marți, 23 octombrie 2012

Acelasi verde

O zi de munca plina, dar linistita.

Am plecat foarte devreme de acasa pe intuneric. De la Pacii am venit pe jos pana la firma exact cand ziua isi facea loc peste noaptea neagra. Am ajuns in fata cladirii cand soarele se pregatea sa rasara si am stat si l-am privit itiindu-se in zare.
Apoi o privire calda.

Si ieri si azi am avut in suflet o liniste pe care nu am mai avut-o demult. De fapt, nu liniste e cuvantul potrivit, pentru ca sufletul imi vibreaza mai mult decat oricand; mai degraba, o "stare pozitiva".
Ca cercurile pe care le provoaca o piatra aruncata intr-un lac...

Vorbeam cu a mea colega de banca.. si mi-a spus de cantecul ei preferat "Give me novocaine". L-am ascultat si mi-am amintit de toamna din 2004 cand umblam pe strazi cu melodia asta in ureche. O zi cand am plecat de la matusa mea dupa o discutie despre Ea, plimbarile cu Iulia in Parcul Tineretului, primele zile de facultate cu fusta mea rosie si lunga.
Si mi s-a facut dor. Nu de mine cea de atunci, nu de vremuri (caci nu erau cele mai roz; atunci voiam ceva care sa ia din mine intensitatea a ceea ce simteam), cat de toamna pe care o simteam pana in maduva oaselor si de copilaria pe care o aveam in mine.


Nu regret vremurile de acum.. ca stau 10 ore pe zi cu ochii intr-un monitor, ca m-am maturizat.. Nu, pentru ca e alegerea mea.
Daca regret ceva este ca am permis ca aceasta intensitate din mine sa fie ponosita intr-o alta zi de toamna.

Si ascultand "Give me novocaine", am pus mana pe telefon si l-am sunat pe el, pe cel care are acelasi verde in ochi si acelasi suflet.. pe Fratello.
Canta la chitara. Mi-a cantat la telefon "Wake me up when September ends" si am simtit conexiunea pe care numai sufletele gemene o traiesc concomitent.


Mi-a adus un strop de libertate pe biroul meu gri si m-a facut sa zambesc.