Disparitie

Ieri am pierdut ultima persoana care imi putea dovedi ca am fost odata copil, ca am alergat pe la tara, ca am avut bunici, matusi, unchi care stiau sa imi spuna povesti, sa pregateasca cea mai buna placinta de mere si sa te pupe cu dragoste de batran.
Matusa mea de la tara a plecat ieri. Stiam ca urma sa se intample pentru ca era bolnava, dar de cand am aflat, imi persista un gol in suflet: pentru ca nu mai e. Si desi, rational, imi tot spun ca e normal, ca era batrana, ca era bolnava, ca toti murim, golul asta incredibil si nodul pe care il am in gat nu dispar.

Pentru ca acum, gandindu-ma la ea livida, imi revin alte amintiri, cu alti dragi oameni care au fost si nu mai sunt.
Mi-e greu sa accept moartea tocmai pentru ca face atat de pregnant parte din viata.

Iar maine cand sper ca voi merge la tara, desi asta ar insemna sa ma invoiesc iar (si este destul de neplacut), si voi auzi iar clopotelele batand a mort, si voi simti iar miros de lumanari si tamaie...
Azi la munca nimeni nu a observat, ca bluza mea neagra e mai neagra.