne-am cazat la Poiana Izvoarelor (1455m altitudine) si de acolo am pornit pe trasee.

Am plecat din Bucuresti cu trenul personal de 6:30, costul unui bilet la clasa a-2-a fiind de 15 lei.

Am ajuns in Busteni la 9:50. Mare ne-a fost uimirea sa descoperim un tren personal model nou, dotat cu aer conditionat si usi pe senzori... Mai tineti minte cum aratau personalele? :)

Din Busteni, am pornit pe jos catre Gura Diham. Exista si optiunea de a lua "Titi-carul" de la gara. Platesti 5 lei si te aduc ei la Gura Diham. Totusi, de remarcat ca nu isi respecta programul.

De la Gura Diham am pornit pe traseul marcat cu linie rosie, catre Poiana Izvoarelor. Traseul este usor si placut. Dupa 1h30 ne aflam sus. 

Cabana ofera 2 tipuri de cazare: 30 lei camera cu grup sanitar pe hol si 70 lei camera cu baie in camera.

Doamnele de la cabana sunt foarte dragute si ne-au oferit cele mai bune camere, in corpul nou-construit.

Camerele sunt primitoare, curate, cu apa calda, cu prosop in baie si sapun.

Nu asa cum reiese din comentariile de pe internet, care la inceput ne-au descurajat. Am inteles ca multi il critica pe actualul patron al cabanei, insa noi ne-am intersectat cu acesta si nu am avut neplaceri.

De precizat ca sambata fiind, noi am fost singurii oaspeti ai cabanei. Cu siguranta, multi ocolesc locul din cauza celor citite pe net. Totusi, poate ca asa e mai bine. In absenta lor, locul isi pastreaza curatenia si aerul de oaza de liniste.

La Cab. Poiana Izvoarelor poti manca o ciorba delicioasa cu 7 lei sau omleta cu 7,5. Berea costa 6 lei, iar apa minerala 5,5 lei o sticla de 1/2 litru. De mentionat totusi, ca langa cabana se afla un izvor cu apa potabila.

La cabana l-am regasit si pe Copilu', motanul smecher de munte de care mi-era foarte dor.  

Pranzul l-am luat pe dealul de langa cabana, de unde se vad frumos Coltii Morarului si Busteniul.

Dupa-masa, ne-am aventurat pe traseul Pichetul Rosu - Valea Bucsoiului - Valea Rea - Vf. Prepeleac (1700m).

In Valea Bucsoiului am gasit zapada si un peisaj care ne-a taiat respiratia.

Cand am ajuns la Prepeleac, deja ne apropiam de inserare asa ca am pornit-o inapoi cu spor. 

A doua zi, dupa omleta delicioasa de la cabana, ne-am stabilit drumul: Pichetul Rosu - Cabana Diham - Poiana Frasinetului - Cabana Steaua - Muchia Bradetului - Predeal.

La Cabana Diham am fost impresionati de peisaj, insa ne-am bucurat ca nu ne-am cazat acolo: galagie, motoare, masini, alcool; total diferit de linistea de la Poiana Izvoarelor.

Drumul spre Predeal a fost placut, in coborare. Am vazut la un moment dat urme de urs, iar baietii se jurau ca au auzit zgomote suspecte in padure...

Dupa ce am iesit din padure, am preferat sa mergem pe sosea, in loc sa o luam din nou pe traseul marcat cu linie albastra: 4 km pana in centrul Predealului.

Trenul era prevazut la 17:12, dar a avut intarziere de 50 de minute.

Am ajuns cu bine in Bucuresti in jurul orei 22 cu oboseala in picioare, dar cu pace si zambete in suflet.

Poze mai tarziu, acum  nu ma lasa blogspot-ul.

Mancarime in spatele sternului

Cand va simtiti liberi? Si cum se manifesta?

Pe mine ma apuca o senzatie de mancarime in spatele sternului, incat imi vine sa alerg si sa imi doresc ca bratele mele sa fie aripi.

As plana atat de usor in inaltul cerului. Si as zbura cu o viteza ametitoare.

Starea asta imi este declansata fie de un cantec care imi place, fie de cantatul la pian, de un apus sau de vantul care bate mai tare.

Cred, totusi ca e intrinseca. Si latenta.

Azi spre exemplu ascultam ceea ce am atasat mai jos, lucram la o analiza de vanzari si am simit mancarimea din spatele sternului.

Aseara, am profitat de absenta iubitului, am dechis larg fereastra de la camera si am inceput sa exersez. Din nou aceeasi senzatie.

E ca o chemare.