Am o
amintire. E portocalie ca rochia pe care o purtam, e calda ca ziua
de vara, luminoasa ca razele soarelui si frumoasa ca acel apus.
Este o amintire cu tine.
Pe bloc.
Cu muzica si bere si vara si soare.
Au fost si sunt momente cand am fost atat de mandra de
tine. De bucuroasa ca esti al meu. Ca acelasi sange ne curge prin vene, ca
suntem la fel…de la acest sange, la verdele din ochi, la suflet.
Vezi tu, te transformi in legenda… Mereu tanar, mereu la
25 de ani, cu aceste lait motive de care ma agat.
Devii un basm, o poveste. Povestea fratelui meu. Si poate
ca uit sau filtrez sau nu..
Anii au trecut si am crescut cu lipsa ta… Cum am vazut niste
imagini ale unor copaci care crescand au integrat in tulpina lor diverse
obiecte, iar acele obiecte au devenit parte din copaci, au devenit una si au
continuat sa existe astfel.
Traiesc. Imi traiesc viata asa cum este ea. Asa cum mi-o
fac, vreau sa cred. Dar apoi vii tu si imi amintesti ca atunci cand vantul
bate, ne spulbera si pe noi.
Dar traiesc si sunt la o varsta pe care tu nu o vei apuca
niciodata. Am 2 maini care mangaie pamantul pe care tu nu il mai poti calca.
Sunt norocoasa ca sunt aici ?
Nu stiu cat sunt de norocoasa, dar stiu ca apreciez mult
mai mult fiecare zi.. pentru
ca stiu ca, « just like that », o noua zi nu mai poate veni. Cred ca
mai mult iti sunt datoare. Sa gust, sa respir, sa inspir, sa iubesc si sa vad
tot ceea ce tu nu mai poti vedea.
Asta am
invatat dupa plecare ta ? Nu.
Nu am
invatat nimic.
S-a
intamplat degeaba. Singurul lucru care s-a intamplat a fost ca m-a ingenunchiat,
ca m-a distrus, ca am pierdut ceea ce iubeam mai mult pe acest pamant. Si nu
pot pune in cuvinte cum a fost.. am tot scris, de fapt, pe aici.. Am tot scris,
atat cat am putut.
Degeaba.
Azi vorbeam cu tata, iar gata sa plangem la telefon, ca a
trecut timpul. Si ce am putut eu sa ii zic acestui om care in afara de a ma
pierde pe mine, a pierdut tot ? « Ca ne raman amintirile si ca ar
trebui sa fim recunoscatori pentru cat ai fost ». Oare eu am crezut ce am
zis ?
Dar, stii, Dani, pana la urma traiesc.
Cum am trait si inainte sa pleci – cu tine in viata
mea, tot asa traiesc si acum – dar fara tine in viata mea.
Nu pot sa te smulg din inima mea, din amintirile mele. Nu
pot face sa dispara nici amintirile bune, nici pe alea rele. La fel ca si
copacul, trebuie sa merg mai departe cu tine in scoarta mea, indiferent ce
inseamna asta.
Poate ca te uiti la mine de unde esti, poate ca esti acum
langa mine pe scaunul asta albastru din stanga mea, poate erai langa mine de dimineata
si de aia a venit Aurora, catelul , fuga sa ma intampine mai cu foc ca de
obicei, poate ca esti in sufletul meu si iti continui viata prin viata mea, poate
ca nu ma vezi dar ma astepti, poate vei reveni sub alta forma.
Dar vezi tu, un
singur lucru nu pot accepta : acela ca ai disparut. Asta nu se poate.
Tu
inca esti.
