M-ai transformat intr-un copil speriat. Mi-e frica si de umbra mea. Mi-e teama ca azi ar putea fi ultima zi. 

Si atunci ce fac?? Ma grabesc sa traiesc, sa simt, dar cu pielea zbarlita pe mine ca maine as putea pierde tot ce iubesc azi. 

M-am saturat de pierderi si de despartiri.

Lumea asta pare a fi facuta din renuntari... 

Nu sunt un iepure speriat fara motiv... doar ca stiu cat de efemeri suntem. 

Solutia ar fi detasarea, filosofia budista, renuntarea la dorinta. Dar asta ar insemna sa nu mai iubim.

Si ar fi un non-sens sa traim fara sa iubim.

2 saptamani

2 saptamani de cand ai murit. Vai, cum suna. Tu cu ochii tai si unghiile tale late...sa nu mai fii. Dar, chiar nu mai esti. Ai murit. 

Viata mea in lipsa ta arata precum graficul unui seism: azi rad si zici ca am uitat, iar maine cad...si sufar si nu mai vreau sa traiesc. 

Daca tu..cu atata lumina si bunatate in suflet ai pierit, apai eu..cu toate greselile mele si regretele..de ce as trai? 

Cum sa fie lumea asta mai buna, daca exact cei care ar putea-o face mai buna sunt chemati dintre noi?

Sedimente de metale grele

Am ajuns sa imi fie frica de ziua de maine. 
Simt ca ma aflu intr-o permanenta stare de asteptare, de parca in orice clipa ar putea sa sune iar telefonul si sa mai primesc vreo veste. Mi-e teama de orice fel de posibila pierdere.

Nu mai stiu in ce cred. 
In doresc doar sa dorm... mult, inert, pe o perioada suficienta de timp cat sa nu mai simt sedimentele astea de metale grele care s-au asezat pe sufletul meu.

Aproape toate constantele mele au fost zdruncinate, au mai ramas cateva care ma ajuta sa infrunt nevoia de somn care ma incearca, care imi amintesc ca am sange prin vene si ca acesta curge.. constantele mele imi dau putere sa ma gandesc la un viitor, de care, pana la urma, mi-e teama.. pentru ca ar putea sa nu mai vina.

Viata isi cere dreptul

As vrea sa te plang toata viata, sa nu mai pot sa rad, sa nu mai pot sa mananc, sa simt disperarea asta mereu ca sa fiu sigura ca nu te voi uita. Ca timpul nu mi te va lua si el.

Dar TRAIESC! si viata imi curge prin vene.. sunt clipe tot mai dese cand pot sa ma gandesc la tine fara sa plang, au fost momente cand am ras, mananc, mi-e pofta de diverse, simt cum imi curge sangele prin corp incalzindu-ma si stiu ca TRAIESC si nu ma pot opune vietii care ma insufleteste.

Una din serile acelea....

Una din serile acelea care iti raman in suflet prin frumusestea cu care Dumnezeu a stiut sa le coloreze.
Un apus de vanilie cu un soare potolit, dar un cer dureros de colorat. In dreapta niste sine de tren care duc in fata spre mare, niste tineri cu ochi plansi stand pe ele, altii in masini, altii pe iarba.. asteptand.. asteptand sa apari de undeva si sa zambesti. Sa zdrangani la chitara ceva...

O seara pe care nu ai cum sa nu o remarci prin frumusete, o frumusete care parca zice.. "sunt atat de frumoasa prin analogie.. asa ca sufletul pe care il plangeti".
Si ma uit muta de uimire la cer, la firele de iarba verzi care bat spre portocaliu, la sinele alea de tren pe care noi am stat impreuna si am facut poze, la trenul care trece.. si te simt acolo. Inexplicabil, dar erai cu noi. Pentru ca era asa un peisaj din care tu nu aveai cum sa lipsesti.

Si ii multumesc celui care te-a si luat, ca te-a lasat pe pamant... si ca am putut sa impartim aceeasi iubire de mare, acelasi suflet, acelasi verde, aceeasi mama, acelasi tata.. si tot asa vom imparti si acelasi pamant... la un moment dat.