marți, 19 decembrie 2017

Scrisoare catre fratele meu mai mic

Dragul meu,

Am simtit nevoia sa iti scriu. Simt nevoia sa vorbesc cu tine, simt nevoia sa te imbratisez. Dar pentru ca nu te pot imbratisa, sper doar ca vorbele mele sa te gaseasca acolo unde esti, acolo sus. Le scriu aici si poate vor calatori pe un nor catre tine.

Azi e ziua mea si, stiu ca nu o sa iti placa, dar simt vina de a trai. Vina ca eu sa fiu aici si tu nu.
In mod normal cand este ziua cuiva, o sarbatoresti pentru ca te bucuri ca acea persoana e pe pamant langa tine, pentru ca te bucura existenta ei.
Am primit deja telefoane, mesaje de la oamenii care conteaza mult in viata mea, inca de la prima ora, chiar daca sunt departe, chiar daca nu ne-am mai vorbit demult, am fost sunata de persoane pe care nu le-am mai auzit de ani. Si m-a bucurat. Ma bucur sa ii stiu si ca s-au gandit la mine.

Dar simt pe suflet masca. Iar masca asta, atunci cand o port, ma face sa ma bucur ca e ziua mea, ca rasare soarele, ca viata merita traita, sa fiu puternica, sa lupt pentru ceea ce imi doresc, sa ma pisicesc, sa ma supar, sa fac pasi in fata, sa rad.
Masca mea se confunda cu mine aproape zilnic, incat nici nu mai constientizez ca e o masca, ci cred ca asa sunt eu.
Dar, sunt clipe cand colturi ale mastii mele se desprind. Si se vad cicatricile si vina, fara ea sunt expusa si nu pot accepta nici macar o clipa ca as putea sa o dau jos, caci absenta ei m-ar dobori.

E ziua mea.
Azi masca s-a desprins. Si ustura si doare si nu ma pot afisa fara ea, tocmai azi.

Nu vreau sa o dau jos, as vrea doar sa se lipeasca atat de bine de mine incat sa nu o mai pot da jos vreodata, incat sa uit ce este sub ea. Incat masca sa imi fie ca o masca de oxigen pentru fiecare zi si sa pot infrunta fiecare zi, bucuroasa ca traiesc.

Te intrebi de ce iti scriu tie despre asta.
Ti-am promis ca voi face fiecare zi sa conteze, sa traiesc eu si pentru tine, gandindu-ma ca astfel vina se va estompa.
As vrea sa fi fost altfel.
As vrea sa fi fost eu altfel.