In toamna

In dimineata asta m-a invaluit un vant de calatorie. Bate tare.
Ma impinge sa vreau sa calatoresc, sa umblu prin parcuri aramii, sa ma urc intr-un tren si sa cobor la intamplare. 

Azi-noapte, desi eram rupti de oboseala, am mers pe strazile din cartierul nostru. Am mers mult si nu ne saturam de aerul placut si de magia noptii. Am vazut cupluri care se sarutau pe banci, alergatori, copii ai canalelor cu ochii impaienjeniti de puterea substantelor si totul parea atat pitoresc.

Uneori imi urasc jobul pentru ca ma tine intr-un singur loc atat de mult timp. Ma simt prizoniera. Incatusata de un scaun, cu ochii in monitor, incercand sa imi alin dorul cu o poza de desktop frumoasa, dar imi scapa esenta vietii, ajungand sa vad doar umbre ca in mitul pesterii.

Este bine ca, de cand a venit toamna, m-am regasit. E ca si cum m-as fi intors de pe un drum lung, acasa si m-as odihi pe un pat confortabil.

Insa, lipeste cineva din acest peisaj, cineva care prefera sa lase tacerea sa curga peste anii petrecuti impreuna, ca si cum nu ar fi existat.
Nu e ciudat cum, acelasi lucru poate avea pentru propria persoana o valoare imensa, in timp ce pentru altcineva poate sa nu simbolizeze prea mult?