Catre tine

M-am rugat tie.
M-am rugat tie, ca de acolo unde esti, sa ma ajuti. Singura mea dorinta, pe care ti-o voi cere.
Nu stiu daca am acest drept in fata ta. Poate ca esti suparat pe mine, ca nu am facut mai mult pt tine cat erai pe aici. Totusi, imi incerc norocul, mi-am imaginat chipul tau si te-am rugat sa ma ajuti.

Tu si cu mama sunteti cel mai de pret pentru mine. Suna aiurea, pentru ca eu cred in Dumnezeu, dar, nu am nimic mai sfant pe lume decat pe voi. Asta vara ziceam ca nu am nimic mai sfant decat amintirea ei... eeei, acum te-am adaugat si pe tine. Si te tin in suflet ascuns bine, ca o comoara pentru ca doar acolo mai existi. Acolo te regasesc, acolo pot sa vorbesc cu tine si sa te mai aud.

Ma prabusesc cand ma gandesc la tine, simt ca ma copleseste o durere nedefinita, care pleca din capul pieptului si se scurge in fiecare celula a mea. Nu pot sa mai respir, mainile in tremura si de cele mai multe ori plang cu niste lacrimi mari.. ma tot intreb de unde mai pot sa curga?

M-am intrebat de multe ori de ce tu, de ce nu eu? Eu am regretele mele. Am lucruri pe care vreau sa le schimb si nu mai pot pentru ca timpul a trecut si inca nu s-a inventat acea masina care sa te duca inapoi ca sa iei alte decizii. Si astfel, regretul exista. Greseala exista. Vinovatia exista. Nu le pot sterge.
Tu nu ai facut rau nimanui in afara de tine. Tu erai mai bun ca mine. Si totusi te-a luat pe tine.. si inca cum?
Simt totusi ca cineva acolo sus a avut grija de mine si a facut in asa fel incat nu am intrat in camera ta in acea dimineata, caci altfel, eu as fi fost aceea care te-ar fi gasit. A cazut pe tata. Poate era mai bine sa cada pe mine, eu am mai multa forta decat el.

Lumea zice ca sunt puternica. Ca am trecut prin multe.
Lumea nu stie ce vorbeste. Ma vede. Lumea vede ce ii arat eu. Ma vede razand, cu parul rosu pe cap, pisicindu-ma si crede ca asta e tot. Lumea nu stie ca am sufletul faramite. Ca incerc din greu sa  il reconstruiesc. Ca pierderile m-au facut un om speriat, care crede ca se va stinge in curand. Lumea nu stie ca de cand ai murit tu, singurul moment in care am ras din suflet a fost cand am trecut cu masina printr-o baltoaca si am facut valuri imense. E singurul moment cand am simtit ca in suflet s-a deschis o ferestra prin care a intrat lumina si a iesit din intuneric. 
Lumea ma stie doar cand ma vede. Nu stie cum arata singuratatea.. cand sunt singura si gatesc sau fac curat, cand sunt singura pe drum, cand ies de la metrou pana suna telefonul... o singuratate populata de ganduri triste, de pareri de rau si de rugaciuni.

Si ma agat de fiecare zi, de acele lucruri bune pe care le am in viata, de o privire, de o atingere, de un suflet cald, de acele lucruri care ma fac sa simt ca merit sa fiu pe pamant. Ele ma fac sa vreau sa merg mai departe, sa simt ca merita.
Si nu vreau sa le pierd, nu vreau sa se renunte la mine pentru ca daca mana care ma tine s-ar retrage, intunericul ce ma ameninta m-ar cuprinde. Si mi-e atat de frica de intuneric. In plus mana aceasta e calda, imi place caldura ei, ma face sa privesc in sus.

Cred ca toti oamenii au dreptul la iertare daca le pare suficient de rau. Cred ca oamenii pot fi mai buni, ca pot face pasi uimitori care sa ii transforme in oameni mai buni. Cred ca Dumnezeu ne iubeste si ca nu ne lasa prada disperarii si trebuie sa ne ajute daca ii cerem ajutorul. Ca e ca un tata care ne lasa sa ne perpelim ca sa tragem o invatatura si apoi ne ajuta sa ne ridicam de jos.
Trebuie sa existe speranta si iubire. Si mereu acea mana care sa ma tina. Eu nu vreau sa ii dau drumul.

Asa ca, te rog, draga fratior al meu, ajuta-ma ca aceasta mana de care ma agat sa fie linistita, sa ma caute mereu, sa ma tina strans intotdeauna, sa fie calda si iubitoare si sa vrea sa ma tina si sa fie tinuta la randul ei. Sa nu imi dea drumul niciodata. 
Altfel, ar fi ca si cum te-as pierde din nou, in fiecare zi.