Sticluta din noi

As vrea uneori sa pot inchide intr-o sticluta clipele din prezent care imi plac; un miros, o privire, o senzatie, un peisaj… si mereu cand deschid sticluta sa ma teleportez in acel moment de prezent dar de fapt trecut.

Cum se putea in Harry Potter, dar nu ca sa privesc din exterior, ci pur si simplu sa retraiesc. 

Acum astept…si scriu. Si mi place asteptarea. E soare, dealurile inalte in fata mea si imi place ce simt.

Vreau sa inchid clipele astea in sticulta mea magica si sa ma pot intoarce la ele ori de cate ori voi vrea. Caci voi vrea. 

Te intrebi ce rol are prezentul cand stii ca  va fi trecut.

Pai are. Pentru ca acum este mult si pentru ca ramane in noi. Pentru ca sticlutele magice chiar exista. Se afla in noi. Si reusim sa inchidem in ele tot ce vrem sa pastram. 

Am gasit o vorba inteleapta care zice ca “What is really ours is never gone forever”, ce este al nostru nu dispare niciodata.  

Asa si cu sticluta din suflet. O voi deschide in clipele cand nu voi mai putea, cand nu voi putea respira, ca un avar care isi deschide lada cu aur in singuratatea cea mai mare, cu frica de nu fi descoperit… si ma voi intoarce aici. In lumea mea de vis, sclipitoare si verde, cu mirosul ei, cu fericirea ei si gutuile ei.

Scrisa vineri.