Felul cum am pregatit tot ca intr-un spectacol, pe pilot automat si cum am realizat de fapt de ce am facut totul cand preotul ti-a rostit numele la pomelnic.
Lacrimile alea calde si felul cum tremura sufletul in mine fara sa pot controla. Urletul inabusit.
Adierea calda pe care am simtit-o cand a trecut acel tren spre mare exact cand preotul a inceput sa citeasca la mormant.
Apoi povestirile prietenei tale despre tine.
Tineretea surorii ei de 6 ani care a mers cu mine de mana pana la mormantul tau.
Ghioceii aceia infloriti pe movila de pamant.
Tu in poza, zambind si dorul sfasaietor, gandul imposibil ca esti sub pamant si ca te dezintegrezi.
Sinele calde pe care ne-am asezat si inocenta copilului cand i-am zis ca daca se va uita atent in departare va vedea marea. M-a crezut, s-a uitat si a zis ca da, daca se straduieste, o vede.
Cum s-a hotarat sa mearga pe jos pana la mare, urmand sina...
Si noi am fost copii odata. Tu te transformi in ghicei, iar ea creste.
Tu vei fi in floarea trandafirului acela, iar eu imbatranesc.
Iar acum, mergand din parc spre casa, cu miros de primavara in jur, desi ma simt singura si trista, sunt si recunoascatoare ca traiesc. Ca sunt aici.
De as putea sa ma agat de notiunea de viata si ea sa fie de ajuns...fara asteptari, fara dorinte.
