Forever 25

Pe noi ai nostri ne-au facut din iubire.
Doi oameni ce s-au cunoscut la maturitate si au ajuns sa ne dea noua viata.
Mama cu nume de gratie a bucuriei si tata, un om care merita mult mai mult, atat de mult mai mult de la viata asta.

Nu iubirea lor a murit. Din noi 4, am ramas doar noi 3. Cat de groaznica trebuie sa ii fost mamei constientizarea ultimelor clipe la gandul ca ne lasa pe noi, Soarele si Luna ei.. 2 copii mici, prea mici ca sa ramana fara ea. Prea mici ca doar cuvantul "mama" sa ne sune atat de stingher in urechi si suflet.

Am crescut cu acest gol. Stiu sigur ca la tine golul a fost si mai mare pentru ca atingerea ei a fost mai putina, eu mi-am luat mai multa doza de mama.

Dar...

Azi iti scriu pentru ca ma gandesc la tine mai intens. Este ziua ta!
Le-am luat colegilor niste biscuitiii.. yummmy.. f buni. Sper ca ti-au placut!

Stii ce cred? Cred ca acum, seara fiind, esti pe prispa acelei case unde ma astepti impreuna cu mama. Este vorba de casa aia care are in spate muntii si in fata marea. Esti pe prispa, ai o Silva neagra asezata langa, tii chitara in brate, incerci sa canti Stand by me si te gandesti cum sa faci sa ma suni sa imi dai sa aud marea si sa imi canti la chitara in telefon sa vezi daca recunosc melodia, daca ti-au iesit bine acordurile.

As vrea atat, atat de mult sa gasesti calea aia de a ma suna. Suna-ma si canta-mi si lasa-ma sa iti urez La multi ani, caci atata timp cat eu voi trai va fi mereu ziua ta, vei trai si tu chiar daca vei fi mereu la 25 de ani.

Agonie

Viata mea este intre agonie si extaz.
De la cele mai inalte culmi ale fericirii, in cele mai negre abise.

Cand m-am mai confesat si am spus ca pentru mine orice clipa de fericire atrage dupa sine durere, mi s-a spus ca nu e ok sa gandesc asa.

Si totusi cum se face ca dupa varful vietii vine valea plangerii?
Cum se face ca daca imi permit sa fiu fericita pret si de o clipa, in secundele urmatoare trebuie sa platesc dublu? Trebuie sa ma prabusesc si sa ma zvarcolesc ca un vierme calcat?

Cand am zis ca am gandit ca ar fi mai bine sa nu fiu, iar mi-am atras reprosuri.. ca nu e ok o astfel de gandire.
Dar ce stiti voi despre disperarea de a nu putea schimba lucrurile? despre durerea pierderii? despre negrul diminetii? Ce stiti voi despre cum e sa vrei sa iti smulgi carnea de pe tine de durere? Ce stiti voi!?

Nu stiti nimic. Nu stiti tot ce am vazut, ce am trait, la ce chinuri m-am supus.
Cand o viata intreaga esti doar ca sa fii, de ce ai crede despre tine ca poti fi mai mult?

Si daca, printr-o minune, cineva iti arata ca poti fi mai mult si incepi sa crezi ca tie, viermele, ti-ar putea creste aripi. Ce faci atunci cand la incercarile tale de zbor esti pravalit la pamant si ti se rup caricaturile alea de aripi de incepusera sa iti creasca. 
Toata viata mea am crezut ca voi ajunge cineva, daca nu sa schimb lumea asta mare, macar sa schimb in bine viata cuiva; si aceea e tot o lume.
Am crezut ca pot sa fiu mai mult.

Dar... intr-o zi, cu ani in urma am zis fratelui meu.. "Poti sa fii tot ce vrei tu sa fii". Si apoi el a murit.