Sunt in parc, dupa 2 ture de alergare. Vantul imi alinta ceafa umeda si
datorita efortului, aerul imi pare acum mai proaspat.
In jurul meu sunt
pomi infloriti: albi si roz si verzuli.
Acum sunt in apogeu. In 2 zile,
vantul le va scutura petalele si le va ninge in parul nostru.
Ca aceste flori suntem si noi. Sakura. Frumosi, simpli, tineri, minunati,
dar atat de efemeri.
Atat efemeri.
Rostul nostru e sa rodim: viata,
iubire, bunatate. Sa nu ne uitam radacinile si sa ne lasam sa inflorim.
Zilnic am sufletul faramite. Nu e zi in care sa uit, sa nu mai doara sau
in care golul sa fie mai plin. Dar in acelasi timp, pierderea ta m-a
facut sa apreciez ca traiesc si sa multumesc pentru fiecare zi, pentru
fiecare rasarit si apus, simtire si pentru orice pas facut.
Si nu pot descrie in
cuvinte ce simt, asa ca din ochi imi curg niste chestii sarate stand pe
banca asta in parc. Daca as avea aripi si le-as intinde, acum as zbura.
Ne-am intalni in inaltul cerului.
