Fix

Azi nu am fost in cea mai buna forma. 

M-am ingrijorat cu privire la cum se inlantuie lucrurile si cum pot fi afectata de problemele celuilalt.

Am vorbit fara sa imi dau seama ca vorbele mele pot fi percepute gresit.

Si m-am speriat. M-am speriat de intensitatea dinauntrul meu si de posibilitatea efemeritatii. 

Nu sunt un copil. Am devenit o femeie care stie ce vrea, dar uneori usor sensibila cand simte ca pamantul ii fuge de sub picioare. 

Azi am mers prin ploaie. Am crezut ca o sa stearga din mine nevoia acuta pe care o simteam si tristetea. Tristetea de a nu avea ce doresc, a gandului care nu a fost perceput asa cum l-am gandit, a intrebarilor care nu au raspuns, a tuturor cuvintelor pe care vreau sa le zic dar imi raman infipte in trahee.

Si vreau sansa de a le rosti. 

Azi e ultima seara in care mai am voie sa ma intristez. E totul atat de scurt si ar trebui sa ii multumesc in fiecare clipa lui Dumnezeu pentru sansa de a trai si pentru ca mi-a scos in cale pe cine trebuie atunci cand a trebuit. Intr-o zi de iarna. 

Stau langa fereastra si tot ploua. Nu vrea sa se mai opreasca. Ascult un post de radio, acelasi pe care il ascult de fiecare data, seara de seara. Ma intreb ce sanse sunt ca si cei care conduc prin ploaia asta sa asculte acelasi post si sa vibreze pe cantecul care e difuzat acum: “I’m yours” a lui Jason Mraz. 

Ploaia sa siroiasca pe ferestre si pe parbrize, iar noi sa fim uniti de acest cantec.

Acum difuzeaza “7 seconds” Neneh Cherry.

Daca fiecare om este un roman, vreau ca macar pentru o persoana sa fiu romanul in care se regaseste si pe care il va citi mereu cu placere. Chiar daca vor fi pasaje pe care le va uri, altele pe care nu le va intelege, vreau ca sufletul sa ii vibreze in timp ce citeste si sa nu se lase dus. 

Asta mi-e starea. 

E 21:00, fix. Ce repede trece timpul. Fix 12 ore de la cafeaua de dimineata. Si atunci m-am uitat la ceas la 9:00, fix, imi amintesc.