Pagina aceasta ar trebui sa se cheme "un blog despre moarte".
Viata mea este atat de imbibata de moarte!
Cand zic ca in sfarsit lumina intra, umbra asta neagra intra iar in sufletul meu.
Azi-noapte a murit un om in bratele mele. Este prima data cand asist la moartea cuiva.
Atata se vorbeste despre asta, dar nu a fost nimic spectaculos, nimic ezoteric, nimic. Doar durere, teama si efectiv senzatia unei carapace parasite.
Nu cer asta. Nu cer sa se moara in jurul meu. Urasc hainele astea negre. Urasc teama. Urasc teama de a mai iubi, de a ma mai atasa.
Am realizat ca durerea din pierderea lui Dan a fost atat de infinita si de groaznica si din cauza socului.
Sa te desparti pentru totdeauna de cel iubit tie si sa nu poti sa ii zici la revedere, te iubesc. Sa ramana tacerea asta. Vorbele, urletele ce ies din gat dar ce nu sunt auzite si ce nu primesc raspuns.
Tot gandesc de dimineata incoace ca "e mai multa moarte decat viata". Insa este atat de fals. Cata viata este atata moarte este si nimic in plus sau in minus.
Trist este ca tot ce traieste moare. Singura certitudine.
Ne nastem ca sa murim. Iar ce este intre se cheama viata. Sa traim si sa fim liberi. Efemeri. Fulg. Sakura.
Imi e teama. Nu ca va veni si randul meu, ci ca iar si iar si iar si iar voi trece prin durere. Iar si iar si iar sa ma despart fara sa zic "pa". Singuratate, dor. Efemeri.
