Dragul meu,

Stii ca eu am zis mereu ca sunt puternica. Ca infrunt orice. Ca fac ce fac si gasesc resurse pentru a merge mai departe.
Ochii mei au fost si ai tai. Demonii mei au fost si ai tai. I-am infruntat fiecare cum am stiut.
Vreau sa cred ca acum sunt pe picioarele mele. Ca indiferent ce va aparea, am forta sa stau dreapta.

Mai e putin si se face anul de cand ai plecat.
Si mie tot nu imi vine sa cred ca e pe bune. Asa e zi de zi...traiesc, ma zbat, cu tine sub pres de parca nu e real ca ai murit.. si apoi in momentele cand raman singura, cand ascult un cantec pe care il stiu de la tine sau cand aerul miroase intr-un fel, cand iti impaturesc hainele, cand intru in camera ta si ating chitara ca un "salut"...atunci stiu ca nu mai esti. Ca e real. Si ma doare sufletul.

In ultimele zilele, pentru ca ne pregatim de parastas, a fost asa tot timpul. Si pe masura ce ma apropii e data de 25, simt ca se intensifica. Nu e ceva voluntar. As prefera sa nu ma mai doara, sa gandesc despre mine ca sunt un om rau pentru ca nu mai sufar dupa moartea fratelui meu, decat sa mai simt o secunda in plus golul acesta si durerea.

Ma simt coplesita. Iar eu recunosc lucrurile astea rar si greu, pentru ca eu sunt puternica, eu infrunt orice.