Nu ti-am mai scris. Ocazional ti-am mai vorbit, dar sa stii ca ma gandesc la tine in fiecare zi.
As vrea sa mai pot sa vorbesc despre tine atunci cand imi amintesc sau cand ma doare mai tare, sa pot sa spun ce mai simt legat de tine si de plecarea ta.
Dar sa stii, ca oamenii tac sau imi raspund "imda" sau "imi pare rau" si apoi tac. Si atunci tac si eu, iar cuvintele pe care as fi vrut sa le spun si sa le dau drumul din adancul pieptului, se intorc si raman acolo. Deja s-au format intr-o piatra. E o piatra gri-neagra-albastruie, foarte compacta si care atarna. Cum aveau gainile taiate in pipota vreo piatra, asa as gasi si eu in faldurile sufletului meu.
Ieri, intr-un film pe care l-am vazut, a fost o scena cand o persoana crezuta moarta a revenit in randul familiei.
Pret de secunda numai mi-am permis sa imi imaginez cum ar fi daca venind acasa, as deschide usa si te-as gasi stand pe canapea, tu cu picioarele tale mari si ochii tai verzi si zambetul ala si parul tau negru si unghiile tale late, mai ales aia prinsa la usa cand erai copil.
Cum ar fi? Imposibil. Pentru ca eu te-am vazut la morga, pentru ca eu te-am condus la groapa, pentru ca eu am aruncat pamant pe sicriul tau in care stiu ca erai.
Dar totusi cum ar fi? Oh, Dumnezeule! Cum ar fi... De ar fi posibil macar pentru o secunda.
