Nu am purtat doliu decat 40 de zile. Port in suflet un doliu care imi umbreste viata, nu mai vreau sa vad negru si in jurul meu.
Apoi am inceput sa
ma imbrac mai colorat decat o faceam inainte. Acolo unde am mers, mai ales cu
ocazia sarbatorilor, am incercat sa fiu vesela si mi-a iesit, ca si cum nu s-ar
fi intamplat nimic, ca si cum lumea mea nu s-ar fi zdruncinat din temelii.
M-am
agatat de fiecare zi si de fiecare data cand chipul tau imi venea in minte, il
alungam. Am tot intrat in camera ta, dar mereu la fel: deschid usa, trag
mirosul acela al tau pe nari (il simt si acum dar nu sunt acolo), ating
chiatara cat sa scoata sunete, arunc o privire la hainele pe care le aveai pe
tine in ziua aceea, de care legistii te-au dezbracat in fata mea, inainte sa te
bage intr-un sac...si fug. Inchid usa dupa mine si fug, inchizand si usa din
mintea si sufletul meu.
Au trecut 4 luni. Prea mult deja. Si te-am ascuns bine
in mine, incat mi-e teama ca o sa te confund cu durerea care nu ma lasa sa
respir.
Azi ati rabufnit impreuna. Si m-am trezit gemand si zvarcolindu-ma in pat dintr-o data. Un urlet
mut. Atat imi iese din gatlej si in minte vesnicele cuvinte "de ce?".
Chiar, de ce?
De ce tu? De ce noi? De ce absenta ta acum? De ce ochii
tai verzi? De ce zambetul tau sfios? De ce vocea si pisicelile tale? De ce
toate sfaturile tale? De ce unghiile tale late? De ce?
