Azi ti-am calcat hainele. Am calcat si am plans. 
Nu este corect ca nu mai esti.

In ce

Disparita aceasta ma face sa cred mai putin in "magie", in miraculosul care ne inconjoara de zi cu zi.
Spre exemplu, a fost o zi in decembrie in care am suferit foarte mult si imi doream ca lucrurile sa se intoarca inspre bine. Am parcurs drumul de la metrou la serviciu pe jos; fiind iarna, pe jos era putina zapada, aerul intepator, dar cerul.. era extraordinar. Soarele rasarea, dar rasarea ca in spatele unei perdele de ceata, totul sclipea in jur, portocaliul lui se amesteca in fiecare cristal de zapada cu alb si lucea auriu, era incredibil. Si eu mergeam prin acest peisaj de iarna cu un cantec plin de inteles in ureche si cu suflet mic-mic, credeam ca acest peisaj e un semn ca nu sunt singura pe acel drum si ca EA este cu mine si ca imi aude gandurile. Simteam ca imi sunt ascultate gandurile. Niciodata nu am simtit-o mai aproape ca in acea dimineata.

Ieri, 29 octombrie, m-am trezit si am vazut ca soarele rasarea la fel, tot in spatele aceleiasi perdele.. iar ieri era ziua ei.
Cand ma gandesc, mai degraba cred ca nu e, decat ca e. Dupa ce am vazut anumite lucruri care mi s-au infipt adanc in creier, cam ce ramane dintr-un trup odata ce este parasit de suflet.. o parte din mine a inceput sa creada ca inertia aceea a trupului este foarte posibil sa caracterizeze si sufletul dupa moarte.

Religia ortodoxa are o "filosofie" foarte interesanta a vietii de dupa moarte. Dar cu cat am citit mai mult, cu atat m-am indepartat de notiunea de Dumnezeu. Probabil si pentru ca nu se potriveste cu viziunea mea asupra divinitatii.
Pana sa se intample am crezut ca sufletele celor dragi noua care au murit, raman in comuniune cu noi.. asa s-ar explica rasaritul acela.. asa s-ar explica un vis.. asa ne-am simti mai putin singuri, mai putin parasiti. As putea sa cred ca daca port bratara lui la mana, el imi simte caldura, iar daca ii vorbesc.. ma aude.
Dar citind despre ce se intampla cu sufletul dupa moarte in viziunea crestina, aflu ca dupa moarte sufletul mai e in contact cu noi doar in primele 3 zile, dupa aceea pleaca timp de 6 zile in calatorie in Rai, iar urmatoarele 30 viziteaza Iadul. Dupa aceea e judecat (daca reuseste sa treaca de vami ca sa ajunga sa fie judecat), categorisit si orice contact cu noi inceteaza. Pentru ca sufletele mortilor nu ii contacteaza pe cei vii. Exista contacte, dar toate acestea apartin duhurilor rele.

Citind aceste lucruri, am simtit ca miraculosul dispare, raman singura.. Gandurile mele nu sunt auzite de nimeni, lacrimile mele nu le vede nimeni, pot sa pun intrebari si sa strig cat as putea... nu imi va raspunde nimeni sub forma de pala de vant. Si e si mai trist astfel.

Si ma intreb in ce cred? In ceea ce vrea sufletul sa simta sau in ritual, ritual funebru pe care il urmez ca la carte pentru ca "daca crezi si exista nu pierzi nimic, dar daca nu crezi si exista pierzi totul" si nu vreau sa piarda el totul.

Just Breathe

Sunt in metrou si a rasunat in difuzoare un mesaj automat, ca metroul merge pana nu-stiu-unde. Oamenii din jurul meu par niste robotei, poate ca si eu lor le par la fel.
In lumea asta de rutina, tu stiai sa fii altfel.

Stiai sa surprinzi intr-o poza toata magia unui strop de apa sau a unui gandacel si ne dadeai si noua din lumina pe care o aveai in suflet. Cat ai fost ne-ai luminat, cu o privire calda, cu un sfat atunci cand am avut nevoie, zambetul sfios de care mi-e atat de dor, prietenos si cald, cu un acord la chitara.

Mai tii minte cand eu eram la birou si mi-ai cantat la chitara la telefon? Sau cand ma sunai din Vama sa aud marea? O data nici nu ai vorbit, mi-ai dat-o pe ea la telefon din prima si m-am bucurat ca un copil si ochii mi s-au umezit.

Nu sunt sigura ca ai stiut cata lumina ai in suflet, ceva imi spune ca in timp ce pe noi ne luminai, tu te aflai in intuneric.
Si ai plecat ca Micul Print pe planeta ta, sper ca ti-ai gasit floarea (cum zicea unul din prietenii tai). Imi pare rau ca nu mai esti.

Zici ca tot sangele asta din mine care este (si poate pentru ca este) acelasi cu al tau... iti simte lipsa. Si o lipsa.. diferita de alte absente din viata mea. Imi e dor de tine cu fiecare respiratie.
Daca iti strig acum ca te iubesc, ma auzi? Oare ai sa-mi mai raspunzi vreodata? 
 

Nu doar o amintire

Vei fi in fiecare rasarit,
In toate razele ce imi strapung retina,
In fiecare nor al cerului albastru,
Nu doar o amintire.

Ochii tai ma vor privi prin stele,
Imbratisarea ta va fi a vantului,
Glasul ti-l voi auzi mereu
In sunetul firului de iarba si al marii.

Nu vei fi doar o amintire.

Acelasi cer

Tu privesti in sus la cer,
Eu privesc in sus la cer
Si pe la mijloc, fara gres,
Ochii nostri se-ntalnesc.

M-ai transformat intr-un copil speriat. Mi-e frica si de umbra mea. Mi-e teama ca azi ar putea fi ultima zi. 

Si atunci ce fac?? Ma grabesc sa traiesc, sa simt, dar cu pielea zbarlita pe mine ca maine as putea pierde tot ce iubesc azi. 

M-am saturat de pierderi si de despartiri.

Lumea asta pare a fi facuta din renuntari... 

Nu sunt un iepure speriat fara motiv... doar ca stiu cat de efemeri suntem. 

Solutia ar fi detasarea, filosofia budista, renuntarea la dorinta. Dar asta ar insemna sa nu mai iubim.

Si ar fi un non-sens sa traim fara sa iubim.

2 saptamani

2 saptamani de cand ai murit. Vai, cum suna. Tu cu ochii tai si unghiile tale late...sa nu mai fii. Dar, chiar nu mai esti. Ai murit. 

Viata mea in lipsa ta arata precum graficul unui seism: azi rad si zici ca am uitat, iar maine cad...si sufar si nu mai vreau sa traiesc. 

Daca tu..cu atata lumina si bunatate in suflet ai pierit, apai eu..cu toate greselile mele si regretele..de ce as trai? 

Cum sa fie lumea asta mai buna, daca exact cei care ar putea-o face mai buna sunt chemati dintre noi?

Sedimente de metale grele

Am ajuns sa imi fie frica de ziua de maine. 
Simt ca ma aflu intr-o permanenta stare de asteptare, de parca in orice clipa ar putea sa sune iar telefonul si sa mai primesc vreo veste. Mi-e teama de orice fel de posibila pierdere.

Nu mai stiu in ce cred. 
In doresc doar sa dorm... mult, inert, pe o perioada suficienta de timp cat sa nu mai simt sedimentele astea de metale grele care s-au asezat pe sufletul meu.

Aproape toate constantele mele au fost zdruncinate, au mai ramas cateva care ma ajuta sa infrunt nevoia de somn care ma incearca, care imi amintesc ca am sange prin vene si ca acesta curge.. constantele mele imi dau putere sa ma gandesc la un viitor, de care, pana la urma, mi-e teama.. pentru ca ar putea sa nu mai vina.

Viata isi cere dreptul

As vrea sa te plang toata viata, sa nu mai pot sa rad, sa nu mai pot sa mananc, sa simt disperarea asta mereu ca sa fiu sigura ca nu te voi uita. Ca timpul nu mi te va lua si el.

Dar TRAIESC! si viata imi curge prin vene.. sunt clipe tot mai dese cand pot sa ma gandesc la tine fara sa plang, au fost momente cand am ras, mananc, mi-e pofta de diverse, simt cum imi curge sangele prin corp incalzindu-ma si stiu ca TRAIESC si nu ma pot opune vietii care ma insufleteste.

Una din serile acelea....

Una din serile acelea care iti raman in suflet prin frumusestea cu care Dumnezeu a stiut sa le coloreze.
Un apus de vanilie cu un soare potolit, dar un cer dureros de colorat. In dreapta niste sine de tren care duc in fata spre mare, niste tineri cu ochi plansi stand pe ele, altii in masini, altii pe iarba.. asteptand.. asteptand sa apari de undeva si sa zambesti. Sa zdrangani la chitara ceva...

O seara pe care nu ai cum sa nu o remarci prin frumusete, o frumusete care parca zice.. "sunt atat de frumoasa prin analogie.. asa ca sufletul pe care il plangeti".
Si ma uit muta de uimire la cer, la firele de iarba verzi care bat spre portocaliu, la sinele alea de tren pe care noi am stat impreuna si am facut poze, la trenul care trece.. si te simt acolo. Inexplicabil, dar erai cu noi. Pentru ca era asa un peisaj din care tu nu aveai cum sa lipsesti.

Si ii multumesc celui care te-a si luat, ca te-a lasat pe pamant... si ca am putut sa impartim aceeasi iubire de mare, acelasi suflet, acelasi verde, aceeasi mama, acelasi tata.. si tot asa vom imparti si acelasi pamant... la un moment dat.