Dupa 2 ani

Acum 2 ani am ajutat in Franta la reconstructia unui cuptor de piatra de pe vremea romanilor. Impreuna cu inca 15 persoane minunate am strecurat printre pietrele zidite, clipe frumoase, prietenii si amintiri cat pentru o viata.

Azi am vazut fotografii ale muncii noastre, la 2 ani distanta. Se pare ca locuitorii folosesc cuptorul pentru sarbatoarea painii, fac pizza si se aduna in jurul lui la petreceri.

Iata ce a fost si ce este:

2008

2010

Pe bucata de lemn din centru, in coltul din dreapta sus... puteti observa palma mea pe care scrie "Romania".

Bye, bye...

Oricat de mult vreau sa ma impotrivesc, mi-e imposibil sa nu recunosc ca toamna a sosit.
Mi-e draga, dar parca aduce prea multe cu ea. Senzatii, dorinte si vise pe care vara le-a amortit. Eu crezusem ca le-a gonit :)

De multi ani incoace, toamna a insemnat despartire. Anul asta este primul cand stau locului, desi e toamna.

Imi place sa vin acasa sa ma imbrac in tricoul meu larg cu Metallica (de fapt, fost al lui Ionut) si sa imi fie un pic racoare, sa imi pun o bluza cu maneca lunga cand ies pe-afara, sa miroasa a ploaie…. dar, totusi, parca nu vreau inca sa plece vara rosie si galbena si calda si nebuna.

Citat frumos

Universul ne ajută întotdeauna să luptăm pentru visele noastre, oricât ar părea ele de nebuneşti, pentru că sunt visele noastre şi doar noi ştim cu ce preţ le visăm.

Paulo Coelho - "La raul Piedra am sezut si-am plans"

Au revoir

Tot week-endul am banuit, iar azi mi s-a confirmat ca mi-a murit un prieten din Franta. E si facebook-ul asta bun la ceva.


L-am cunoscut acum 3 ani in Apchon si ne-a cucerit pe toti cu aerul lui de bunic care-si fumeaza in coltul gurii tigara rulata, care stie sa spuna povesti si sa faca glume. Acum 3 ani eram acolo si reparam impreuna ziduri din piatra de rau.


Cand spuneam Apchon, la el ma gandeam – om simplu de la tara, dar de o eleganta sufleteasca mai rar intalnita.

Iar azi mi-a scris sotul fiicei lui si mi-a zis ca Gerardo locuieste in cer si ca nu stie cum sa le explice copiilor lui ca bunicul nu mai e. Sau e…


Imi pare rau ca nu pot sa fiu acolo, in muntii aceia impunatori, la umbra castelului unde se va odihni, ca sa spun la revedere cum trebuie.

Regasire

Aseara am reluat lectiile de pian.

Dupa 3 saptamani de pauza, degetele parca mi s-au impietrit. Nu e ca mersul pe bicicleta si ma simteam un pic demoralizata ca am uitat. 

Dar cand profesoara mea a inceput sa imi cante fragmente din "Quasi una fantasia" am simtit cum ceva se trezeste in mine, un râu incepe sa curga usor inudandu-ma, ceva prinde forme si creste atat de placut in spatele sternului. 

Nu ma pot lasa pana nu voi invata sa cant tot ce vreau sa cant la pian. De parca viata mi-ar depinde de asta :)

Mi-a pierit orice fel de oboseala.