Sunt in metrou si a rasunat in difuzoare un mesaj automat, ca metroul merge pana nu-stiu-unde. Oamenii din jurul meu par niste robotei, poate ca si eu lor le par la fel.
In lumea asta de rutina, tu stiai sa fii altfel.
Stiai sa surprinzi intr-o poza toata magia unui strop de apa sau a unui gandacel si ne dadeai si noua din lumina pe care o aveai in suflet. Cat ai fost ne-ai luminat, cu o privire calda, cu un sfat atunci cand am avut nevoie, zambetul sfios de care mi-e atat de dor, prietenos si cald, cu un acord la chitara.
Mai tii minte cand eu eram la birou si mi-ai cantat la chitara la telefon? Sau cand ma sunai din Vama sa aud marea? O data nici nu ai vorbit, mi-ai dat-o pe ea la telefon din prima si m-am bucurat ca un copil si ochii mi s-au umezit.
Nu sunt sigura ca ai stiut cata lumina ai in suflet, ceva imi spune ca in timp ce pe noi ne luminai, tu te aflai in intuneric.
Si ai plecat ca Micul Print pe planeta ta, sper ca ti-ai gasit floarea (cum zicea unul din prietenii tai). Imi pare rau ca nu mai esti.
Zici ca tot sangele asta din mine care este (si poate pentru ca este) acelasi cu al tau... iti simte lipsa. Si o lipsa.. diferita de alte absente din viata mea. Imi e dor de tine cu fiecare respiratie.
Daca iti strig acum ca te iubesc, ma auzi? Oare ai sa-mi mai raspunzi vreodata?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu