Maine e ziua prietenului meu din Maroc, pe care l-am cunoscut in Franta acum... valeu.. acum 3 ani.
Povestindu-i colegei mele acest neinsemnat lucru, mi-am amintit ca odata, demult aveam curajul de a pleca intr-o tara straina, intr-un loc de care nici nu mai auzim vreodata ca sa fiu voluntar. Nu voi uita cum m-am simtit cand am ajuns in gara din Issoire si am vazut ca nu ma astepta nimeni ca sa ma culeaga, asa cum ne intelesesem. Daca a fost teapa? daca raman pe aici? :)) Dar totul a fost bine. M-au cules, m-au acomodat si am trait cele mai deosebite clipe cu ocazia asta.
Am urcat pe acel munte minunat, Puy-Mary, pe care nu mi-l mai pot scoate din minte, am dansat dansuri traditionale, am ascultat povesti nemuritoare spuse in noaptea grea a muntilor, am restaurat ziduri si un cuptor de paine vechi de sute de ani, am baut si am fumat cot la cot cu voluntarii mei si m-am simtit mai libera ca niciodata.
As putea sa repet experienta oricand, in orice vara. Insa, pur si simplu simt ca nu mai pot. Atat de bine a fost, atat de intens, incat nu cred ca as mai putea face fata senzatiei, in ciuda dorului meu de duca. Poate ca am "crescut", ca statul in birou 9 ore pe zi m-a pervertit, insa atunci cand ma gandesc sa o iau de la capat - sa plec la plesneala, sa nu stiu peste ce oameni si ce conditii voi da, sa tin in frau 15 tineri pe care sa ii motivez si sa ii distrez in permanenta si sa plec fara el - imi pare imposibil.
Peste blogul asta s-a cam pus praful in ultima perioada, dar de data asta nu e in concordanta cu sufletul meu. Pentru ca inauntru ma izbeste zilnic, aproape neincetat, un freamat ca si cum ceva s-ar zbate acolo... nu e timp sa se aseze praf.
Oricum, prin insemnarea asta vreau sa imi promit sa carpe diem-esc.
Povestindu-i colegei mele acest neinsemnat lucru, mi-am amintit ca odata, demult aveam curajul de a pleca intr-o tara straina, intr-un loc de care nici nu mai auzim vreodata ca sa fiu voluntar. Nu voi uita cum m-am simtit cand am ajuns in gara din Issoire si am vazut ca nu ma astepta nimeni ca sa ma culeaga, asa cum ne intelesesem. Daca a fost teapa? daca raman pe aici? :)) Dar totul a fost bine. M-au cules, m-au acomodat si am trait cele mai deosebite clipe cu ocazia asta.
Am urcat pe acel munte minunat, Puy-Mary, pe care nu mi-l mai pot scoate din minte, am dansat dansuri traditionale, am ascultat povesti nemuritoare spuse in noaptea grea a muntilor, am restaurat ziduri si un cuptor de paine vechi de sute de ani, am baut si am fumat cot la cot cu voluntarii mei si m-am simtit mai libera ca niciodata.
As putea sa repet experienta oricand, in orice vara. Insa, pur si simplu simt ca nu mai pot. Atat de bine a fost, atat de intens, incat nu cred ca as mai putea face fata senzatiei, in ciuda dorului meu de duca. Poate ca am "crescut", ca statul in birou 9 ore pe zi m-a pervertit, insa atunci cand ma gandesc sa o iau de la capat - sa plec la plesneala, sa nu stiu peste ce oameni si ce conditii voi da, sa tin in frau 15 tineri pe care sa ii motivez si sa ii distrez in permanenta si sa plec fara el - imi pare imposibil.
Peste blogul asta s-a cam pus praful in ultima perioada, dar de data asta nu e in concordanta cu sufletul meu. Pentru ca inauntru ma izbeste zilnic, aproape neincetat, un freamat ca si cum ceva s-ar zbate acolo... nu e timp sa se aseze praf.
Oricum, prin insemnarea asta vreau sa imi promit sa carpe diem-esc.
