Sedimente de metale grele

Am ajuns sa imi fie frica de ziua de maine. 
Simt ca ma aflu intr-o permanenta stare de asteptare, de parca in orice clipa ar putea sa sune iar telefonul si sa mai primesc vreo veste. Mi-e teama de orice fel de posibila pierdere.

Nu mai stiu in ce cred. 
In doresc doar sa dorm... mult, inert, pe o perioada suficienta de timp cat sa nu mai simt sedimentele astea de metale grele care s-au asezat pe sufletul meu.

Aproape toate constantele mele au fost zdruncinate, au mai ramas cateva care ma ajuta sa infrunt nevoia de somn care ma incearca, care imi amintesc ca am sange prin vene si ca acesta curge.. constantele mele imi dau putere sa ma gandesc la un viitor, de care, pana la urma, mi-e teama.. pentru ca ar putea sa nu mai vina.

Viata isi cere dreptul

As vrea sa te plang toata viata, sa nu mai pot sa rad, sa nu mai pot sa mananc, sa simt disperarea asta mereu ca sa fiu sigura ca nu te voi uita. Ca timpul nu mi te va lua si el.

Dar TRAIESC! si viata imi curge prin vene.. sunt clipe tot mai dese cand pot sa ma gandesc la tine fara sa plang, au fost momente cand am ras, mananc, mi-e pofta de diverse, simt cum imi curge sangele prin corp incalzindu-ma si stiu ca TRAIESC si nu ma pot opune vietii care ma insufleteste.

Una din serile acelea....

Una din serile acelea care iti raman in suflet prin frumusestea cu care Dumnezeu a stiut sa le coloreze.
Un apus de vanilie cu un soare potolit, dar un cer dureros de colorat. In dreapta niste sine de tren care duc in fata spre mare, niste tineri cu ochi plansi stand pe ele, altii in masini, altii pe iarba.. asteptand.. asteptand sa apari de undeva si sa zambesti. Sa zdrangani la chitara ceva...

O seara pe care nu ai cum sa nu o remarci prin frumusete, o frumusete care parca zice.. "sunt atat de frumoasa prin analogie.. asa ca sufletul pe care il plangeti".
Si ma uit muta de uimire la cer, la firele de iarba verzi care bat spre portocaliu, la sinele alea de tren pe care noi am stat impreuna si am facut poze, la trenul care trece.. si te simt acolo. Inexplicabil, dar erai cu noi. Pentru ca era asa un peisaj din care tu nu aveai cum sa lipsesti.

Si ii multumesc celui care te-a si luat, ca te-a lasat pe pamant... si ca am putut sa impartim aceeasi iubire de mare, acelasi suflet, acelasi verde, aceeasi mama, acelasi tata.. si tot asa vom imparti si acelasi pamant... la un moment dat.

Sinele de tren spre mare

Port bratara ta la mana. E singura pata de culoare pe hainele mele negre. E prinsa cu un zgarci si o port exact asa, asa cum o purtai si tu.
Imi lipsesti.

Mi-e dor sa imi zici: "Ce faci, ma?" sau sa imi zici "Tzitzilica", din cand in cand.
Mi-e dor de cum radeai sfios parca pentru a-ti ascunde dintii. Mi-e dor de ochii tai verzi, cum ziceam eu ca ai mamei si ca ai mei cand plang si cand sunt fericita.

O sa invat sa traiesc fara tine. O sa cred cu toata forta ca exista vami si ingeri si Rai si ca tu esti acolo.
O sa imi inchipui ca Raiul tau este o imensa mare, usor salbatica, cu rasarituri si apusuri incredibile. Tu o sa le faci poze, ca intotdeauna, si o sa mi le arati cand ne vom intalni din nou.
 
Un apus de soare,
Sinele de tren spre mare,
O tigara aprinsa,
Si viata ta stinsa.

Vesnicia s-a nascut la sat

Te trezesti dimineata, soarele a rasarit deja si ii simti caldura pe piele. 
Ai inca amorteala somnului si prin ea privesti in jurul tau. 

Dealuri de jur imprejur, o aglomeratie de case micute, cu acoperisuri rosii, cu flori la geamuri, pe stradute intortocheate si din loc in loc cate o casa aruncata pe dealuri. 
Biserica troneaza in mijloc cu turla ei inalta, parca vrand sa impunga cerul, dar faptul ca se afla intr-o vale o impiedica. 

E liniste. "Vesnicia s-a nascut la sat". 
Iar tu, simplu vizitator al acestor locuri de poveste, te simti mai aproape de cer si de esenta vietii.. De parca ai face parte din vesnicia locului.