Evadare in toamna

Un loc unde sa ajungi greu, dupa un drum lung prin soarele palid de toamna. Pe masura ce urci, sa vezi peisajul schimbandu-se, colorandu-se, ca si cum s-ar bucura de venirea ta. 

In dreapta un deal inalt populat de copaci cu frunze roz de toamna, in stanga livezi de fructe, iar in fata un drum pietros. 

O poienita cu iarba aramie, cu un parau ce si-a croit drum prin bolovani mari de piatra, rotunjindu-i...si dorinta ta de a te intinde cu ochii spre cerul atat de albastru.. sa privesti si sa asculti linistea. Caci urechile tale de orasean nu o pot gusta pe deplin, ci o percep la inceput ca pe un tiuit. 

Dar incet-incet te obisnuiesti sa poti distinge glasul unei pasari la sute de metri distanta, sa auzi o talanga in deal, insectele ciorovaindu-se si un avion trecand pe deasupra ta.

Tragi aer curat in piept, poate manaci o para tomnatica si continui sa urci. 

Un loc in care sa te astepti sa il vezi pe Dumnezeu calcand pe iarba, sub infatisarea unui batran cu barba alba. 

Simplitate si maretie in acelasi timp. Simplitate prin felul de a se prezenta, maretie prin forta spirituala pe care o degaja. Un lacas unde sa te simti acasa, ca esti umil si gol in fata divinitatii ca in ziua in care te-ai nascut. 

O portie din copilarie. Acces la tot ce e mai frumos in sufletul unui om. Atingerea scurta a unei cruci argintii, ca si cum ai vrut sa zici..am fost aici, te mangai pe tine chiar daca nu mai esti. 

Intr-un astfel de loc nu poti decat sa iubesti. Sa iti tii sufletul ca o pasare libera, sa zboare aripa in aripa.

Sa gasesti o cumpana rupta de timp, ca si locul in care te aflii. Sa scoti apa si sa gusti, sa te impartasesti cu esenta acestui pamant rosu pe care il calci.

Sa stai pe patulacul de langa cumpana, sa iti tragi sufletul ca un batran ce a obosit, sa realizezi ca tu, ca toate lucrurile, esti efemer...si ca tot ce ai este "acum". Un "acum" colorat de un verde stralucitor ce ti-a intrat in viata si in suflet, facand parte din el.

Sa te simti mai bogat. Mai bogat cu o amintire, mai bogat cu o zi. 

Sa te simti fericit ca traiesti si ca esti acolo.

Acelasi verde

O zi de munca plina, dar linistita.

Am plecat foarte devreme de acasa pe intuneric. De la Pacii am venit pe jos pana la firma exact cand ziua isi facea loc peste noaptea neagra. Am ajuns in fata cladirii cand soarele se pregatea sa rasara si am stat si l-am privit itiindu-se in zare.
Apoi o privire calda.

Si ieri si azi am avut in suflet o liniste pe care nu am mai avut-o demult. De fapt, nu liniste e cuvantul potrivit, pentru ca sufletul imi vibreaza mai mult decat oricand; mai degraba, o "stare pozitiva".
Ca cercurile pe care le provoaca o piatra aruncata intr-un lac...

Vorbeam cu a mea colega de banca.. si mi-a spus de cantecul ei preferat "Give me novocaine". L-am ascultat si mi-am amintit de toamna din 2004 cand umblam pe strazi cu melodia asta in ureche. O zi cand am plecat de la matusa mea dupa o discutie despre Ea, plimbarile cu Iulia in Parcul Tineretului, primele zile de facultate cu fusta mea rosie si lunga.
Si mi s-a facut dor. Nu de mine cea de atunci, nu de vremuri (caci nu erau cele mai roz; atunci voiam ceva care sa ia din mine intensitatea a ceea ce simteam), cat de toamna pe care o simteam pana in maduva oaselor si de copilaria pe care o aveam in mine.

Nu regret vremurile de acum.. ca stau 10 ore pe zi cu ochii intr-un monitor, ca m-am maturizat.. Nu, pentru ca e alegerea mea.
Daca regret ceva este ca am permis ca aceasta intensitate din mine sa fie ponosita intr-o alta zi de toamna.

Si ascultand "Give me novocaine", am pus mana pe telefon si l-am sunat pe el, pe cel care are acelasi verde in ochi si acelasi suflet.. pe Fratello.
Canta la chitara. Mi-a cantat la telefon "Wake me up when September ends" si am simtit conexiunea pe care numai sufletele gemene o traiesc concomitent.

Mi-a adus un strop de libertate pe biroul meu gri si m-a facut sa zambesc.

Seara de sambata

Azi am fost in alta parte. Mi-am oferit portia de ragaz dupa care am tanjit si am plecat sa privesc apusul in parc.

Cu o bluza cu maneci lungi ce-mi acopereau degetele, am urcat aleea in zigzag a Muntelui Mare. 

Aceasta alee ma duce mereu cu gandul la mitul japonez ca demonii nu pot merge in zigzag si pentru a-i lasa in urma, japonezii se inconjurau de alei si poduri in zigzag.

Mi-am lasat si eu demonii in spate si am privit zarea portocalie. Nu a fost chiar nu apus spectaculos, de fapt nici macar nu am apucat soarele pentru ca am intarziat.
Am facut o mica tura de parc si m-am oprit sa privesc pescarii de pe insula mica.
Toamna ma indeamna spre meditatie si ma face sa vreau sa ma culcusesc langa cineva drag, la caldura unui corp care ma recunoaste.

A fost o vreme cand imi permiteam zilnic astfel de iesiri in sacru, cum le numeam. Azi insa, uit ca lucrurile trebuie privite in profunzime si ca suntem inconjurati de minuni.

Mi-au inghetat degetele. Sunt pe o banca in parc, e 7 seara abia, dar stelele au aparut pe cer. 

O dorinta catre ele. 

Tango

Iubirea noastra e un tango.
Ma chemi la tine apoi ma respingi, ma lipesc de tine si apoi fug.
In bratele tale am regasit de fiecare data acordurile pasionale ale tangoului: tremurul sufletesc si foamea de mai mult, pasiunea. 
Ma invartesti si ma strangi langa tine. 

Cantecul de mai jos mi se pare ca reda iubirea noastra...si il ascult pe repeat ca sa nu se termine niciodata. :)

Viata pe fast-forward

Spre sfarsitul unei zile simt nevoia sa spun "stop" si sa ma detasez. Sa fac un pas in lateral si sa ajung pe malul marii sau in varful unui deal si doar sa privesc. 

Sa respir, sa privesc si sa aud linistea. Pentru o vreme timpul sa se masoare in batai de inima, nu in batai de ceas. 

Asta imi aminteste de reclamele la Kent...cineva arunca pachetul, tu il prindeai si puteai ajunge in lumea de vis... Peronul 3/4 din Harry Potter...

Ma trezesc la 6:30. Am 30 de minute sa fac dus, sa ma imbrac si sa ma machiez. Inca 15 minute sa mananc si sa hranesc pisicile, apoi inca 10 minute sa ud florile si sa plec. Urmeaza 20-30 de minute cu metroul. Cronometrul paleste in fata lui 136 si se da peste cap. Ajung la birou la timp pentru a-mi citi mailurile pana vin colegii si pentru o cafea intr-o companie placuta.

Tras tare pana la pranz. La pranz putina deconectare si din nou tras tare pana la final de program, care uneori se prelungeste mai mult decat vreau. 

Drumul spre casa e oaza mea de libertate si de regasire si reuseste sa ma binedispuna.

Acasa incepe partea a 2-a: gospodarire + renovare apartament. Adorm de cele mai multe ori pe la 12, imediat ce ma pun in pat, cu bec aprins, calculator mergand...lucruri care imi perturbau clar somnul inainte. Si am aflat ca daca nu setez alarma imediat ce ma bag in pat e posibil sa nu o mai setez deloc.
Iar a doua zi de la capat.

Desi e rutina, paradoxal, fiecare zi e altfel si imi aduce noutati. Senzatiile si emotiile ce ma incearca sunt intense. Poate mult mai intense decat tot ce am simtit pana acum. Incerc sa invat in fiecare zi si sa fiu prezenta la tot ce mi se intampla.  Doar ca timpul trece atat de repede, totul pare a fi la foc automat, incat uneori nu am ragaz sa vad cum se sedimenteaza totul.
Ca intr-o clepsidra in care nisipul fuge la goana, nici nu poti sa ii observi curgerea, fata de una care curge lin in care poti admira compozitia firicelelor de nisip. 

Daca as fugi in lume, intr-un sat de munte, departe de lumea dezlantuita, oare ritmul s-ar incetini? 

Sa ma trezesc dimineata devreme, sa beau cafeaua odata cu rasaritul soarelui, admirand bruma pe plante. Sa am o mica afacere, iar apoi sa am grija de casuta si de tufanelele galbene ce coloreaza curtea potrivindu-se cu peisajul de toamna si cu muntii ce ne inconjoara. 

Tu sa vii acasa mirosind a toamna si stralucind, sa te astept in prag, sa te sarut de bun venit si sa te intampin cu masa, iar in casa noastra sa miroasa a prajitura de fructe calda. Sa ne iubim ca nebunii in fiecare seara si sa adormim impreuna.

Oare asa timpul ar curge altfel?