Tu

Aveai parul facut in tepi. Hanoracul tau rosu flausat venea peste o bluza de trening gri si pantaloni largi.
Aveai trupul subtire, de baietandru si erai mai scund decat mine. Te-am simtit lipindu-te de mine si cum mi-am pus barbia in găoacea gatului tau si carnea ta era mladie si tanara si atat de cunoscuta.

Eram in vis si te-am vazut venind. In vis mintea mea de om treaz a constientizat ca e doar vis si am gandit ca trebuie sa profit de vis ca sa te imbratisez.
Caci zile intregi din ultimii 6 ani, 4 luni si 17 zile m-am rugat si am visat si am urlat macar pentru atat. Pentru a te mai putea simti macar o data. Macar o data sa iti vorbesc, sa te ating, sa iti aud vocea, sa iti pot spune ca te iubesc si sa ma auzi.
In vis nu ti-am zis nimic din toate astea, ci doar m-am repezit ca un om tare insetat spre cel mai ademenitor izvor, m-am repezit spre tine si te-am imbratisat. Si erai tu. In găoacea gatului tau cum stateam, imi imbratisam fratele ce a ramas mereu tanar si eram fericita. Pentru prima data de cand ai plecat, am fost fericita cu gandul la tine. Si acum simt la fel... ca am primit un dar nepretuit aseara. E prima data cand te visez si nu plang de durere. Am plans de fericire.

Iar

Pagina aceasta ar trebui sa se cheme "un blog despre moarte".
Viata mea este atat de imbibata de moarte!

Cand zic ca in sfarsit lumina intra, umbra asta neagra intra iar in sufletul meu.
Azi-noapte a murit un om in bratele mele. Este prima data cand asist la moartea cuiva.

Atata se vorbeste despre asta, dar nu a fost nimic spectaculos, nimic ezoteric, nimic. Doar durere, teama si efectiv senzatia unei carapace parasite.

Nu cer asta. Nu cer sa se moara in jurul meu. Urasc hainele astea negre. Urasc teama. Urasc teama de a mai iubi, de a ma mai atasa.

Am realizat ca durerea din pierderea lui Dan a fost atat de infinita si de groaznica si din cauza socului.
Sa te desparti pentru totdeauna de cel iubit tie si sa nu poti sa ii zici la revedere, te iubesc. Sa ramana tacerea asta. Vorbele, urletele ce ies din gat dar ce nu sunt auzite si ce nu primesc raspuns.

Tot gandesc de dimineata incoace ca "e mai multa moarte decat viata". Insa este atat de fals. Cata viata este atata moarte este si nimic in plus sau in minus.
Trist este ca tot ce traieste moare. Singura certitudine.
Ne nastem ca sa murim. Iar ce este intre se cheama viata. Sa traim si sa fim liberi. Efemeri. Fulg. Sakura.

Imi e teama. Nu ca va veni si randul meu, ci ca iar si iar si iar si iar voi trece prin durere. Iar si iar si iar sa ma despart fara sa zic "pa". Singuratate, dor. Efemeri. 

Cinci

Sunt 5 ani si parca a fost ieri.
Lucrurile s-au schimbat si nu s-au schimbat de atunci.

As vrea sa fi fost altfel.
As vrea atat de mult ca inca sa mai fii.

Sa stii ca te iubesc. Si ca imi e dor de tine infinit de mult.
Lipsa ta imi face rau, un rau cumplit si teribil care s-a infiltrat in toata fiinta mea.

Azi e soare dar e frig, iar cerul este de o frumuste dureroasa: albastru cristalin cu nori de toate formele si culorile.

Imi imaginez ca esti pe o pajiste verde, aproape de apusul soarelui, verdele se imbina cu lumina calda a apusului. Miroase a iarba verde si a libertate.
Un pic mai incolo e o casuta mica, din piatra si cu flori rosii la ferestre, cu un gard jos de lemn mai mult ca sa fie decat ca sa ingradeasca.
In spatele casei e muntele, se vad stancile inalte si plesuve.
Si acolo sunteti voi. Tu esti mic si mare in acelasi timp, iar mama e tanara si fericita. Poata o rochie pana la genunchi cu maneca scurta si ii sta foarte bine pe corpul ei.
E fericita, tu esti fericit.
Ma invitati inauntru ca sa ma odihnesc si sa imi arati toate frumusetile locului si camera mea din acea casuta.
Dar eu spun sa mai stam pe pajiste, evit sa intru in casuta voastra.

Stiu ca acolo te voi regasi, pe acea pajiste impreuna cu mami. Asteapta-ma.
Dar pana atunci, nu uita ca te iubesc si ca imi e un dor cumplit de tine.

O secunda

Nu ti-am mai scris. Ocazional ti-am mai vorbit, dar sa stii ca ma gandesc la tine in fiecare zi.
As vrea sa mai pot sa vorbesc despre tine atunci cand imi amintesc sau cand ma doare mai tare, sa pot sa spun ce mai simt legat de tine si de plecarea ta.
Dar sa stii, ca oamenii tac sau imi raspund "imda" sau "imi pare rau" si apoi tac. Si atunci tac si eu, iar cuvintele pe care as fi vrut sa le spun si sa le dau drumul din adancul pieptului, se intorc si raman acolo. Deja s-au format intr-o piatra. E o piatra gri-neagra-albastruie, foarte compacta si care atarna. Cum aveau gainile taiate in pipota vreo piatra, asa as gasi si eu in faldurile sufletului meu.

Ieri, intr-un film pe care l-am vazut, a fost o scena cand o persoana crezuta moarta a revenit in randul familiei.
Pret de secunda numai mi-am permis sa imi imaginez cum ar fi daca venind acasa, as deschide usa si te-as gasi stand pe canapea, tu cu picioarele tale mari si ochii tai verzi si zambetul ala si parul tau negru si unghiile tale late, mai ales aia prinsa la usa cand erai copil.
Cum ar fi? Imposibil. Pentru ca eu te-am vazut la morga, pentru ca eu te-am condus la groapa, pentru ca eu am aruncat pamant pe sicriul tau in care stiu ca erai.
Dar totusi cum ar fi? Oh, Dumnezeule! Cum ar fi... De ar fi posibil macar pentru o secunda.

Dupa 10 ani

Cica inima si corpul le primim o singura data. De aceea trebuie sa avem grija de ele... din toate punctele de vedere. Sa avem grija cum si cui le dam, dar si sa avem grija sa profitam de ele si sa simtim.

Scriam cu ani in urma, "in floarea varstei" fiind :), ca nu imi doresc sa ma aplatizez, sa devin inca o silueta in multime. Uram uniformizarea si criticam linia in toate formele ei. Zburdam pe strazi, impinsa de foame de aer si de libertate.

Dar anii au trecut.
La vreo 10 de ani atunci, imi dau seama ca m-am uniformizat. Ca din exterior sunt doar o silueta in multime, atat vestimentar, cat si ca gesturi, obiceiuri.
Spuneam ca nu vreau sa ajung ca acele angajate din Victoriei, imbracate office, "cum sa nu imi port eu cerceii colorati?!"

Iar azi sunt una dintre ele.
Imi port cu mandrie tocurile, geanta pe umar si rujul pe buze, in timp ce ma grabesc spre job. Pe drum imi verific pe telefon conturile, citesc presa, ma pun la curent cu noutatile, abia ridic ochii.
Beau din nou cafea, otrava amara a fiecarei dimineti, si in timp ce o simt cum imi patrunde in creier, imi dau seama ca zilele trec la fel.
Aceeasi fuga zilnic. Aceleasi jocuri de putere zilnic. Si acelasi cer...cand il vad.

Si totusi, nu imi e dor de Raze aceea, de acum 10 ani. Pentru ca nu era scutita de spini, iar pe ea o durea mai tare pentru ca nu avea pielea tabacita cum o am eu acum, iar spinii se infigeau mai usor.

Viata de adult nu e rea. Nici rutina asta, daca faci ceea ce iti place. Daca stii sa culegi din fiecare clipa ce e bun si spectaculos.
Ceea ce ma supara este inconstienta de care dau dovada: faptul ca las clipele sa treaca fara sa le simt sau nimicurile pentru care ma supar sau toate rasariturile pe care nu le-am privit dimineata.

Si sunt momente in care sunt coplesita: de un cantec nou care ma imbata, de un curent de aer ce miroase a liberate, de un copac in mijlocul campului, de un film care ma transpune, de o lacrima cu gandul la regrete si la tot ce vreau sa fiu si pot sau nu pot, de inima asta care stie ea cand sa bata... si imi dau seama ca libertatea cea mai de pret este aceea pe care o avem in suflet.

Tine totul de perspectiva. De cat de mult pui echilibru intre Nordul din creier si Sudul din suflet.
De cat de mult alegi sa privesti in telefon sau de cat de mult privesti in cer.
De cat de mult te lasi sa simti sau de cat de mult iti inchizi inima.

Viata este in tot ce ne inconjoara.
E ca un fruct copt ce sta intr-un pom si trebuie doar sa intinzi mana ca sa il culegi.
Daca intarzii, risti sa il gasesti trecut.

La fel si viata, daca nu intinzi sufletul sa o traiesti la timp, o vei gasi trecuta. 

Scrisoare catre fratele meu mai mic

Dragul meu,

Am simtit nevoia sa iti scriu. Simt nevoia sa vorbesc cu tine, simt nevoia sa te imbratisez. Dar pentru ca nu te pot imbratisa, sper doar ca vorbele mele sa te gaseasca acolo unde esti, acolo sus. Le scriu aici si poate vor calatori pe un nor catre tine.

Azi e ziua mea si, stiu ca nu o sa iti placa, dar simt vina de a trai. Vina ca eu sa fiu aici si tu nu.
In mod normal cand este ziua cuiva, o sarbatoresti pentru ca te bucuri ca acea persoana e pe pamant langa tine, pentru ca te bucura existenta ei.
Am primit deja telefoane, mesaje de la oamenii care conteaza mult in viata mea, inca de la prima ora, chiar daca sunt departe, chiar daca nu ne-am mai vorbit demult, am fost sunata de persoane pe care nu le-am mai auzit de ani. Si m-a bucurat. Ma bucur sa ii stiu si ca s-au gandit la mine.

Dar simt pe suflet masca. Iar masca asta, atunci cand o port, ma face sa ma bucur ca e ziua mea, ca rasare soarele, ca viata merita traita, sa fiu puternica, sa lupt pentru ceea ce imi doresc, sa ma pisicesc, sa ma supar, sa fac pasi in fata, sa rad.
Masca mea se confunda cu mine aproape zilnic, incat nici nu mai constientizez ca e o masca, ci cred ca asa sunt eu.
Dar, sunt clipe cand colturi ale mastii mele se desprind. Si se vad cicatricile si vina, fara ea sunt expusa si nu pot accepta nici macar o clipa ca as putea sa o dau jos, caci absenta ei m-ar dobori.

E ziua mea.
Azi masca s-a desprins. Si ustura si doare si nu ma pot afisa fara ea, tocmai azi.

Nu vreau sa o dau jos, as vrea doar sa se lipeasca atat de bine de mine incat sa nu o mai pot da jos vreodata, incat sa uit ce este sub ea. Incat masca sa imi fie ca o masca de oxigen pentru fiecare zi si sa pot infrunta fiecare zi, bucuroasa ca traiesc.

Te intrebi de ce iti scriu tie despre asta.
Ti-am promis ca voi face fiecare zi sa conteze, sa traiesc eu si pentru tine, gandindu-ma ca astfel vina se va estompa.
As vrea sa fi fost altfel.
As vrea sa fi fost eu altfel.

4 ani

Azi se fac 4 ani.
O groaza de timp... si, totusi, de ce mi se pare ca a fost ieri?

De ce cand inchid ochii revad cu exactitate derularea lucrurilor? De ce inima simte ca si cum a fost ieri?
De ce glasul tau imi rasuna in ureche ca si cum l-am auzit mai devreme?
De ce inca simt in brate strangerea ta? De ce inca adulmec mirosul tau ca si cum ai fi pe aici?

Ti-ai castigat nemurirea, mai. Forever young.
Mereu in gandul si in inima mea. Mereu si atat de iubit.

De ziua ta

Am o amintire. E portocalie ca rochia pe care o purtam, e calda ca ziua de vara, luminoasa ca razele soarelui si frumoasa ca acel apus.

Este o amintire cu tine.

Pe bloc.

Cu muzica si bere si vara si soare.

Au fost si sunt momente cand am fost atat de mandra de tine. De bucuroasa ca esti al meu. Ca acelasi sange ne curge prin vene, ca suntem la fel…de la acest sange, la verdele din ochi, la suflet.

Vezi tu, te transformi in legenda… Mereu tanar, mereu la 25 de ani, cu aceste lait motive de care ma agat.

Devii un basm, o poveste. Povestea fratelui meu. Si poate ca uit sau filtrez sau nu..

Anii au trecut si am crescut cu lipsa ta… Cum am vazut niste imagini ale unor copaci care crescand au integrat in tulpina lor diverse obiecte, iar acele obiecte au devenit parte din copaci, au devenit una si au continuat sa existe astfel.

Traiesc. Imi traiesc viata asa cum este ea. Asa cum mi-o fac, vreau sa cred. Dar apoi vii tu si imi amintesti ca atunci cand vantul bate, ne spulbera si pe noi.

Dar traiesc si sunt la o varsta pe care tu nu o vei apuca niciodata. Am 2 maini care mangaie pamantul pe care tu nu il mai poti calca.

Sunt norocoasa ca sunt aici ?

Nu stiu cat sunt de norocoasa, dar stiu ca apreciez mult mai mult fiecare zi.. pentru ca stiu ca, « just like that », o noua zi nu mai poate veni. Cred ca mai mult iti sunt datoare. Sa gust, sa respir, sa inspir, sa iubesc si sa vad tot ceea ce tu nu mai poti vedea.

Asta am invatat dupa plecare ta ? Nu.

Nu am invatat nimic.

S-a intamplat degeaba. Singurul lucru care s-a intamplat a fost ca m-a ingenunchiat, ca m-a distrus, ca am pierdut ceea ce iubeam mai mult pe acest pamant. Si nu pot pune in cuvinte cum a fost.. am tot scris, de fapt, pe aici.. Am tot scris, atat cat am putut.

Degeaba.

Azi vorbeam cu tata, iar gata sa plangem la telefon, ca a trecut timpul. Si ce am putut eu sa ii zic acestui om care in afara de a ma pierde pe mine, a pierdut tot ? « Ca ne raman amintirile si ca ar trebui sa fim recunoscatori pentru cat ai fost ». Oare eu am crezut ce am zis ?

Dar, stii, Dani, pana la urma traiesc.

Cum am trait si inainte sa pleci – cu tine in viata mea, tot asa traiesc si acum – dar fara tine in viata mea.

Nu pot sa te smulg din inima mea, din amintirile mele. Nu pot face sa dispara nici amintirile bune, nici pe alea rele. La fel ca si copacul, trebuie sa merg mai departe cu tine in scoarta mea, indiferent ce inseamna asta. 

Poate ca te uiti la mine de unde esti, poate ca esti acum langa mine pe scaunul asta albastru din stanga mea, poate erai langa mine de dimineata si de aia a venit Aurora, catelul , fuga sa ma intampine mai cu foc ca de obicei, poate ca esti in sufletul meu si iti continui viata prin viata mea, poate ca nu ma vezi dar ma astepti, poate vei reveni sub alta forma. 

Dar vezi tu, un singur lucru nu pot accepta : acela ca ai disparut. Asta nu se poate. 

Tu inca esti.

3 ani

Dragul meu,

Ieri s-a facut 3 ani de cand ai plecat.
Mi s-a parut mai usor anul acesta, cel putin perioada de apropiere fata de momentul acesta. E adevarat ce se spune, ca timpul vindeca... dar e adevarat doar partial.
Timpul vindeca pentru ca scurgerea lui inseamna obisnuinta. Obisnuinta cu lipsa, cu dorul, cu durerea, cu rana care supureaza. Nu inseamna ca nu mai doare, ci doar ca te-ai obisnuit cu durerea.

Suntem fiinte miraculoase, gasim atatea metode prin care sa ne conservam, atatea usi pe care le sculptam in noi si apoi invatam sa le inchidem. Pentru ca vrem sa traim.
Forta nevoii de viata este mai puternica. E ca o radacina de copac care isi face loc pana razbeste in adancuri ca sa traga seva, ca un fir de iarba care iese prin asfalt.

Dar asta nu inseamna ca uitam. Doar ne obisnuim sa traim cu durerea, cu betesugul sufletesc. Inchidem in spatele usilor amintirile; cand fuge gandul la tine repede il inchid dupa o usa cu seif pentru ca gandul la tine, chiar si la amintirile frumoase, nu alea negre, ma lasa fara aer. Ma face efectiv sa vreau sa imi smulg inima din piept si sa o arunc cat colo numai sa nu ma mai doara.

Nu e zi in care sa nu ma gandesc la tine. M-am impacat cu gandul si cu intrebarile de ce asa... stiu de ce si te inteleg perfect. Si nu sunt suparata pe tine.
Doar imi e foarte dor. Imi dor de tine, de glasul tau. Imi e dor sa ma intelegi, sa ne laudam ca avem acelasi verde in ochi, sa glumim impreuna despre tata, sa ni se inece glasul amandoura cand ne amintim de mami, sa imi dai sa ascult un cantec si sa trezesti in mine o revelati muzicala ce se va transforma intr-o obsesie de cateva saptamani, imi e dor sa ma certi daca as fuma. Si as fuma, fratiorul meu, intruna, dragul meu, numai sa vii si sa imi spui ca nu e bine.
Stii ce mai doare? crunt... gandul cum ar fi putut sa fie. Cum ar fi fost viata ta daca erai.

Dar cred ca esti in continuare.. Sigur esti. Si ma astepti. Si cand gandesc asa, de abia astept sa ajung la tine.. Ca si cum viata asta a mea este doar o calatorie, sunt pe drum si urmeaza sa ajung la destinatie, iar la destinatie esti tu.. si mama si toti ceilalti. 
Uneori de abia astept sa termin drumul asta, "sa ma strang de pe drumuri" - cum zicea mamaia.

28 pe 28

N-am mai scris pe aici de ceva vreme.. Nici nu am mai vrut sa verbalizez, nici nu am mai vrut sa intru pe pagina de blog, caci ar fi insemnat sa recitesc si sa imi amintesc.

Anii trec, totul trece. E normal, apa care sta pe loc se strica, apa care curge este proaspata si vie.

Totusi, de ce am revenit pe pagina de blog?
Pentru ca mi-am amintit si simt nevoia sa spun cuiva ce simt. Dar nu am cui, pentru ca simt ca cei din jurul meu se inchid daca aduc vorba si ma simt eu aiurea sa deschid subiectul.

Azi, fratele meu, ar fi facut 28 de ani. In aceasta zi de 28, ar fi implinit 28 de ani.
Am un coleg la job care are 28 de ani si are un copil de cativa anisori, cam atatia anisori cati au trecut de cand te-am pierdut, mai.

Timpul trece, eu ma maturizez, ca sa nu zic ca incep sa imbatranesc. Observ deja ca am cateva fire de par alb, ca dietele nu isi mai fac la fel de usor efectul, ca nevoie de somn e mai multa, ca incet-incet...
Iar tu vei fi mereu tanar. 28 de ani avem eu cand te-am pierdut.

In continuare e greu. Nu inceteaza niciodata sa fie greu. Dar am invatat cum sa traiesc cu lipsa ta, cu lipsa tuturor celor care nu mai sunt printre noi: trag aer in piept si imi mut gandul de la felul cum v-am pierdut, de la amintiri.
Nu pot altfel. Blochez amintirile, caci daca ma gandesc la ce a fost frumos, in secunda urmatoare imi voi aminti si ziua "plecarii".

E greu sa ma sune tati azi si sa imi planga in telefon de dorul tau. Iar eu sa trebuiasca sa il imbarbatez desi ma pravaleam si eu incet.

E cum e. Si sunt aici, iar tu acolo.. si la un moment dat, cand imi voi fi indeplinit sarcina pe acest pamant, te voi revedea. Si atunci va bine. Mai bine decat a fost vreodata.

Azi e ziua ta.
Mereu erai la mare de ziua ta.
Mereu cand te sunam de ziua ta si tu erai la mare, imi dadeai marea la telefon. Si eu o ascultam si radeam ca un copil si te iubeam.

Nu mi-a mai dat nimeni marea la telefon de mult timp. Si mi-e dor de tine si de ea.

Dragul meu fratello, iti urez La multi ani! Sa fii linistit unde esti, sa nu fii trist ca noi suntem aici si tu acolo, suntem mereu impreuna, sa fii tu si sa ma astepti.

Te iubesc.

Scrisoare deschisa catre cer

Draga Fat-Frumos, 

Sunt lucruri pe care nu le poti scrie deschis intr-o scrisoare deschisa. 

Azi se fac 2 ani de cand ai plecat. Am realizat de dimineata m-am imbracat cu acelasi haine in care eram imbracata cand am aflat, cu lantisorul meu cu inimioara la gat.

Stii ce dureros este sa fii cel care este lasat in urma? Cel care pierde. Mereu cel care ramane locului fiind parasit de cei pe care ii iubeste ?

La fel de dureros este sa vezi ca ti se doreste sa dispari, iar tu nu poti sa te faci nevazut. 

Fericirea nu vine cand o chemi. Iubirea nu vine cand o chemi. Moartea nu vine cand o chemi.

Toate sosesc neanuntate.

Fata de acum 2 ani, nu s-a schimbat nimic. Iti simt plecarea la fel de acut, dar s-a cronicizat, s-a sedimentat. Fata de acum 2 ani in viata mea sunt mai multe cioburi. Si nu sunt cioburile acelea care exista pentru a lasa sa intre lumina inauntru, cum zice vorba inteleapta. La mine intra intunericul si frigul, iar ele taie atat de adanc. 

Ma simt deznadajduita cum nu m-am simtit niciodata. Credeam ca va fi mai bine. Eu optimista ! 

Dani, pierderea ta m-a facut si mai speriata de a fi lasata singura. M-am saturat sa imi plece cei dragi din viata, iar eu sa tot raman, sa fiu nevoita sa o iau de la capat, sa invat sa merg iar, sa invat sa respir din nou, sa simt ca mi se schimonoseste fata cand incerc sa zambesc. 

In toti acesti 2 ani, m-am gandit ca Dumnezeu m-a lasat pe mine si te-a luat pe tine cu un scop. Ca vrea ceva de la mine. M-am gandit ca poate trebuie sa invat ceva din pierderea ta. Ce ? Ce poti invata din atata durere ? Exista vreo morala ? Mie mi-a scapat. 

Nu avea de ce sa ma lase pe mine si sa te ia pe tine. Trebuia sa fie invers. Eu… nu… eu nu pot sa fac binele pe care tu il faceai. Eu am hibele mele atat de mari. Si mi se refuza rugamintea de a fi lasata sa le remediez… si mereu lasata in urma. 

Stii ca azi, pe 25 septembrie, Biserica sarbatoreste pe Sf. Eufrosina, sfanta al carei nume in purta mama. Cum se face ca ai murit in aceasta zi ? 

Azi vreau doar sa te plang, maine sa ma rog pentru sufletul tau, iar apoi sa pot sa ma ridic, sa pot sa respir din nou, sa am sansa de a respira.

Nu am dreptul de a-ti cere nimic, doar sa iti ofer caci ai nevoie de lumina acolo. 

Dar daca poti, daca ai cum sa indupleci universul, pe Dumnezeu, ajuta-ma si fa-mi o minune, cum-necum mereu ai reusit.

Azi, te...

Am adormit aseara cu gandul la tine. Imi era dor de tine si m-am apucat sa citesc ce mai scrisesem pe aici.
Am adormit apoi rugandu-te sa imi vii in vis.
Multumesc ca m-ai ascultat si ai venit.

Erai intr-ul din tricourile tale verzi, la matusa parca, si te vedeam de jos cum stateai in balcon si iti faceam semn sa cobori la mine. Privirea ta era intunecata, ca si cum ochii tai se scaldau in niste ape negre. Iti era un pic teama de mine si ezitai sa cobori, dar pana la urma ai venit pentru ca te-am convins ca nu iti port nici un pic de suparare, ci doar voiam atat de mult sa te aproprii.
Te-am imbratisat, cumva mai potolit, fara dorul acela mistuitor pe care il simt zi de zi cand ma gandesc la tine. Aveai in parul tau scurt un fel de bubite care facusera coaja. Si incercam sa imi dau seama ce e cu ele, te piguleam.

Mi-ai mai aparut intr-un vis, acum vreo saptamana dar nu erai in rolul principal, ci doar acolo si ma ajutai.

Dani, viata de adult e grea. Nu zic ca nu straluceste. Nu zic ca nu iubim sau ca inima din noi nu arde, ca nu mai visam sau ca nu mai privim rasaritul. Dar sunt atatea altele care o fac sa fie grea: responsabilitate, faptul ca nu mai ai pe cine sa iti pui capul si sa astepti sa faca pentru tine. Nu mai avem timp de respiro. Nu mai avem cum sa avem respiro. Ne transformam incet-incet in parintii nostri. Alte mici fapturi vor deveni copiii care am fost noi cu multi, multi, multi ani in urma.

Only the deads are forever young.
Da, tu vei fi mereu tanar, mereu la 25 de ani, mereu cu parul negru, mereu cu ochii tai verzi fara riduri, mereu la fel. Si te iubesc.
Da, fratiorul meu, te iubesc la fel de mult cum te iubeam cand eram copil, te iubesc la fel de mult cum te iubeam cand ai crescut, la fel de mult cum te iubeam cand te-am surprins noaptea spunandu-ti rugaciunea, la fel de mult ca atunci cand am scris: "Adevarul e ca nu iubesc pe nimeni cum il iubesc pe Dani". Doar ca azi imi este si foarte dor de tine.

10 decembrie 2014

Bai, mi-e dor de tine.
Poti sa ma auzi de acolo de unde esti? Mai treci din cand in cand pe la noi, ca sa te asiguri ca ne e bine? Oare acelea sunt momentele cand ma gandesc intens la tine si am impresia ca iti simt parfumul in jurul meu? Stii, si acum cand scriu, am impresia ca esti langa mine.. iti simt prezenta. Simt acea caldura, acea senzatie pe care o simteam cand eram pe langa tine.

A fost o seara superba de vara cand am stat pe terasa blocului si am baut bere ascultand muzica de la boxele pe care le adusesei acolo sus. Aveam rochia mea lunga portocalie care parea si mai portocalie in lumina apusului. Imi doresc atat de mult sa am macar o fotografie in acea seara. Nu am nimic decat amintirea. Cateva imagini care mi s-au dus din retina in minte si acolo raman.
Mi-e dor!

Ti-a murit unul dintre prieteni.
Cata risipa de viata, sufletul meu!

Lipsa ta se adanceste cu timpul. Nu mai doare ca inainte, insa dorul devine tot mai mare. Mi se pare groaznic ca anii vor trece, ca voi imbatrani, ca tu vei fi doar o amintire, ca nu imi fi alaturi.

Mi-e dor de fiecare clipa de cand ai venit pe lume si pana in dimineata aia cand ti-am scris "Ai grija de tine" si nu am continuat cu "Te iubesc"-ul pe care voiam sa il scriu pentru ca eram suparata pe tine.
Suflete, sa ma astepti si sa ne regasim dupa ce voi fi trecut si eu prin viata. Promite-mi ca ma astepti cu zambetul tau cald, cu ochii aceia ca ai mamei. Promite-mi ca atunci voi putea sa te imbratisez din nou. Promite-mi ca o vom relua de unde am lasat-o.

Scriu degeaba. Tu ramai plecat, eu raman aici. Prefer sa imi inchipui ca esti pe langa mine si ca daca iti imbratisez hainele cu care ai fost imbracat in ziua aia, te imbratisez pe tine si ca imi simti sufletul.

Atata risipa de viata, suflete! Atata iubire ramasa in suflet.

Doar atat

Ne cramponam atat de mult de lucrurile din jurul nostru, de toate aceste mici situatii si ceea ce numim realitatea noastra. Iubim, ne stresam, tragem de noi, muncim ca nebunii, ne agatam de achizitii, visam la ziua de maine, avem sperante, dezamagiri, idealuri, suntem atat de prinsi de ceea ce este viata noastra incat nu suntem constienti ca exista un lucru care transcende: frica de a nu muri.

Toti o avem si toti o constientizam cand mai pleaca cineva din jurul nostru, cand mai auzim o stire, dar cu adevarat o simtim doar atunci cand suntem direct amenintati, cand sanatatea noastra este in joc sau cand scapam ca prin urechile acului dintr-un accident, spre exemplu.
Se declanseaza o reactie unica in noi si totul incepe sa se rezume la "nu vreau decat sa traiesc". Intr-o clipita totul se rezuma numai la atat, la "vreau sa traiesc".

Vis rau

Aseara a decurs ok, am adormit la tv, m-am bagat fara chef in pat si apoi spre dimineata mi-ai venit in vis. 

Eram la tara. Murisei. Iti faceam funerariile, dar cumva fara sa respectam ritualul, era un soi de neimplicare generala.
Preotul venise in curte, tu erai in sicriu, dar noi nu fusesem la biserica inainte, apoi cat am lipsit eu din curte, lumea a plecat la cimitir, dar fara sa te ia cu ei sa te ingroape. 

Si am venit sa ma uit la sicriu... parca vedeam cum fata ti se descompunea grabit sub ochii mei. Si dintr-o data ai deschis ochiii. M-am speriat si am fugit la matusa pentru a o chema sa ii arat. Am crezut ca mi se pare, dar de fata cu ea i-ai deschis din nou si ai deschis gura sa casti, intr-un cascat infiorator. Ne-am speriat ingrozitor de tare, apoi te-ai ridicat din cosciug cu pieptul dezgolit. Nu aratai ca o creatura infioratoare, dar erai rau. I-ai urmarit pe ei, matusa, tata, si i-ai impuscat. Am vazut cum au cazut, iar eu am inceput sa fug stiind ca urmez, dar nevenindu-mi sa cred ca mi-ai face mie rau, tocmai mie. M-ai prins pe la poarta casei, eu eram pe drum si.. am auzit zgomotul impuscaturii si fara sa simt nimic, am vazut o pata rosie pe pieptul meu. Nu m-a durut si nu m-a ucis. 

Tian, motanul, era legat la o cusca de caine, arata rau si era f rau.
Iar eu tot incercam sa te exorcizez: te inchinam, cautam crengute pe jos ca sa formez din ele cruce ca sa alung raul, insa nimic nu avea efect. Oricat ziceam rugaciuni sau te inchinam pe tine, nu se schimba nimic, ramanei la fel.

Cred ca asa m-am trezit. Iar cand mi-am amintit ce am visat, a reaparut si groaza provocata de ochii tai deschizandu-se si de acel cascat infiorator.

Nu pot sa inteleg de ce te tot visez rau. De cele mai multe ori te visez ca esti rau cu mine, ca arati rau, nu iti e bine. Visele in care mi-ai aparut bine sunt atat de rare, in acele vise te imbratisam, erai tu asa cum ai fost mereu, nu o creatura care imi provoaca frica.

Imi e frica

Pentru mine ai murit pe 25 septembrie 2013, undeva la ora 15:28... Chiar daca fizic a fost azi-noapte.
Mai e putin si se face anul.
Si mi-e frica.
Pe langa durere simt groaza ca nu cumva telefonul sa sune din nou si sa primesc din nou aceasta veste.

Soarele straluceste la fel. Aerul e la fel de cald. Am mancat la pranz acelasi tip de chifla ca la pranzul din ziua aceea.

Mi-e dor de tine, dar azi nu imi amintesc decat de groaza zilei de acum 1 an. Cum lucrurile s-au schimbat intr-o fractiune de secunda. Cum s-au destramat iremediabil.
Caci, moartea este singura certitudine pe care o avem, la fel cum este singurul lucru pe care nu il putem schimba.
Cumva simt ca daca se face acum anul, ar fi si sfarsitul acestui cosmar. Ca se va dovedi ca a fost o farsa, ca am visat urat.

Imi e frica. Imi e atat de frica si mai sunt cateva minute...

1 an

Anumite zile capata importanta pentru ca noi le-o dam. Ele sunt zile, la fel ca restul zilelor din an.
Cu toate astea, e in firea noastra sa aniversam, sa celebram, sa comemoram.

A fost odata ca niciodata... au fost odata ca niciodata 2 frati, Soarele si Luna, cu aceeasi culoare in ochi care venea de la mama lor.
Te asteptam la tara in vacanta de vara, imbracam papusile cu hainele cele mai frumoase, puneam flori din gradina in camera pentru ca doream sa fii partas la universul meu de copil.
Aveai o rata de jucarie, Maca Ratzy, cu ea dormeai, era prietenul tau cel mai bun in copilarie. Ai o poza cand aveai 2-3 ani si in spatele tau se vede coada Macai, ce ne mai amuzam.
Cand eram mici, tata ne ducea la restaurantul de pe vaporasul din IOR, mancam din farurii pe care scria "Segarcea".
Prima mea amintire cu tine este de cand erai mic de tot, eu aveam 3 ani. Erai in dormitor, in patut, aveam draperiile trase pentru ca desi era amiaza, lumina soarelui intra stinsa, mama era in camera. Era cald. De aceea tind sa cred ca aveai cateva luni.
Intr-o vara am avut puisori de gaina. Ne ciuguleau dintii si mie cercerii cei de argint cu piatra albastra. Au crescut si i-am dus la tara, probabil cand au crescut i-am mancat.
Pana sa incepi scoala, ai crescut la matusa. Eu eram in primele clase si veneam cu tata dupa ore, la tine. Ne cumpara de la metrou, suc Tropicana si niste cicolata pe bat de umbrela. Aveam atatea umbrelute! Stateam in parculetul din fata blocului de la matusa si ne jucam. Tu aveai atatia prieteni, iar eu atat de putini, te invidiam.
Intr-un ou Kinder, l-ai gasit pe Pinghi, un pinguin hopa-mitica. Il iubeai tare. L-ai pierdut in gradina din fata blocului matusii. Insa l-ai inlocuit cu Panghi, un mic pinguin imperial, primit de la verisoara noastra. Ce te mai chinuiam. Stiam cat de pretios era pentru tine si te amenintam ca il inec... jocuri de copii.
Eu il aveam pe Dober, catelul meu de plus. El imi veghea noptile cum tie Maca. Maca e acum la tine in camera, atunci mi-a parut rau ca nu am pus-o langa tine in scriu, dar poate mai bine... poate va mai veghea si somnul altor copii, ai mei.
De ziua mea, in iarna 1999-2000, mi-ai facut cadou un deodorat Fa cu miros de mango. Cat de mult mi-a placut! Mirosul acela ma incalzea, in iarna rece, ma ducea cu gandul la vara.
De acel revelion, in timp ce Asia canta la PROtevelion, "ia-ma cu tine acolo-n America sau in Asia", noi eram la matusa, afara ninsese atat de mult, era superb.
De ziua de nastere a verisoarei Aloe, ai venit si tu. Am dansat si am cantat imbratisati "Fall to pieces". Azi nu o mai pot asculta.
Apoi, in timp, am inceput fiecare sa mergem la calea noastra: eu cu prietenele mele, tu cu ai tai. Ne intalneam in casa, unde ne ciocneam de cele mai multe ori, iar in alte dati ne completam perfect.
Am mers la tara intr-o iarna si mi-a placut tare, apoi in vara cand eu invatam pentru admiterea la facultate, cred ca ultima vara cu Tataia Petre, am mai mers odata si am facut poze. Mi-ai facut poze in lanurile de floarea-soarelui, pe sinele de tren.. Vezi, treaba asta cu sinele de tren, e tare veche, sa tot aiba 10 ani de poveste.
Ma invatasem sa fii acolo. Sa te stiu acolo. Sunt pasaje importante in viata mea si gandindu-ma la ele, incerc sa imi dau seama cum erai tu sau ce faceai tu. Si nu mereu stiu.
Stiu ca au fost si momente rele, cand eram foarte suparata pe tine, dar acum nu imi mai amintesc de ele. Nu imi mai amintesc de ele, din clipa cand m-am mutat de acasa.
In primul Paste cand am plecat de acasa, v-am chemat la noi, am gatit si am stat toti la masa. Erai tuns f scrut si imbracat cu tricoul tau portocaliu.
De primul Craciun in casa noastra noua, ati venit din nou... si a fost si ultimul Craciun petrecut impreuna.

Ai fost un om bun. Ai avut nevoie de foarte multa afectiune. Nu ai facut rau in jurul tau, ci doar tie.
Nu stiu pe nimeni care sa faca fotografii mai reusite decat ale tale.. sau, poate mai bine zis, fotografii mai pe gustul meu decat ale tale. Parca reuseai sa surprinzi lumea mai frumoasa decat era, pana si pe mine.
In ultimii ani, noi doi pe picioarele noastre, ne-am vazut de cateva ori in alte locuri decat acasa: simteam cand erai prin centru si ne bucuram ca 2 copii cand ne vedeam.
Uneori cand te vedeam fumand, imi faceai pofta si iti ceream o tigara. Vai ce ma certai. Cat te asigurai ca doar atunci fumam, ca nu cumva sa ma apuc de fumat, "Nu si tu, Oano".
"Oano".. cum suna cu vocea ta.

Cu o duminica inainte, trebuia sa vii la mine. Imi aduc aminte ca iesisem in IOR sa ma plimb si trebuia sa vii si tu, dar prietena ta se trezise tarziu si nu ai mai avut chef. Vorbisem cu tine cu cateva zile inainte, dar nu in termeni f buni pentru ca ii dadusei lui Tian cu apa oxigenata pe o rana mai sensibila si te-am certat ca nu trebuia, medicul apoi i-a dat cu apa oxigenata.
Apoi in dimineata aceea, pe 25/09/13, am venit sa ii dau medicamentele motanului, dar nu am mai intrat in camera ta ca sa nu te deranjez din somn. Ti-am scris doar pe un bilet in bucatarie "Ai grija de tine". Am vrut sa scriu si "Te iubesc". Dar nu l-am mai scris. Simteam te iubescul, dar am considerat ca nu il meriti pentru ca ma suparasei. Si am plecat.
Si apoi, ziua a decurs in mod obisnuit, serviciu, pranz in Lidl, telefoane. Iar la 15:28 a sunat telefonul. Era tata. Si de atunci totul s-a schimbat.
Imaginile s-au perindat prin fata ochiilor si au sapat in creier si in inima. Tu dezbracat, cu un fermoar ce se inchidea peste parul tau negru. Prima data cand te-am vazut la IML. Cat urasc locul acela. Eu intinzand fond de ten pe fata ta rece ca gheata. Ghivecele cu tufanele insirate de-a lungul prispei, coronelele, pozele cu tine inramate, cantecele bisericesti, noaptea de priveghi petrecuta in jurul unui foc in curte.
Toamna.

Nu sunt suparata pe tine. Ai fost minunat. Mi-ai imbogatit copilaria, ma bucur ca nu am fost singura, ca am avut un frate.
Imi pare rau ca doar atat a fost, ca ai lasat un gol teribil, pe care oamenii il inteleg din ce in ce mai greu, de parca durerea si dorul ar avea un termen de valabilitate iar eu nu il respect. Imi pare rau ca nu iti voi putea tine copiii in brate, ca nu iti voi mai simti mirosul, ca nu te voi mai imbratisa niciodata, ca nu ma va mai intelege nimeni cum o faceai tu.

Odata, ti-am trimis cantecul "Avionul de aur" al Alexandrinei care zice:
"Avionul de aur ma duce din casa,
unde ma iubea mama, de unde am fugit mireasa.
Copilaria pierduta s-a ascuns printre stele,
Eu vreau sa o ating, dar sunt scurte mainile mele."

Nu l-ai ascultat pentru ca nu aveai casti, dar eu te-am intrebat daca avionul meu este si avionul tau.
Iar tu mi-ai raspuns: "avionul meu este de hartie".
Si e bine, asa va zbura mai sus si va ajunge mai usor la stele.

Zbori inainte-n avionul tau de hartie, catre visul tau, catre stele. Fii fericit cum nu ai mai fost pana acum.
Asteapta-ma cand voi veni si arata-mi, ca de obicei, toate lucrurile minunate pe care le-ai descoperit.
Iubeste-ne de acolo de unde esti cum si noi te iubim de aici, de unde suntem.

Nici un tren spre mare

Am fost oarba. Si te-am pierdut. Ma simt vinovata. 
Sunt lucruri pe care nu pot sa le diger, le aud, le ascult, dar nu le inteleg. Ca si cum m-as uita la un spectacol ce nu are legatura cu noi. 
Stii cum sunt eu, cu ochii larg deschisi privesc lucrurile ce imi fac rau, eu trebuie sa stiu chiar daca apoi imi bantui visele. 

Ieri...ieri am facut parastasul de 1 an. A fost cel mai greu din toate cele pe care le-am facut, din toate punctele de vedere. 
Am ramas apoi cu prietenii tai, am stat la cimitir si ti-am pus muzica ce iti place, am vb cu ei despre ce ai fi vorbit si tu. Dar stii, de data asta nu a trecut nici un tren spre mare. 

Mormantul tau arata asa de frumos cu toate crizantemele galbene si mov si rosii. Tu straluceai in poza cea noua pe cruce cu tricoul tau cu Micul Print. 

Baaaai, ma doare sufletul. Vreau sa nu ma mai doara. E agonie si nu mai am forta sa o simt. Nu e corect, mai. Mi-e dor de tine. 

Lumina

Suflet drag,

Ai devenit un inger?
Esti acum lumina?
Cumva, eu asa te vad. Iti vad ochii cu acelasi verde (si sa stii ca si aceeasi forma) si in rest doar lumina. Asa te vad eu azi.
Poate ca asa vreau sa te vad.
Poate ca vreau sa cred cu disperare ca iti e bine unde esti acum. Pentru ca ai fost asa de tristut. Te-ai simtit coplesit. Iti inteleg nevoia de a te refugia in orice numai sa nu mai doara.
Daca si pe tine te-au presat peretii camerei cum ma preseaza pe mine.. sa ii simti apropiindu-se de tine ca sa te striveasca si sa nu ai unde sa fugi pentru ca mereu esti in acea camera... inteleg de ce.

In decembrie 2012 ai suferit o pierdere puternica. Ai suferit foarte mult.

Sufletele noastre au primit loviturile la fel. Cum si eu ma prefac de fata cu toata lumea ca sunt ok ca asa m-am invatat, ca sa nu para ca imi plang de mila, ca sa par puternica, asa ai facut si tu. Din pacate, ai facut-o si fata de mine iar eu te-am crezut pentru ca nu am banuit ca suntem chiar atat de asemanatori.

Las garda jos si recunosc ca toate loviturile din ultima vreme m-au ciuruit. Ca lovituri inca vin si ca peretii miscatori ai camerei se tot apropie, le simt greutatea pe plamani.
Poate ca voi reusi inca o data sa le bag sub pres, sa trag aer, sa imping putin peretii mai incolo ca sa pot respira si apoi sa scot de sub pres una cate una si sa le rezolv.
Asa imi doresc. Asa trebuie facut.

Inca iti port doliul. Mai e putin si apoi... vom vedea.
Cumva, mi-as dori ca dupa ce se face anul si se incheie anul de doliu, durerea sa se ridice ca un nor. Sa vina 25 septembrie si ca si cum ai apasa un buton, sa dispara. Oare e posibil?

Ma simt singura si suparata pe mine insami. Vino langa mine azi. Ajuta-ma sa trec de ziua aceasta cu bine.

Dragul meu,

Stii ca eu am zis mereu ca sunt puternica. Ca infrunt orice. Ca fac ce fac si gasesc resurse pentru a merge mai departe.
Ochii mei au fost si ai tai. Demonii mei au fost si ai tai. I-am infruntat fiecare cum am stiut.
Vreau sa cred ca acum sunt pe picioarele mele. Ca indiferent ce va aparea, am forta sa stau dreapta.

Mai e putin si se face anul de cand ai plecat.
Si mie tot nu imi vine sa cred ca e pe bune. Asa e zi de zi...traiesc, ma zbat, cu tine sub pres de parca nu e real ca ai murit.. si apoi in momentele cand raman singura, cand ascult un cantec pe care il stiu de la tine sau cand aerul miroase intr-un fel, cand iti impaturesc hainele, cand intru in camera ta si ating chitara ca un "salut"...atunci stiu ca nu mai esti. Ca e real. Si ma doare sufletul.

In ultimele zilele, pentru ca ne pregatim de parastas, a fost asa tot timpul. Si pe masura ce ma apropii e data de 25, simt ca se intensifica. Nu e ceva voluntar. As prefera sa nu ma mai doara, sa gandesc despre mine ca sunt un om rau pentru ca nu mai sufar dupa moartea fratelui meu, decat sa mai simt o secunda in plus golul acesta si durerea.

Ma simt coplesita. Iar eu recunosc lucrurile astea rar si greu, pentru ca eu sunt puternica, eu infrunt orice.