Iar

Pagina aceasta ar trebui sa se cheme "un blog despre moarte".
Viata mea este atat de imbibata de moarte!

Cand zic ca in sfarsit lumina intra, umbra asta neagra intra iar in sufletul meu.
Azi-noapte a murit un om in bratele mele. Este prima data cand asist la moartea cuiva.

Atata se vorbeste despre asta, dar nu a fost nimic spectaculos, nimic ezoteric, nimic. Doar durere, teama si efectiv senzatia unei carapace parasite.

Nu cer asta. Nu cer sa se moara in jurul meu. Urasc hainele astea negre. Urasc teama. Urasc teama de a mai iubi, de a ma mai atasa.

Am realizat ca durerea din pierderea lui Dan a fost atat de infinita si de groaznica si din cauza socului.
Sa te desparti pentru totdeauna de cel iubit tie si sa nu poti sa ii zici la revedere, te iubesc. Sa ramana tacerea asta. Vorbele, urletele ce ies din gat dar ce nu sunt auzite si ce nu primesc raspuns.

Tot gandesc de dimineata incoace ca "e mai multa moarte decat viata". Insa este atat de fals. Cata viata este atata moarte este si nimic in plus sau in minus.
Trist este ca tot ce traieste moare. Singura certitudine.
Ne nastem ca sa murim. Iar ce este intre se cheama viata. Sa traim si sa fim liberi. Efemeri. Fulg. Sakura.

Imi e teama. Nu ca va veni si randul meu, ci ca iar si iar si iar si iar voi trece prin durere. Iar si iar si iar sa ma despart fara sa zic "pa". Singuratate, dor. Efemeri. 

Cinci

Sunt 5 ani si parca a fost ieri.
Lucrurile s-au schimbat si nu s-au schimbat de atunci.

As vrea sa fi fost altfel.
As vrea atat de mult ca inca sa mai fii.

Sa stii ca te iubesc. Si ca imi e dor de tine infinit de mult.
Lipsa ta imi face rau, un rau cumplit si teribil care s-a infiltrat in toata fiinta mea.

Azi e soare dar e frig, iar cerul este de o frumuste dureroasa: albastru cristalin cu nori de toate formele si culorile.

Imi imaginez ca esti pe o pajiste verde, aproape de apusul soarelui, verdele se imbina cu lumina calda a apusului. Miroase a iarba verde si a libertate.
Un pic mai incolo e o casuta mica, din piatra si cu flori rosii la ferestre, cu un gard jos de lemn mai mult ca sa fie decat ca sa ingradeasca.
In spatele casei e muntele, se vad stancile inalte si plesuve.
Si acolo sunteti voi. Tu esti mic si mare in acelasi timp, iar mama e tanara si fericita. Poata o rochie pana la genunchi cu maneca scurta si ii sta foarte bine pe corpul ei.
E fericita, tu esti fericit.
Ma invitati inauntru ca sa ma odihnesc si sa imi arati toate frumusetile locului si camera mea din acea casuta.
Dar eu spun sa mai stam pe pajiste, evit sa intru in casuta voastra.

Stiu ca acolo te voi regasi, pe acea pajiste impreuna cu mami. Asteapta-ma.
Dar pana atunci, nu uita ca te iubesc si ca imi e un dor cumplit de tine.

O secunda

Nu ti-am mai scris. Ocazional ti-am mai vorbit, dar sa stii ca ma gandesc la tine in fiecare zi.
As vrea sa mai pot sa vorbesc despre tine atunci cand imi amintesc sau cand ma doare mai tare, sa pot sa spun ce mai simt legat de tine si de plecarea ta.
Dar sa stii, ca oamenii tac sau imi raspund "imda" sau "imi pare rau" si apoi tac. Si atunci tac si eu, iar cuvintele pe care as fi vrut sa le spun si sa le dau drumul din adancul pieptului, se intorc si raman acolo. Deja s-au format intr-o piatra. E o piatra gri-neagra-albastruie, foarte compacta si care atarna. Cum aveau gainile taiate in pipota vreo piatra, asa as gasi si eu in faldurile sufletului meu.

Ieri, intr-un film pe care l-am vazut, a fost o scena cand o persoana crezuta moarta a revenit in randul familiei.
Pret de secunda numai mi-am permis sa imi imaginez cum ar fi daca venind acasa, as deschide usa si te-as gasi stand pe canapea, tu cu picioarele tale mari si ochii tai verzi si zambetul ala si parul tau negru si unghiile tale late, mai ales aia prinsa la usa cand erai copil.
Cum ar fi? Imposibil. Pentru ca eu te-am vazut la morga, pentru ca eu te-am condus la groapa, pentru ca eu am aruncat pamant pe sicriul tau in care stiu ca erai.
Dar totusi cum ar fi? Oh, Dumnezeule! Cum ar fi... De ar fi posibil macar pentru o secunda.

Dupa 10 ani

Cica inima si corpul le primim o singura data. De aceea trebuie sa avem grija de ele... din toate punctele de vedere. Sa avem grija cum si cui le dam, dar si sa avem grija sa profitam de ele si sa simtim.

Scriam cu ani in urma, "in floarea varstei" fiind :), ca nu imi doresc sa ma aplatizez, sa devin inca o silueta in multime. Uram uniformizarea si criticam linia in toate formele ei. Zburdam pe strazi, impinsa de foame de aer si de libertate.

Dar anii au trecut.
La vreo 10 de ani atunci, imi dau seama ca m-am uniformizat. Ca din exterior sunt doar o silueta in multime, atat vestimentar, cat si ca gesturi, obiceiuri.
Spuneam ca nu vreau sa ajung ca acele angajate din Victoriei, imbracate office, "cum sa nu imi port eu cerceii colorati?!"

Iar azi sunt una dintre ele.
Imi port cu mandrie tocurile, geanta pe umar si rujul pe buze, in timp ce ma grabesc spre job. Pe drum imi verific pe telefon conturile, citesc presa, ma pun la curent cu noutatile, abia ridic ochii.
Beau din nou cafea, otrava amara a fiecarei dimineti, si in timp ce o simt cum imi patrunde in creier, imi dau seama ca zilele trec la fel.
Aceeasi fuga zilnic. Aceleasi jocuri de putere zilnic. Si acelasi cer...cand il vad.

Si totusi, nu imi e dor de Raze aceea, de acum 10 ani. Pentru ca nu era scutita de spini, iar pe ea o durea mai tare pentru ca nu avea pielea tabacita cum o am eu acum, iar spinii se infigeau mai usor.

Viata de adult nu e rea. Nici rutina asta, daca faci ceea ce iti place. Daca stii sa culegi din fiecare clipa ce e bun si spectaculos.
Ceea ce ma supara este inconstienta de care dau dovada: faptul ca las clipele sa treaca fara sa le simt sau nimicurile pentru care ma supar sau toate rasariturile pe care nu le-am privit dimineata.

Si sunt momente in care sunt coplesita: de un cantec nou care ma imbata, de un curent de aer ce miroase a liberate, de un copac in mijlocul campului, de un film care ma transpune, de o lacrima cu gandul la regrete si la tot ce vreau sa fiu si pot sau nu pot, de inima asta care stie ea cand sa bata... si imi dau seama ca libertatea cea mai de pret este aceea pe care o avem in suflet.

Tine totul de perspectiva. De cat de mult pui echilibru intre Nordul din creier si Sudul din suflet.
De cat de mult alegi sa privesti in telefon sau de cat de mult privesti in cer.
De cat de mult te lasi sa simti sau de cat de mult iti inchizi inima.

Viata este in tot ce ne inconjoara.
E ca un fruct copt ce sta intr-un pom si trebuie doar sa intinzi mana ca sa il culegi.
Daca intarzii, risti sa il gasesti trecut.

La fel si viata, daca nu intinzi sufletul sa o traiesti la timp, o vei gasi trecuta.