joi, 30 august 2018

O secunda

Nu ti-am mai scris. Ocazional ti-am mai vorbit, dar sa stii ca ma gandesc la tine in fiecare zi.
As vrea sa mai pot sa vorbesc despre tine atunci cand imi amintesc sau cand ma doare mai tare, sa pot sa spun ce mai simt legat de tine si de plecarea ta.
Dar sa stii, ca oamenii tac sau imi raspund "imda" sau "imi pare rau" si apoi tac. Si atunci tac si eu, iar cuvintele pe care as fi vrut sa le spun si sa le dau drumul din adancul pieptului, se intorc si raman acolo. Deja s-au format intr-o piatra. E o piatra gri-neagra-albastruie, foarte compacta si care atarna. Cum aveau gainile taiate in pipota vreo piatra, asa as gasi si eu in faldurile sufletului meu.

Ieri, intr-un film pe care l-am vazut, a fost o scena cand o persoana crezuta moarta a revenit in randul familiei.
Pret de secunda numai mi-am permis sa imi imaginez cum ar fi daca venind acasa, as deschide usa si te-as gasi stand pe canapea, tu cu picioarele tale mari si ochii tai verzi si zambetul ala si parul tau negru si unghiile tale late, mai ales aia prinsa la usa cand erai copil.
Cum ar fi? Imposibil. Pentru ca eu te-am vazut la morga, pentru ca eu te-am condus la groapa, pentru ca eu am aruncat pamant pe sicriul tau in care stiu ca erai.
Dar totusi cum ar fi? Oh, Dumnezeule! Cum ar fi... De ar fi posibil macar pentru o secunda.

marți, 20 februarie 2018

Dupa 10 ani

Cica inima si corpul le primim o singura data. De aceea trebuie sa avem grija de ele... din toate punctele de vedere. Sa avem grija cum si cui le dam, dar si sa avem grija sa profitam de ele si sa simtim.

Scriam cu ani in urma, "in floarea varstei" fiind :), ca nu imi doresc sa ma aplatizez, sa devin inca o silueta in multime. Uram uniformizarea si criticam linia in toate formele ei. Zburdam pe strazi, impinsa de foame de aer si de libertate.

Dar anii au trecut.
La vreo 10 de ani atunci, imi dau seama ca m-am uniformizat. Ca din exterior sunt doar o silueta in multime, atat vestimentar, cat si ca gesturi, obiceiuri.
Spuneam ca nu vreau sa ajung ca acele angajate din Victoriei, imbracate office, "cum sa nu imi port eu cerceii colorati?!"

Iar azi sunt una dintre ele.
Imi port cu mandrie tocurile, geanta pe umar si rujul pe buze, in timp ce ma grabesc spre job. Pe drum imi verific pe telefon conturile, citesc presa, ma pun la curent cu noutatile, abia ridic ochii.
Beau din nou cafea, otrava amara a fiecarei dimineti, si in timp ce o simt cum imi patrunde in creier, imi dau seama ca zilele trec la fel.
Aceeasi fuga zilnic. Aceleasi jocuri de putere zilnic. Si acelasi cer...cand il vad.

Si totusi, nu imi e dor de Raze aceea, de acum 10 ani. Pentru ca nu era scutita de spini, iar pe ea o durea mai tare pentru ca nu avea pielea tabacita cum o am eu acum, iar spinii se infigeau mai usor.

Viata de adult nu e rea. Nici rutina asta, daca faci ceea ce iti place. Daca stii sa culegi din fiecare clipa ce e bun si spectaculos.
Ceea ce ma supara este inconstienta de care dau dovada: faptul ca las clipele sa treaca fara sa le simt sau nimicurile pentru care ma supar sau toate rasariturile pe care nu le-am privit dimineata.

Si sunt momente in care sunt coplesita: de un cantec nou care ma imbata, de un curent de aer ce miroase a liberate, de un copac in mijlocul campului, de un film care ma transpune, de o lacrima cu gandul la regrete si la tot ce vreau sa fiu si pot sau nu pot, de inima asta care stie ea cand sa bata... si imi dau seama ca libertatea cea mai de pret este aceea pe care o avem in suflet.

Tine totul de perspectiva. De cat de mult pui echilibru intre Nordul din creier si Sudul din suflet.
De cat de mult alegi sa privesti in telefon sau de cat de mult privesti in cer.
De cat de mult te lasi sa simti sau de cat de mult iti inchizi inima.

Viata este in tot ce ne inconjoara.
E ca un fruct copt ce sta intr-un pom si trebuie doar sa intinzi mana ca sa il culegi.
Daca intarzii, risti sa il gasesti trecut.

La fel si viata, daca nu intinzi sufletul sa o traiesti la timp, o vei gasi trecuta. 



marți, 19 decembrie 2017

Scrisoare catre fratele meu mai mic

Dragul meu,

Am simtit nevoia sa iti scriu. Simt nevoia sa vorbesc cu tine, simt nevoia sa te imbratisez. Dar pentru ca nu te pot imbratisa, sper doar ca vorbele mele sa te gaseasca acolo unde esti, acolo sus. Le scriu aici si poate vor calatori pe un nor catre tine.

Azi e ziua mea si, stiu ca nu o sa iti placa, dar simt vina de a trai. Vina ca eu sa fiu aici si tu nu.
In mod normal cand este ziua cuiva, o sarbatoresti pentru ca te bucuri ca acea persoana e pe pamant langa tine, pentru ca te bucura existenta ei.
Am primit deja telefoane, mesaje de la oamenii care conteaza mult in viata mea, inca de la prima ora, chiar daca sunt departe, chiar daca nu ne-am mai vorbit demult, am fost sunata de persoane pe care nu le-am mai auzit de ani. Si m-a bucurat. Ma bucur sa ii stiu si ca s-au gandit la mine.

Dar simt pe suflet masca. Iar masca asta, atunci cand o port, ma face sa ma bucur ca e ziua mea, ca rasare soarele, ca viata merita traita, sa fiu puternica, sa lupt pentru ceea ce imi doresc, sa ma pisicesc, sa ma supar, sa fac pasi in fata, sa rad.
Masca mea se confunda cu mine aproape zilnic, incat nici nu mai constientizez ca e o masca, ci cred ca asa sunt eu.
Dar, sunt clipe cand colturi ale mastii mele se desprind. Si se vad cicatricile si vina, fara ea sunt expusa si nu pot accepta nici macar o clipa ca as putea sa o dau jos, caci absenta ei m-ar dobori.

E ziua mea.
Azi masca s-a desprins. Si ustura si doare si nu ma pot afisa fara ea, tocmai azi.

Nu vreau sa o dau jos, as vrea doar sa se lipeasca atat de bine de mine incat sa nu o mai pot da jos vreodata, incat sa uit ce este sub ea. Incat masca sa imi fie ca o masca de oxigen pentru fiecare zi si sa pot infrunta fiecare zi, bucuroasa ca traiesc.

Te intrebi de ce iti scriu tie despre asta.
Ti-am promis ca voi face fiecare zi sa conteze, sa traiesc eu si pentru tine, gandindu-ma ca astfel vina se va estompa.
As vrea sa fi fost altfel.
As vrea sa fi fost eu altfel.


luni, 25 septembrie 2017

4 ani

Azi se fac 4 ani.
O groaza de timp... si, totusi, de ce mi se pare ca a fost ieri?

De ce cand inchid ochii revad cu exactitate derularea lucrurilor? De ce inima simte ca si cum a fost ieri?
De ce glasul tau imi rasuna in ureche ca si cum l-am auzit mai devreme?
De ce inca simt in brate strangerea ta? De ce inca adulmec mirosul tau ca si cum ai fi pe aici?

Ti-ai castigat nemurirea, mai. Forever young.
Mereu in gandul si in inima mea. Mereu si atat de iubit.

vineri, 28 iulie 2017

De ziua ta



Am o amintire. E portocalie ca rochia pe care o purtam, e calda ca ziua de vara, luminoasa ca razele soarelui si frumoasa ca acel apus.
Este o amintire cu tine.
Pe bloc.
Cu muzica si bere si vara si soare.

Au fost si sunt momente cand am fost atat de mandra de tine. De bucuroasa ca esti al meu. Ca acelasi sange ne curge prin vene, ca suntem la fel…de la acest sange, la verdele din ochi, la suflet.

Vezi tu, te transformi in legenda… Mereu tanar, mereu la 25 de ani, cu aceste lait motive de care ma agat.
Devii un basm, o poveste. Povestea fratelui meu. Si poate ca uit sau filtrez sau nu..
Anii au trecut si am crescut cu lipsa ta… Cum am vazut niste imagini ale unor copaci care crescand au integrat in tulpina lor diverse obiecte, iar acele obiecte au devenit parte din copaci, au devenit una si au continuat sa existe astfel.

Traiesc. Imi traiesc viata asa cum este ea. Asa cum mi-o fac, vreau sa cred. Dar apoi vii tu si imi amintesti ca atunci cand vantul bate, ne spulbera si pe noi.

Dar traiesc si sunt la o varsta pe care tu nu o vei apuca niciodata. Am 2 maini care mangaie pamantul pe care tu nu il mai poti calca.
Sunt norocoasa ca sunt aici ?
Nu stiu cat sunt de norocoasa, dar stiu ca apreciez mult mai mult fiecare zi.. pentru ca stiu ca, « just like that », o noua zi nu mai poate veni. Cred ca mai mult iti sunt datoare. Sa gust, sa respir, sa inspir, sa iubesc si sa vad tot ceea ce tu nu mai poti vedea.

Asta am invatat dupa plecare ta ? Nu.
Nu am invatat nimic.

S-a intamplat degeaba. Singurul lucru care s-a intamplat a fost ca m-a ingenunchiat, ca m-a distrus, ca am pierdut ceea ce iubeam mai mult pe acest pamant. Si nu pot pune in cuvinte cum a fost.. am tot scris, de fapt, pe aici.. Am tot scris, atat cat am putut.
Degeaba.

Azi vorbeam cu tata, iar gata sa plangem la telefon, ca a trecut timpul. Si ce am putut eu sa ii zic acestui om care in afara de a ma pierde pe mine, a pierdut tot ? « Ca ne raman amintirile si ca ar trebui sa fim recunoscatori pentru cat ai fost ». Oare eu am crezut ce am zis ?

Dar, stii, Dani, pana la urma traiesc.
Cum am trait si inainte sa pleci – cu tine in viata mea, tot asa traiesc si acum – dar fara tine in viata mea.

Nu pot sa te smulg din inima mea, din amintirile mele. Nu pot face sa dispara nici amintirile bune, nici pe alea rele. La fel ca si copacul, trebuie sa merg mai departe cu tine in scoarta mea, indiferent ce inseamna asta. 

Poate ca te uiti la mine de unde esti, poate ca esti acum langa mine pe scaunul asta albastru din stanga mea, poate erai langa mine de dimineata si de aia a venit Aurora, catelul , fuga sa ma intampine mai cu foc ca de obicei, poate ca esti in sufletul meu si iti continui viata prin viata mea, poate ca nu ma vezi dar ma astepti, poate vei reveni sub alta forma. 

Dar vezi tu, un singur lucru nu pot accepta : acela ca ai disparut. Asta nu se poate. 

Tu inca esti.

luni, 26 septembrie 2016

3 ani

Dragul meu,

Ieri s-a facut 3 ani de cand ai plecat.
Mi s-a parut mai usor anul acesta, cel putin perioada de apropiere fata de momentul acesta. E adevarat ce se spune, ca timpul vindeca... dar e adevarat doar partial.
Timpul vindeca pentru ca scurgerea lui inseamna obisnuinta. Obisnuinta cu lipsa, cu dorul, cu durerea, cu rana care supureaza. Nu inseamna ca nu mai doare, ci doar ca te-ai obisnuit cu durerea.

Suntem fiinte miraculoase, gasim atatea metode prin care sa ne conservam, atatea usi pe care le sculptam in noi si apoi invatam sa le inchidem. Pentru ca vrem sa traim.
Forta nevoii de viata este mai puternica. E ca o radacina de copac care isi face loc pana razbeste in adancuri ca sa traga seva, ca un fir de iarba care iese prin asfalt.

Dar asta nu inseamna ca uitam. Doar ne obisnuim sa traim cu durerea, cu betesugul sufletesc. Inchidem in spatele usilor amintirile; cand fuge gandul la tine repede il inchid dupa o usa cu seif pentru ca gandul la tine, chiar si la amintirile frumoase, nu alea negre, ma lasa fara aer. Ma face efectiv sa vreau sa imi smulg inima din piept si sa o arunc cat colo numai sa nu ma mai doara.

Nu e zi in care sa nu ma gandesc la tine. M-am impacat cu gandul si cu intrebarile de ce asa... stiu de ce si te inteleg perfect. Si nu sunt suparata pe tine.
Doar imi e foarte dor. Imi dor de tine, de glasul tau. Imi e dor sa ma intelegi, sa ne laudam ca avem acelasi verde in ochi, sa glumim impreuna despre tata, sa ni se inece glasul amandoura cand ne amintim de mami, sa imi dai sa ascult un cantec si sa trezesti in mine o revelati muzicala ce se va transforma intr-o obsesie de cateva saptamani, imi e dor sa ma certi daca as fuma. Si as fuma, fratiorul meu, intruna, dragul meu, numai sa vii si sa imi spui ca nu e bine.
Stii ce mai doare? crunt... gandul cum ar fi putut sa fie. Cum ar fi fost viata ta daca erai.

Dar cred ca esti in continuare.. Sigur esti. Si ma astepti. Si cand gandesc asa, de abia astept sa ajung la tine.. Ca si cum viata asta a mea este doar o calatorie, sunt pe drum si urmeaza sa ajung la destinatie, iar la destinatie esti tu.. si mama si toti ceilalti. 

Uneori de abia astept sa termin drumul asta, "sa ma strang de pe drumuri" - cum zicea mamaia.