luni, 26 septembrie 2016

3 ani

Dragul meu,

Ieri s-a facut 3 ani de cand ai plecat.
Mi s-a parut mai usor anul acesta, cel putin perioada de apropiere fata de momentul acesta. E adevarat ce se spune, ca timpul vindeca... dar e adevarat doar partial.
Timpul vindeca pentru ca scurgerea lui inseamna obisnuinta. Obisnuinta cu lipsa, cu dorul, cu durerea, cu rana care supureaza. Nu inseamna ca nu mai doare, ci doar ca te-ai obisnuit cu durerea.

Suntem fiinte miraculoase, gasim atatea metode prin care sa ne conservam, atatea usi pe care le sculptam in noi si apoi invatam sa le inchidem. Pentru ca vrem sa traim.
Forta nevoii de viata este mai puternica. E ca o radacina de copac care isi face loc pana razbeste in adancuri ca sa traga seva, ca un fir de iarba care iese prin asfalt.

Dar asta nu inseamna ca uitam. Doar ne obisnuim sa traim cu durerea, cu betesugul sufletesc. Inchidem in spatele usilor amintirile; cand fuge gandul la tine repede il inchid dupa o usa cu seif pentru ca gandul la tine, chiar si la amintirile frumoase, nu alea negre, ma lasa fara aer. Ma face efectiv sa vreau sa imi smulg inima din piept si sa o arunc cat colo numai sa nu ma mai doara.

Nu e zi in care sa nu ma gandesc la tine. M-am impacat cu gandul si cu intrebarile de ce asa... stiu de ce si te inteleg perfect. Si nu sunt suparata pe tine.
Doar imi e foarte dor. Imi dor de tine, de glasul tau. Imi e dor sa ma intelegi, sa ne laudam ca avem acelasi verde in ochi, sa glumim impreuna despre tata, sa ni se inece glasul amandoura cand ne amintim de mami, sa imi dai sa ascult un cantec si sa trezesti in mine o revelati muzicala ce se va transforma intr-o obsesie de cateva saptamani, imi e dor sa ma certi daca as fuma. Si as fuma, fratiorul meu, intruna, dragul meu, numai sa vii si sa imi spui ca nu e bine.
Stii ce mai doare? crunt... gandul cum ar fi putut sa fie. Cum ar fi fost viata ta daca erai.

Dar cred ca esti in continuare.. Sigur esti. Si ma astepti. Si cand gandesc asa, de abia astept sa ajung la tine.. Ca si cum viata asta a mea este doar o calatorie, sunt pe drum si urmeaza sa ajung la destinatie, iar la destinatie esti tu.. si mama si toti ceilalti. 

Uneori de abia astept sa termin drumul asta, "sa ma strang de pe drumuri" - cum zicea mamaia.

joi, 28 iulie 2016

28 pe 28

N-am mai scris pe aici de ceva vreme.. Nici nu am mai vrut sa verbalizez, nici nu am mai vrut sa intru pe pagina de blog, caci ar fi insemnat sa recitesc si sa imi amintesc.

Anii trec, totul trece. E normal, apa care sta pe loc se strica, apa care curge este proaspata si vie.

Totusi, de ce am revenit pe pagina de blog?
Pentru ca mi-am amintit si simt nevoia sa spun cuiva ce simt. Dar nu am cui, pentru ca simt ca cei din jurul meu se inchid daca aduc vorba si ma simt eu aiurea sa deschid subiectul.

Azi, fratele meu, ar fi facut 28 de ani. In aceasta zi de 28, ar fi implinit 28 de ani.
Am un coleg la job care are 28 de ani si are un copil de cativa anisori, cam atatia anisori cati au trecut de cand te-am pierdut, mai.

Timpul trece, eu ma maturizez, ca sa nu zic ca incep sa imbatranesc. Observ deja ca am cateva fire de par alb, ca dietele nu isi mai fac la fel de usor efectul, ca nevoie de somn e mai multa, ca incet-incet...
Iar tu vei fi mereu tanar. 28 de ani avem eu cand te-am pierdut.

In continuare e greu. Nu inceteaza niciodata sa fie greu. Dar am invatat cum sa traiesc cu lipsa ta, cu lipsa tuturor celor care nu mai sunt printre noi: trag aer in piept si imi mut gandul de la felul cum v-am pierdut, de la amintiri.
Nu pot altfel. Blochez amintirile, caci daca ma gandesc la ce a fost frumos, in secunda urmatoare imi voi aminti si ziua "plecarii".

E greu sa ma sune tati azi si sa imi planga in telefon de dorul tau. Iar eu sa trebuiasca sa il imbarbatez desi ma pravaleam si eu incet.

E cum e. Si sunt aici, iar tu acolo.. si la un moment dat, cand imi voi fi indeplinit sarcina pe acest pamant, te voi revedea. Si atunci va bine. Mai bine decat a fost vreodata.

Azi e ziua ta.
Mereu erai la mare de ziua ta.
Mereu cand te sunam de ziua ta si tu erai la mare, imi dadeai marea la telefon. Si eu o ascultam si radeam ca un copil si te iubeam.

Nu mi-a mai dat nimeni marea la telefon de mult timp. Si mi-e dor de tine si de ea.

Dragul meu fratello, iti urez La multi ani! Sa fii linistit unde esti, sa nu fii trist ca noi suntem aici si tu acolo, suntem mereu impreuna, sa fii tu si sa ma astepti.

Te iubesc.

vineri, 25 septembrie 2015

Scrisoare deschisa catre cer



Draga Fat-Frumos, 

Sunt lucruri pe care nu le poti scrie deschis intr-o scrisoare deschisa. 

Azi se fac 2 ani de cand ai plecat. Am realizat de dimineata m-am imbracat cu acelasi haine in care eram imbracata cand am aflat, cu lantisorul meu cu inimioara la gat.

Stii ce dureros este sa fii cel care este lasat in urma? Cel care pierde. Mereu cel care ramane locului fiind parasit de cei pe care ii iubeste ?
La fel de dureros este sa vezi ca ti se doreste sa dispari, iar tu nu poti sa te faci nevazut. 

Fericirea nu vine cand o chemi. Iubirea nu vine cand o chemi. Moartea nu vine cand o chemi.
Toate sosesc neanuntate.

Fata de acum 2 ani, nu s-a schimbat nimic. Iti simt plecarea la fel de acut, dar s-a cronicizat, s-a sedimentat. Fata de acum 2 ani in viata mea sunt mai multe cioburi. Si nu sunt cioburile acelea care exista pentru a lasa sa intre lumina inauntru, cum zice vorba inteleapta. La mine intra intunericul si frigul, iar ele taie atat de adanc. 

Ma simt deznadajduita cum nu m-am simtit niciodata. Credeam ca va fi mai bine. Eu optimista ! 

Dani, pierderea ta m-a facut si mai speriata de a fi lasata singura. M-am saturat sa imi plece cei dragi din viata, iar eu sa tot raman, sa fiu nevoita sa o iau de la capat, sa invat sa merg iar, sa invat sa respir din nou, sa simt ca mi se schimonoseste fata cand incerc sa zambesc. 

In toti acesti 2 ani, m-am gandit ca Dumnezeu m-a lasat pe mine si te-a luat pe tine cu un scop. Ca vrea ceva de la mine. M-am gandit ca poate trebuie sa invat ceva din pierderea ta. Ce ? Ce poti invata din atata durere ? Exista vreo morala ? Mie mi-a scapat. 

Nu avea de ce sa ma lase pe mine si sa te ia pe tine. Trebuia sa fie invers. Eu… nu… eu nu pot sa fac binele pe care tu il faceai. Eu am hibele mele atat de mari. Si mi se refuza rugamintea de a fi lasata sa le remediez… si mereu lasata in urma. 

Stii ca azi, pe 25 septembrie, Biserica sarbatoreste pe Sf. Eufrosina, sfanta al carei nume in purta mama. Cum se face ca ai murit in aceasta zi ? 

Azi vreau doar sa te plang, maine sa ma rog pentru sufletul tau, iar apoi sa pot sa ma ridic, sa pot sa respir din nou, sa am sansa de a respira.

Nu am dreptul de a-ti cere nimic, doar sa iti ofer caci ai nevoie de lumina acolo. 
Dar daca poti, daca ai cum sa indupleci universul, pe Dumnezeu, ajuta-ma si fa-mi o minune, cum-necum mereu ai reusit.

marți, 20 ianuarie 2015

Azi, te...

Am adormit aseara cu gandul la tine. Imi era dor de tine si m-am apucat sa citesc ce mai scrisesem pe aici.
Am adormit apoi rugandu-te sa imi vii in vis.
Multumesc ca m-ai ascultat si ai venit.

Erai intr-ul din tricourile tale verzi, la matusa parca, si te vedeam de jos cum stateai in balcon si iti faceam semn sa cobori la mine. Privirea ta era intunecata, ca si cum ochii tai se scaldau in niste ape negre. Iti era un pic teama de mine si ezitai sa cobori, dar pana la urma ai venit pentru ca te-am convins ca nu iti port nici un pic de suparare, ci doar voiam atat de mult sa te aproprii.
Te-am imbratisat, cumva mai potolit, fara dorul acela mistuitor pe care il simt zi de zi cand ma gandesc la tine. Aveai in parul tau scurt un fel de bubite care facusera coaja. Si incercam sa imi dau seama ce e cu ele, te piguleam.

Mi-ai mai aparut intr-un vis, acum vreo saptamana dar nu erai in rolul principal, ci doar acolo si ma ajutai.

Dani, viata de adult e grea. Nu zic ca nu straluceste. Nu zic ca nu iubim sau ca inima din noi nu arde, ca nu mai visam sau ca nu mai privim rasaritul. Dar sunt atatea altele care o fac sa fie grea: responsabilitate, faptul ca nu mai ai pe cine sa iti pui capul si sa astepti sa faca pentru tine. Nu mai avem timp de respiro. Nu mai avem cum sa avem respiro. Ne transformam incet-incet in parintii nostri. Alte mici fapturi vor deveni copiii care am fost noi cu multi, multi, multi ani in urma.

Only the deads are forever young.
Da, tu vei fi mereu tanar, mereu la 25 de ani, mereu cu parul negru, mereu cu ochii tai verzi fara riduri, mereu la fel. Si te iubesc.
Da, fratiorul meu, te iubesc la fel de mult cum te iubeam cand eram copil, te iubesc la fel de mult cum te iubeam cand ai crescut, la fel de mult cum te iubeam cand te-am surprins noaptea spunandu-ti rugaciunea, la fel de mult ca atunci cand am scris: "Adevarul e ca nu iubesc pe nimeni cum il iubesc pe Dani". Doar ca azi imi este si foarte dor de tine.

joi, 11 decembrie 2014

10 decembrie 2014

Bai, mi-e dor de tine.
Poti sa ma auzi de acolo de unde esti? Mai treci din cand in cand pe la noi, ca sa te asiguri ca ne e bine? Oare acelea sunt momentele cand ma gandesc intens la tine si am impresia ca iti simt parfumul in jurul meu? Stii, si acum cand scriu, am impresia ca esti langa mine.. iti simt prezenta. Simt acea caldura, acea senzatie pe care o simteam cand eram pe langa tine.

A fost o seara superba de vara cand am stat pe terasa blocului si am baut bere ascultand muzica de la boxele pe care le adusesei acolo sus. Aveam rochia mea lunga portocalie care parea si mai portocalie in lumina apusului. Imi doresc atat de mult sa am macar o fotografie in acea seara. Nu am nimic decat amintirea. Cateva imagini care mi s-au dus din retina in minte si acolo raman.
Mi-e dor!

Ti-a murit unul dintre prieteni.
Cata risipa de viata, sufletul meu!

Lipsa ta se adanceste cu timpul. Nu mai doare ca inainte, insa dorul devine tot mai mare. Mi se pare groaznic ca anii vor trece, ca voi imbatrani, ca tu vei fi doar o amintire, ca nu imi fi alaturi.

Mi-e dor de fiecare clipa de cand ai venit pe lume si pana in dimineata aia cand ti-am scris "Ai grija de tine" si nu am continuat cu "Te iubesc"-ul pe care voiam sa il scriu pentru ca eram suparata pe tine.
Suflete, sa ma astepti si sa ne regasim dupa ce voi fi trecut si eu prin viata. Promite-mi ca ma astepti cu zambetul tau cald, cu ochii aceia ca ai mamei. Promite-mi ca atunci voi putea sa te imbratisez din nou. Promite-mi ca o vom relua de unde am lasat-o.

Scriu degeaba. Tu ramai plecat, eu raman aici. Prefer sa imi inchipui ca esti pe langa mine si ca daca iti imbratisez hainele cu care ai fost imbracat in ziua aia, te imbratisez pe tine si ca imi simti sufletul.

Atata risipa de viata, suflete! Atata iubire ramasa in suflet.


vineri, 21 noiembrie 2014

Doar atat

Ne cramponam atat de mult de lucrurile din jurul nostru, de toate aceste mici situatii si ceea ce numim realitatea noastra. Iubim, ne stresam, tragem de noi, muncim ca nebunii, ne agatam de achizitii, visam la ziua de maine, avem sperante, dezamagiri, idealuri, suntem atat de prinsi de ceea ce este viata noastra incat nu suntem constienti ca exista un lucru care transcende: frica de a nu muri.

Toti o avem si toti o constientizam cand mai pleaca cineva din jurul nostru, cand mai auzim o stire, dar cu adevarat o simtim doar atunci cand suntem direct amenintati, cand sanatatea noastra este in joc sau cand scapam ca prin urechile acului dintr-un accident, spre exemplu.
Se declanseaza o reactie unica in noi si totul incepe sa se rezume la "nu vreau decat sa traiesc". Intr-o clipita totul se rezuma numai la atat, la "vreau sa traiesc".