Am adormit aseara cu gandul la tine. Imi era dor de tine si m-am apucat sa citesc ce mai scrisesem pe aici.
Am adormit apoi rugandu-te sa imi vii in vis.
Multumesc ca m-ai ascultat si ai venit.
Erai intr-ul din tricourile tale verzi, la matusa parca, si te vedeam de jos cum stateai in balcon si iti faceam semn sa cobori la mine. Privirea ta era intunecata, ca si cum ochii tai se scaldau in niste ape negre. Iti era un pic teama de mine si ezitai sa cobori, dar pana la urma ai venit pentru ca te-am convins ca nu iti port nici un pic de suparare, ci doar voiam atat de mult sa te aproprii.
Te-am imbratisat, cumva mai potolit, fara dorul acela mistuitor pe care il simt zi de zi cand ma gandesc la tine. Aveai in parul tau scurt un fel de bubite care facusera coaja. Si incercam sa imi dau seama ce e cu ele, te piguleam.
Mi-ai mai aparut intr-un vis, acum vreo saptamana dar nu erai in rolul principal, ci doar acolo si ma ajutai.
Dani, viata de adult e grea. Nu zic ca nu straluceste. Nu zic ca nu iubim sau ca inima din noi nu arde, ca nu mai visam sau ca nu mai privim rasaritul. Dar sunt atatea altele care o fac sa fie grea: responsabilitate, faptul ca nu mai ai pe cine sa iti pui capul si sa astepti sa faca pentru tine. Nu mai avem timp de respiro. Nu mai avem cum sa avem respiro. Ne transformam incet-incet in parintii nostri. Alte mici fapturi vor deveni copiii care am fost noi cu multi, multi, multi ani in urma.
Only the deads are forever young.
Da, tu vei fi mereu tanar, mereu la 25 de ani, mereu cu parul negru, mereu cu ochii tai verzi fara riduri, mereu la fel. Si te iubesc.
Da, fratiorul meu, te iubesc la fel de mult cum te iubeam cand eram copil, te iubesc la fel de mult cum te iubeam cand ai crescut, la fel de mult cum te iubeam cand te-am surprins noaptea spunandu-ti rugaciunea, la fel de mult ca atunci cand am scris: "Adevarul e ca nu iubesc pe nimeni cum il iubesc pe Dani". Doar ca azi imi este si foarte dor de tine.