Am ajuns sa imi fie frica de ziua de maine.
Simt ca ma aflu intr-o permanenta stare de asteptare, de parca in orice clipa ar putea sa sune iar telefonul si sa mai primesc vreo veste. Mi-e teama de orice fel de posibila pierdere.
Nu mai stiu in ce cred.
In doresc doar sa dorm... mult, inert, pe o perioada suficienta de timp cat sa nu mai simt sedimentele astea de metale grele care s-au asezat pe sufletul meu.
Aproape toate constantele mele au fost zdruncinate, au mai ramas cateva care ma ajuta sa infrunt nevoia de somn care ma incearca, care imi amintesc ca am sange prin vene si ca acesta curge.. constantele mele imi dau putere sa ma gandesc la un viitor, de care, pana la urma, mi-e teama.. pentru ca ar putea sa nu mai vina.
