Una din serile acelea care iti raman in suflet prin frumusestea cu care Dumnezeu a stiut sa le coloreze.
Un apus de vanilie cu un soare potolit, dar un cer dureros de colorat. In dreapta niste sine de tren care duc in fata spre mare, niste tineri cu ochi plansi stand pe ele, altii in masini, altii pe iarba.. asteptand.. asteptand sa apari de undeva si sa zambesti. Sa zdrangani la chitara ceva...
O seara pe care nu ai cum sa nu o remarci prin frumusete, o frumusete care parca zice.. "sunt atat de frumoasa prin analogie.. asa ca sufletul pe care il plangeti".
Si ma uit muta de uimire la cer, la firele de iarba verzi care bat spre portocaliu, la sinele alea de tren pe care noi am stat impreuna si am facut poze, la trenul care trece.. si te simt acolo. Inexplicabil, dar erai cu noi. Pentru ca era asa un peisaj din care tu nu aveai cum sa lipsesti.
Si ii multumesc celui care te-a si luat, ca te-a lasat pe pamant... si ca am putut sa impartim aceeasi iubire de mare, acelasi suflet, acelasi verde, aceeasi mama, acelasi tata.. si tot asa vom imparti si acelasi pamant... la un moment dat.
