Scrisoare catre fratele meu mai mic

Dragul meu,

Am simtit nevoia sa iti scriu. Simt nevoia sa vorbesc cu tine, simt nevoia sa te imbratisez. Dar pentru ca nu te pot imbratisa, sper doar ca vorbele mele sa te gaseasca acolo unde esti, acolo sus. Le scriu aici si poate vor calatori pe un nor catre tine.

Azi e ziua mea si, stiu ca nu o sa iti placa, dar simt vina de a trai. Vina ca eu sa fiu aici si tu nu.
In mod normal cand este ziua cuiva, o sarbatoresti pentru ca te bucuri ca acea persoana e pe pamant langa tine, pentru ca te bucura existenta ei.
Am primit deja telefoane, mesaje de la oamenii care conteaza mult in viata mea, inca de la prima ora, chiar daca sunt departe, chiar daca nu ne-am mai vorbit demult, am fost sunata de persoane pe care nu le-am mai auzit de ani. Si m-a bucurat. Ma bucur sa ii stiu si ca s-au gandit la mine.

Dar simt pe suflet masca. Iar masca asta, atunci cand o port, ma face sa ma bucur ca e ziua mea, ca rasare soarele, ca viata merita traita, sa fiu puternica, sa lupt pentru ceea ce imi doresc, sa ma pisicesc, sa ma supar, sa fac pasi in fata, sa rad.
Masca mea se confunda cu mine aproape zilnic, incat nici nu mai constientizez ca e o masca, ci cred ca asa sunt eu.
Dar, sunt clipe cand colturi ale mastii mele se desprind. Si se vad cicatricile si vina, fara ea sunt expusa si nu pot accepta nici macar o clipa ca as putea sa o dau jos, caci absenta ei m-ar dobori.

E ziua mea.
Azi masca s-a desprins. Si ustura si doare si nu ma pot afisa fara ea, tocmai azi.

Nu vreau sa o dau jos, as vrea doar sa se lipeasca atat de bine de mine incat sa nu o mai pot da jos vreodata, incat sa uit ce este sub ea. Incat masca sa imi fie ca o masca de oxigen pentru fiecare zi si sa pot infrunta fiecare zi, bucuroasa ca traiesc.

Te intrebi de ce iti scriu tie despre asta.
Ti-am promis ca voi face fiecare zi sa conteze, sa traiesc eu si pentru tine, gandindu-ma ca astfel vina se va estompa.
As vrea sa fi fost altfel.
As vrea sa fi fost eu altfel.

4 ani

Azi se fac 4 ani.
O groaza de timp... si, totusi, de ce mi se pare ca a fost ieri?

De ce cand inchid ochii revad cu exactitate derularea lucrurilor? De ce inima simte ca si cum a fost ieri?
De ce glasul tau imi rasuna in ureche ca si cum l-am auzit mai devreme?
De ce inca simt in brate strangerea ta? De ce inca adulmec mirosul tau ca si cum ai fi pe aici?

Ti-ai castigat nemurirea, mai. Forever young.
Mereu in gandul si in inima mea. Mereu si atat de iubit.

De ziua ta

Am o amintire. E portocalie ca rochia pe care o purtam, e calda ca ziua de vara, luminoasa ca razele soarelui si frumoasa ca acel apus.

Este o amintire cu tine.

Pe bloc.

Cu muzica si bere si vara si soare.

Au fost si sunt momente cand am fost atat de mandra de tine. De bucuroasa ca esti al meu. Ca acelasi sange ne curge prin vene, ca suntem la fel…de la acest sange, la verdele din ochi, la suflet.

Vezi tu, te transformi in legenda… Mereu tanar, mereu la 25 de ani, cu aceste lait motive de care ma agat.

Devii un basm, o poveste. Povestea fratelui meu. Si poate ca uit sau filtrez sau nu..

Anii au trecut si am crescut cu lipsa ta… Cum am vazut niste imagini ale unor copaci care crescand au integrat in tulpina lor diverse obiecte, iar acele obiecte au devenit parte din copaci, au devenit una si au continuat sa existe astfel.

Traiesc. Imi traiesc viata asa cum este ea. Asa cum mi-o fac, vreau sa cred. Dar apoi vii tu si imi amintesti ca atunci cand vantul bate, ne spulbera si pe noi.

Dar traiesc si sunt la o varsta pe care tu nu o vei apuca niciodata. Am 2 maini care mangaie pamantul pe care tu nu il mai poti calca.

Sunt norocoasa ca sunt aici ?

Nu stiu cat sunt de norocoasa, dar stiu ca apreciez mult mai mult fiecare zi.. pentru ca stiu ca, « just like that », o noua zi nu mai poate veni. Cred ca mai mult iti sunt datoare. Sa gust, sa respir, sa inspir, sa iubesc si sa vad tot ceea ce tu nu mai poti vedea.

Asta am invatat dupa plecare ta ? Nu.

Nu am invatat nimic.

S-a intamplat degeaba. Singurul lucru care s-a intamplat a fost ca m-a ingenunchiat, ca m-a distrus, ca am pierdut ceea ce iubeam mai mult pe acest pamant. Si nu pot pune in cuvinte cum a fost.. am tot scris, de fapt, pe aici.. Am tot scris, atat cat am putut.

Degeaba.

Azi vorbeam cu tata, iar gata sa plangem la telefon, ca a trecut timpul. Si ce am putut eu sa ii zic acestui om care in afara de a ma pierde pe mine, a pierdut tot ? « Ca ne raman amintirile si ca ar trebui sa fim recunoscatori pentru cat ai fost ». Oare eu am crezut ce am zis ?

Dar, stii, Dani, pana la urma traiesc.

Cum am trait si inainte sa pleci – cu tine in viata mea, tot asa traiesc si acum – dar fara tine in viata mea.

Nu pot sa te smulg din inima mea, din amintirile mele. Nu pot face sa dispara nici amintirile bune, nici pe alea rele. La fel ca si copacul, trebuie sa merg mai departe cu tine in scoarta mea, indiferent ce inseamna asta. 

Poate ca te uiti la mine de unde esti, poate ca esti acum langa mine pe scaunul asta albastru din stanga mea, poate erai langa mine de dimineata si de aia a venit Aurora, catelul , fuga sa ma intampine mai cu foc ca de obicei, poate ca esti in sufletul meu si iti continui viata prin viata mea, poate ca nu ma vezi dar ma astepti, poate vei reveni sub alta forma. 

Dar vezi tu, un singur lucru nu pot accepta : acela ca ai disparut. Asta nu se poate. 

Tu inca esti.