Ma asteptam de la mine la o scriere lacrimogena. Asa cum au fost toate pe data de 29 octombrie.
Dar, iata ca in aceasta zi mohorata si rece de toamna, nu vreau sa scriu nimic trist.
Sunt fara ea de atata vreme, glasul mi se ineaca mereu cand vorbesc despre ea.. si totusi acesta e primul an cand pe 29 octombrie ma simt bucuroasa ca traiesc. Cu toate greselile mele, cu aceasta cautare a fericirii de zi cu zi, cu poticniri, cu mari verzi, cu vise... asta sunt. Si iata ca traiesc si zambesc si imi cladesc viata zi cu zi.
Lucrurile ar fi stat altfel in viata mea daca nu ar fi plecat atat de devreme, poate ca eram mai "domnisoara" decat sunt, poate ca as fi stiut sa fiu mai fericita si aceasta melancolie caracteristica mi-ar fi lipsit. Tata nu ar fi fost singur, Dan ar fi fost mai infipt cu picioarele in pamant.. as fi apreciat altfel lucrurile.
Dar a plecat. Pe 22 decembrie am zis "lasa tati ca ma fac eu mare", atunci cand tata a inceput sa planga langa mine pe pat, am copilarit la tara alaturi de bunicii mei care m-au invatat sa apreciez lucrurile simple si am avut o copilarie fericita. Chiar daca Ionut a zis ca a fost trista, eu sunt singura in masura sa o apreciez .. si clar a fost fericita.
Cand am inceput scoala, a fost nevoie sa ma duca si sa ma ia de la scoala niste vecini pentru ca tata lucra.. si apoi stateam ore in sir singura in casa pana venea el de la serviciu. Televizorul mergea in continuu ca sa nu ma sperii de singuratate. Singurica atata timp mi-am inventat jocuri, puneam ciocolata la topit pe balcon si am supravietuit fara sa patesc ceva, exceptand perdelele carora le-am dat foc si tot eu le-am stins cu un pahar de apa.
Am avut grija de fratele meu si chiar daca in anumite privinte am dat gres, am incercat sa ii fiu un reper in viata.
Au fost si multe lucruri pe care vreau sa le uit. Cele care mi-au facut anii de liceu un calvar. Si daca ea nu ar fi plecat, acestea sigur nu s-ar fi intamplat.
Absenta ei a fost suplinita de Mamaia Leana de la tara, de matusile mele, de Mamuta - mama Alexandrei.
Lucrurile ar fi putut fi mai bune, dar... sunt bune si asa.
I-am mostenit pofta de a scrie, setea asta de a pune pe hartie tot ce simt.. I-am mostenit nasul la fel de acvilin, pasiunea pentru carti, iubirea de munte. Am descoperit cu stupoare in caietele ei acelasi mod de exprimare.. ca si cel in care scriam eu... si expresia "ma doare sufletul de dor".
Cred ca am in mine mai multe de la ea, decat vreau sa accept.. ceea ce e ciudat caci nu a fost cu mine sa mi le invete.
Iar asta e un lucru bun, inseamna ca traieste prin mine..
Asa cum mi-a zis cineva drag, e ingerul meu pazitor.
