Istoricul religiilor, Mircea Eliade, consideră că evoluţia istorică influenţează sacrul. Pentru a exemplifica el discută despre cum într-o societate agricolă există credinţa în Mama Pământ, pentru că principala sursa de hrană a indivizilor este rodul pământului. În schimb, într-o societate vânătorească există credinţa în animalele totem. Pentru că viaţa indivizilor este dependentă de animalele pe care le pot vâna, ei încercă să le câştige bunăvoinţa.[1]
Observăm că sacrul evoluează odată cu istoria, adaptându-se noilor epoci. Am stabilit mai sus că principala caracteristică a mitului este sacralitatea. Sacrul se revelează prin intermediul miturilor, între ele existând o relaţie de interdependenţă.
Miturile evoluează odată cu sacrul, evoluţia lor fiind dependentă de evoluţia istorică.
Evoluţia miturilor se face din exterior spre interior.[2] Miturile sunt conduse concomitent din interior printr-o dialectică specială de autoproliferare şi de autocristalizare, care îşi este sieşi propriul resort şi propria sintaxă.
Teoreticianul Victor Henry a scris în lucrarea sa La magie dans l’Inde Antique despre acest tip de evoluţie: „mitul a apărut înaintea omului: orice apercepţie a unui fapt exterior într-un organism înzestrat cu o oarecare conştiinţă este un mit virtual; în creierul unui animal superior universul este redat printr-o serie de mituri, adică de reprezentări instantanee risipe de îndată ce au fost provocate, cu cât memoria şi conştiinţa stabilesc mai multe legături cu aceste străfulgerări de viziuni ale non-eului, cu atât mitul se conturează şi se manifestă mai puternic şi totodată cu atât mai mult animalul se ridică pe o treaptă superioară pe scara fiinţelor”.[3]
Putem spune că miturile şi conturarea lor cât mai bine definită contribuie la evoluţia gândirii individului. Dependenţa evoluţiei miturilor de evoluţia istorică, se transformă astfel în interdependenţă. Evoluţia mitului determină urcarea individului pe o treaptă superioară, acesta contribuind astfel la evoluţia istorică.
Fernand Comte consideră că miturile nu mor, ci se transformă. În cursul dezvoltării lor, primesc loviturile credinţelor în mişcare ale omenirii, dar rezistă, îşi adaptează imaginile la împrejurimi, îşi reinterpretează personajele transformându-şi întreg aparatul.[4]
Miturile nu dispar, ci se schimbă în funcţie de fiecare epocă pe care o străbat. Ele sunt interpretate în lumina credinţelor fiecărei epoci. Evoluţia miturilor constă tocmai în această continuă adaptare la timpul prezent şi la credinţele care guvernează fiecare perioadă de timp.
Indivizii, aflaţi în raport de interdependenţă cu miturile, îşi redefinesc de fiecare dată poziţia spirituală faţă de mitologie, ţinând cont de evoluţia societăţii şi de propria evoluţie. Freud a folosit pe larg mitologiile pentru a explica mecanismele psihologiei umane şi a remarcat că fiecare individ trăieşte în felul său aventurile lui Oedip sau drama Antigonei.[5] Indivizii sunt uniţi la nivel psihic de credinţa în aceleaşi mituri, dar care se prezintă în mod diferit.
În societatea contemporană se poate observa o îndepărtare de sacralitate, fapt ce are o foarte mare importanţă pentru cercetarea noastră. Individul contemporan ajunge să fie preocupat de sfere materiale, mai mult decât de dimensiunea sacră. În felul acesta are loc o desacralizare a lumii contemporane, pe care istoricul religiilor, Mircea Eliade o explică astfel: „îndepărtarea divină oglindeşte interesul crescând al omului faţă de propriile sale descoperiri religioase, culturale, economice. Pe măsură ce se apleacă asupra hierofaniilor[6] vieţii, descoperă sacrul şi fecunditatea pământească şi se simte atras de experienţe religioase mai „concrete”. Se îndepărtează de zeul ceresc şi transcendent pentru a se apropia de divinităţile mai accesibile”.[7]
Această desacralizare a societăţii contemporane se explică prin faptul că societatea occidentală cultivă o ruptură ireversibilă faţă de trecut, cu care alte societăţi nu se confruntă. Procesul de desacralizare care are loc în societatea europeană este unic şi fără precedent. entru omul modern laic, sacrul este prin excelenţă obstacolul care stă în faţa libertăţii sale. El nu se va simţi niciodată liber până nu va fi omorât şi pe ultimul zeu.[8] Această alergie faţă de sacru, după cum o numeşte Cesareo Bandera, ia naştere din separarea sacru – profan, este un fel de sistem defensiv care intră în acţiune când sacrul ameninţă sau, în acelaşi timp, este ameninţat.[9]
Indiferent cât de mare va fi gradul de desacralizare a unei lumi, aceasta va păstra o doză de comportament orientat spre sacru. Oricare ar fi contextul istoric în care se încadrează, omul va crede întotdeauna în existenţa unei realităţi absolute, sacrul, care transcende această lume şi unde totuşi se manifestă.[10]
O modalitate de exprimare şi de cultivare a sacrului în lumea contemporană au rămas practicile oculte, vrăjitoreşti.
Am vorbit în rândurile de mai sus despre faptul că mitul este o manifestare a sacrului pentru că este strict legat de un ritual.[11] Practicile oculte sunt fundamentate pe tehnici, prezentate sub formă de ritualuri, care de cele mai multe ori au rolul de a reitera evenimente petrecute la începuturile lumii sau la apariţia anumitelor divinităţi care sunt venerate. Astfel, vrăjitoria şi practicile oculte au rolul de a menţine în viaţă mitologia şi de a crea la rândul lor o altă serie de mituri. De aceea în analiza dedicată miturilor vom avea în vedere şi vrăjitoria împreuna cu toate celelalte practici care derivă.
Înainte de a analiza vrăjitoria din punct de vedere mitologic, este necesar să facem distincţia între vrăjitorie şi magie. Magia reprezintă o dimensiune care are o evoluţie paralelă cu cea religioasă, având puternice acţiuni rituale. Magia poate să ia naştere, chiar în interiorul unei religii fundamentate istoric, pe când vrăjitoria este imposibil de integrat în religie.
Vrăjitoria este adversara structurilor religioase pe care le foloseşte pentru uzul propriu.[12]Adesea vrăjitoria este asemuită cu demonismul vrăjitoresc, fără să fie un fenomen religios din cauza faptului că e contrapusă, negând modelele religioase ale grupului cultural din care ia naştere.[13]
Între cele două dimensiuni se situează magia neagră. După cum îi spune şi numele, este o magie în care apar componente vrăjitoreşti. Pentru faptul că este imediat respinsă de structura religioasă majoritară, trebuie considerată vrăjitorie propriu-zisă.[14]
Pin punct de vedere antropologic, vrăjitoria ar putea fi identificată cu un statut mitico-ritual prin care, în interiorul tuturor culturilor se exprimă reacţia agresivă a unor grupuri şi pături sociale, care din diferite motive nu sunt integrate total sau parţial în modelele tipice ale culturii de care depind, uneori chiar respingând aceste modele. Grupurile marginalizate sunt considerate a fi posesoare ale unor moşteniri rituale şi mitologice care sunt contrarii modelelor aparţinând majorităţii. Ele devin vrăjitorie prin antagonismul lor faţă de aceste modele.[15]
În mod obişnuit, populaţia asuprită refuză religia asupritorului, preferând o religie autonomă, considerată „inversul” celei tradiţionale. Vom reveni asupra acestor teorii, pe care le vom dezvolta şi exemplifica în partea aplicată a lucrării de faţă.
În nenumărate cazuri vrăjitoria a fost alăturată Diavolului acesta din urmă fiind o supapă de siguranţă, un personaj fantastic care trezeşte în rândul oamenilor două tipuri de reacţii: recul din cauza pedepsei sale şi în acelaşi timp interes, pentru că reprezintă ispita bunurilor pământeşti.[16]
Prezenţa unor puternice mişcări vrăjitoreşti corespunde unor epoci în care se constată mai pregnant insuportabilitatea structurilor existente în acel moment şi căutarea unor soluţii prin care se renunţă la o modificare raţională, înlocuind-o cu o izolare alienantă.[17]
În momentul în care individul simte că nu aparţine structurilor sociale existente, tinde să se refugieze într-un context care îi va oferi ocazia să îşi manifeste voinţa. Un celebru ocultist, Abister Crowley, a declarat că „Magia este Ştiinţa şi Arta de a cauza Schimbare pentru a se întâmpla în conformitate cu Voinţa”.[18] Astfel, apelul la culturile oculte se face atunci când individul nu găseşte confort în realitatea înconjurătoare şi în societate. Preferinţa pentru diversele culturi care promovează ştiinţele oculte este de fapt, un refugiu în faţa unei lumi desacralizate, în care persoana nu se poate integra.
Bronislaw Manilowski crede în ipoteza unei funcţii socio-culturale a fenomenului, în sensul că prin cadrul mitico-comportamental vrăjitoresc s-ar putea explica, în acele culturi, răul şi crizele existenţiale fundamentale şi rezultatele lor negative, precum moartea, bolile, eşecurile sau impotenţa.[19] Vrăjitoria are, în acest fel, valenţa de „ţap ispăşitor”. Toate elementele nefavorabile care pot determina răul unui anumit popor sunt justificate în tradiţia populară prin intervenţia unui al treilea factor, practicile vrăjitoreşti. Ele sunt considerate cauza tuturor crizelor existenţiale ale unei comunităţi.
Vrăjitoria este un mod de exprimare a realităţii mitice. Într-o lume desacralizată, ea continuă să atragă practicanţi pentru că le oferă şansa de a evada dintr-o lume în care nu sunt integraţi. Vrăjitoria este o modalitate de impunere a propriei voinţe, atunci când individul este forţat să accepte decizia şi, deci, voinţa unui alt grup. Ocultismul este o religie falsă, care lasă impresia celor care cred în ea că pot controla lumea, este o metodă de refugiu.
Pentru faptul că face apel la credinţa în divinităţile păgâne care au controlat lumea la începuturile ei, ocultismul este condamnat de Biserică, fiind adesea asemănat cu satanismul.
Satanismul în prezent este considerat a fi, pe de o parte vrăjitoria şi ideologia care stă la baza ei şi, pe de altă parte, ideologia subversivă care neagă structurile existente ale societăţii actuale.[20]
Vrăjitoria este o modalitate de exprimare a sacrului în lumea contemporană. În timpul postmodern spiritualitatea este supusă unei abordări subiective, relative şi pragmatice, fără a mai ţine cont de adevăr, raţionalitate sau realitatea obiectivă.[21] Dar, totuşi dimensiunea sacră se manifestă în această lume care a pierdut sensul adevărat al spiritualităţii, pentru că până şi cel mai areligios om păstrează în interiorul său un comportament orientat religios, deci spre sacralitate.[22]
[1] Ibidem, p. 10.
[2] Roger Caillois, Mitul şi omul, Bucureşti, Ed. Nemira, 2000, p. 15.
[3] Victor Henry apud Roger Caillois, op. cit., p. 24.
[4] Fernand Comte, Mitologie universală. Dicţionar de personaje, Bucureşti, Ed. Olimp, 2000, p. 30.
[5] Fernand Comte, op. cit., p. 32.
[6] Manifestarea sacrului în profan.
[7] Mircea Eliade, op. cit., p. 95-96.
[8] Cesareo Bandera, El juego sagrado: lo sagrado y el origen de la literatura moderna de ficcion, Universidad de Sevilla, Secretariado de Publicaciones, 1997, p. 24.
[9] Cesareo Bandera, op. cit., p. 25.
[10] Mircea Eliade, op. cit., p. 153.
[11] Bronislaw Malinowski apud William Hansen, op. cit., p. 21.
[12] Alfonso M. di Nola, Diavolul. Chipurile, isprăvile, istoria Satanei şi prezenţa sa malefică din Antichitate până astăzi, Bucureşti, Ed. Bic All, 2001, p. 222.
[13] Alfonso M. di Nola, op. cit., p. 222.
[14] Ibidem, p. 222.
[15] Ibidem, p. 219
[16] Roger Caillois, Omul şi sacrul, Bucureşti, Ed. Nemira, 1997, p. 42.
[17] Alfonso M. di Nola, op. cit., p. 220.
[18] Abister Crowley apud Richard Abanes, op.cit., p. 58.
[19] Bronislaw Malinowski apud Alfonso M. di Nola, op. cit., p. 222.
[20] Alfonso M. di Nola, op. cit., p. 224.
[21] Richard Abanes, op. cit., p. 2.
[22] Mircea Eliade, op. cit., p. 159.
