E ziua mea.
A nu stiu cata oara cand implinesc nu stiu cati ani, cum imi place sa glumesc.
S-au asternut anii acestia pe care ii am... in minte, in suflet, pe chip.. dar... asa sunt victoriile. Dupa lupta nu esti ca nou, parfumat si imbaiat, iti ai pielea zdrelita si tabacita, hainele rupte si murdarite, insa in suflet porti taina cea mare a reusitei. In cazul meu, reusita ca am mai castigat un an. Ca puteam sa nu mai fiu, dar sunt. Ca si altii ar fi vrut sa fie, dar nu mai sunt.
Zilele astea imi amintesc de tot ce am avut si nu mai am. De oameni pe care ii vreau alaturi si nu ii mai am si doare. Doare si doare si doare.
Apoi imi amintesc ca daca am ramas trebuie sa am un rost. Trebuie sa fi ramas ca sa schimb lumea cum visam cand eram mica. Chiar si o lume mai mica schimbata este tot o lume.
joi, 19 decembrie 2019
joi, 30 mai 2019
Traim din aproape in aproape.
Momentul este tot.
O sclipire, un rasarit,
Roua pe un fir de iarba,
Curcubeul ce porneste din capul pieptului.
Acum este.
Azi poate fi.
Maine cine poate stii?
Acum inseamna viata ce o traiesc,
Bataia din aripi a unui fluture.
Ziua libelulei,
Acasa cu pereti din carne
Si ferestre facute din suflet,
O rugaciune.
Momentul este tot.
O sclipire, un rasarit,
Roua pe un fir de iarba,
Curcubeul ce porneste din capul pieptului.
Acum este.
Azi poate fi.
Maine cine poate stii?
Acum inseamna viata ce o traiesc,
Bataia din aripi a unui fluture.
Ziua libelulei,
Acasa cu pereti din carne
Si ferestre facute din suflet,
O rugaciune.
vineri, 26 octombrie 2018
Iar
Pagina aceasta ar trebui sa se cheme "un blog despre moarte".
Viata mea este atat de imbibata de moarte!
Cand zic ca in sfarsit lumina intra, umbra asta neagra intra iar in sufletul meu.
Azi-noapte a murit un om in bratele mele. Este prima data cand asist la moartea cuiva.
Atata se vorbeste despre asta, dar nu a fost nimic spectaculos, nimic ezoteric, nimic. Doar durere, teama si efectiv senzatia unei carapace parasite.
Nu cer asta. Nu cer sa se moara in jurul meu. Urasc hainele astea negre. Urasc teama. Urasc teama de a mai iubi, de a ma mai atasa.
Am realizat ca durerea din pierderea lui Dan a fost atat de infinita si de groaznica si din cauza socului.
Sa te desparti pentru totdeauna de cel iubit tie si sa nu poti sa ii zici la revedere, te iubesc. Sa ramana tacerea asta. Vorbele, urletele ce ies din gat dar ce nu sunt auzite si ce nu primesc raspuns.
Tot gandesc de dimineata incoace ca "e mai multa moarte decat viata". Insa este atat de fals. Cata viata este atata moarte este si nimic in plus sau in minus.
Trist este ca tot ce traieste moare. Singura certitudine.
Ne nastem ca sa murim. Iar ce este intre se cheama viata. Sa traim si sa fim liberi. Efemeri. Fulg. Sakura.
Imi e teama. Nu ca va veni si randul meu, ci ca iar si iar si iar si iar voi trece prin durere. Iar si iar si iar sa ma despart fara sa zic "pa". Singuratate, dor. Efemeri.
Viata mea este atat de imbibata de moarte!
Cand zic ca in sfarsit lumina intra, umbra asta neagra intra iar in sufletul meu.
Azi-noapte a murit un om in bratele mele. Este prima data cand asist la moartea cuiva.
Atata se vorbeste despre asta, dar nu a fost nimic spectaculos, nimic ezoteric, nimic. Doar durere, teama si efectiv senzatia unei carapace parasite.
Nu cer asta. Nu cer sa se moara in jurul meu. Urasc hainele astea negre. Urasc teama. Urasc teama de a mai iubi, de a ma mai atasa.
Am realizat ca durerea din pierderea lui Dan a fost atat de infinita si de groaznica si din cauza socului.
Sa te desparti pentru totdeauna de cel iubit tie si sa nu poti sa ii zici la revedere, te iubesc. Sa ramana tacerea asta. Vorbele, urletele ce ies din gat dar ce nu sunt auzite si ce nu primesc raspuns.
Tot gandesc de dimineata incoace ca "e mai multa moarte decat viata". Insa este atat de fals. Cata viata este atata moarte este si nimic in plus sau in minus.
Trist este ca tot ce traieste moare. Singura certitudine.
Ne nastem ca sa murim. Iar ce este intre se cheama viata. Sa traim si sa fim liberi. Efemeri. Fulg. Sakura.
Imi e teama. Nu ca va veni si randul meu, ci ca iar si iar si iar si iar voi trece prin durere. Iar si iar si iar sa ma despart fara sa zic "pa". Singuratate, dor. Efemeri.
marți, 25 septembrie 2018
Cinci
Sunt 5 ani si parca a fost ieri.
Lucrurile s-au schimbat si nu s-au schimbat de atunci.
As vrea sa fi fost altfel.
As vrea atat de mult ca inca sa mai fii.
Sa stii ca te iubesc. Si ca imi e dor de tine infinit de mult.
Lipsa ta imi face rau, un rau cumplit si teribil care s-a infiltrat in toata fiinta mea.
Azi e soare dar e frig, iar cerul este de o frumuste dureroasa: albastru cristalin cu nori de toate formele si culorile.
Imi imaginez ca esti pe o pajiste verde, aproape de apusul soarelui, verdele se imbina cu lumina calda a apusului. Miroase a iarba verde si a libertate.
Un pic mai incolo e o casuta mica, din piatra si cu flori rosii la ferestre, cu un gard jos de lemn mai mult ca sa fie decat ca sa ingradeasca.
In spatele casei e muntele, se vad stancile inalte si plesuve.
Si acolo sunteti voi. Tu esti mic si mare in acelasi timp, iar mama e tanara si fericita. Poata o rochie pana la genunchi cu maneca scurta si ii sta foarte bine pe corpul ei.
E fericita, tu esti fericit.
Ma invitati inauntru ca sa ma odihnesc si sa imi arati toate frumusetile locului si camera mea din acea casuta.
Dar eu spun sa mai stam pe pajiste, evit sa intru in casuta voastra.
Stiu ca acolo te voi regasi, pe acea pajiste impreuna cu mami. Asteapta-ma.
Dar pana atunci, nu uita ca te iubesc si ca imi e un dor cumplit de tine.
Lucrurile s-au schimbat si nu s-au schimbat de atunci.
As vrea sa fi fost altfel.
As vrea atat de mult ca inca sa mai fii.
Sa stii ca te iubesc. Si ca imi e dor de tine infinit de mult.
Lipsa ta imi face rau, un rau cumplit si teribil care s-a infiltrat in toata fiinta mea.
Azi e soare dar e frig, iar cerul este de o frumuste dureroasa: albastru cristalin cu nori de toate formele si culorile.
Imi imaginez ca esti pe o pajiste verde, aproape de apusul soarelui, verdele se imbina cu lumina calda a apusului. Miroase a iarba verde si a libertate.
Un pic mai incolo e o casuta mica, din piatra si cu flori rosii la ferestre, cu un gard jos de lemn mai mult ca sa fie decat ca sa ingradeasca.
In spatele casei e muntele, se vad stancile inalte si plesuve.
Si acolo sunteti voi. Tu esti mic si mare in acelasi timp, iar mama e tanara si fericita. Poata o rochie pana la genunchi cu maneca scurta si ii sta foarte bine pe corpul ei.
E fericita, tu esti fericit.
Ma invitati inauntru ca sa ma odihnesc si sa imi arati toate frumusetile locului si camera mea din acea casuta.
Dar eu spun sa mai stam pe pajiste, evit sa intru in casuta voastra.
Stiu ca acolo te voi regasi, pe acea pajiste impreuna cu mami. Asteapta-ma.
Dar pana atunci, nu uita ca te iubesc si ca imi e un dor cumplit de tine.
joi, 30 august 2018
O secunda
Nu ti-am mai scris. Ocazional ti-am mai vorbit, dar sa stii ca ma gandesc la tine in fiecare zi.
As vrea sa mai pot sa vorbesc despre tine atunci cand imi amintesc sau cand ma doare mai tare, sa pot sa spun ce mai simt legat de tine si de plecarea ta.
Dar sa stii, ca oamenii tac sau imi raspund "imda" sau "imi pare rau" si apoi tac. Si atunci tac si eu, iar cuvintele pe care as fi vrut sa le spun si sa le dau drumul din adancul pieptului, se intorc si raman acolo. Deja s-au format intr-o piatra. E o piatra gri-neagra-albastruie, foarte compacta si care atarna. Cum aveau gainile taiate in pipota vreo piatra, asa as gasi si eu in faldurile sufletului meu.
Ieri, intr-un film pe care l-am vazut, a fost o scena cand o persoana crezuta moarta a revenit in randul familiei.
Pret de secunda numai mi-am permis sa imi imaginez cum ar fi daca venind acasa, as deschide usa si te-as gasi stand pe canapea, tu cu picioarele tale mari si ochii tai verzi si zambetul ala si parul tau negru si unghiile tale late, mai ales aia prinsa la usa cand erai copil.
Cum ar fi? Imposibil. Pentru ca eu te-am vazut la morga, pentru ca eu te-am condus la groapa, pentru ca eu am aruncat pamant pe sicriul tau in care stiu ca erai.
Dar totusi cum ar fi? Oh, Dumnezeule! Cum ar fi... De ar fi posibil macar pentru o secunda.
As vrea sa mai pot sa vorbesc despre tine atunci cand imi amintesc sau cand ma doare mai tare, sa pot sa spun ce mai simt legat de tine si de plecarea ta.
Dar sa stii, ca oamenii tac sau imi raspund "imda" sau "imi pare rau" si apoi tac. Si atunci tac si eu, iar cuvintele pe care as fi vrut sa le spun si sa le dau drumul din adancul pieptului, se intorc si raman acolo. Deja s-au format intr-o piatra. E o piatra gri-neagra-albastruie, foarte compacta si care atarna. Cum aveau gainile taiate in pipota vreo piatra, asa as gasi si eu in faldurile sufletului meu.
Ieri, intr-un film pe care l-am vazut, a fost o scena cand o persoana crezuta moarta a revenit in randul familiei.
Pret de secunda numai mi-am permis sa imi imaginez cum ar fi daca venind acasa, as deschide usa si te-as gasi stand pe canapea, tu cu picioarele tale mari si ochii tai verzi si zambetul ala si parul tau negru si unghiile tale late, mai ales aia prinsa la usa cand erai copil.
Cum ar fi? Imposibil. Pentru ca eu te-am vazut la morga, pentru ca eu te-am condus la groapa, pentru ca eu am aruncat pamant pe sicriul tau in care stiu ca erai.
Dar totusi cum ar fi? Oh, Dumnezeule! Cum ar fi... De ar fi posibil macar pentru o secunda.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)