Ce incredintam vantului?

Citesc "Ce incredintam vantului".
O cabina telefonica ce nu este legata la nici o retea de telefonie, exceptand cea a vantului, undeva, intr-o gradina, permite glasului celor ramasi sa plece catre cei care nu mai sunt.
E un loc care chiar exista si am mai auzit de astfel de "telefoane publice" neconectate, ce iti permit sa vorbesti cu cei ce nu mai sunt, ba chiar cu Dumnezeu.
Un loc de completa sinceritate si dezvaluire.  

M-am intrebat care e diferenta? de ce as avea impresia ca acolo sunt auzita si aici in fata laptopului meu, glasul, gandul nu mi-ar ajunge la ei?
Ne place sa dam sens lucrurilor, e pasiunea noastra cea mare.
"Daca este verde semaforul inseamna ca ma iubeste".
"De Anul Nou o luam de la zero"... Avem nevoie de acest restart de fiecare data, de acest sens, pentru a ne aminti ca de fapt momentul de acum este singurul pe care il avem.
Viata mi-a aratat de atatea ori ce aduce clipa, dar tot uit. Tot nu reusesc sa fiu aici de-adevaratelea, sa fiu cu adevarat sincera cu viata mea.

Existenta noastra inseamna atatea temeri: de boala, de pierderi, de a nu dezamagi, de cutremur, de razboi... mai nou. Fiecare zi e un act de curaj. A te bucura de un apus sau de un varf, este un act de curaj, de inconstienta. Poate ca este dovada cea mai mare a capacitatii de a trai momentul prezent.

Asa ca... ce incredintam vantului?
Atunci cand suntem cu adevarat prezenti, cu adevarat conectati la lume si la noi insine... ce incredintam vantului?