Viata mea este intre agonie si extaz.
De la cele mai inalte culmi ale fericirii, in cele mai negre abise.
Cand m-am mai confesat si am spus ca pentru mine orice clipa de fericire atrage dupa sine durere, mi s-a spus ca nu e ok sa gandesc asa.
Si totusi cum se face ca dupa varful vietii vine valea plangerii?
Cum se face ca daca imi permit sa fiu fericita pret si de o clipa, in secundele urmatoare trebuie sa platesc dublu? Trebuie sa ma prabusesc si sa ma zvarcolesc ca un vierme calcat?
Cand am zis ca am gandit ca ar fi mai bine sa nu fiu, iar mi-am atras reprosuri.. ca nu e ok o astfel de gandire.
Dar ce stiti voi despre disperarea de a nu putea schimba lucrurile? despre durerea pierderii? despre negrul diminetii? Ce stiti voi despre cum e sa vrei sa iti smulgi carnea de pe tine de durere? Ce stiti voi!?
Nu stiti nimic. Nu stiti tot ce am vazut, ce am trait, la ce chinuri m-am supus.
Cand o viata intreaga esti doar ca sa fii, de ce ai crede despre tine ca poti fi mai mult?
Si daca, printr-o minune, cineva iti arata ca poti fi mai mult si incepi sa crezi ca tie, viermele, ti-ar putea creste aripi. Ce faci atunci cand la incercarile tale de zbor esti pravalit la pamant si ti se rup caricaturile alea de aripi de incepusera sa iti creasca.
Toata viata mea am crezut ca voi ajunge cineva, daca nu sa schimb lumea asta mare, macar sa schimb in bine viata cuiva; si aceea e tot o lume.
Am crezut ca pot sa fiu mai mult.
Dar... intr-o zi, cu ani in urma am zis fratelui meu.. "Poti sa fii tot ce vrei tu sa fii". Si apoi el a murit.
