Cum sunt eu

Am parul rosu. Nu natural, ci vopsit o data pe luna. 

Am ochii caprui deschis, o combinatie intre ochii caprui ai tatei si cei verzi ai mamei. Tata se vede cel mai des in ei, mami se vede cand plang si cand sunt fericita. 

Am fruntea lata ca a mamei. Am buzele destul de subtiri, le-as vrea mai pline. Pielea mi-e alba si devine aurie cand e bronzata. Ma bronzez greu. 

Corpul meu e aici. Am maini lungi, palme mari, degete care vor sa cante dar nu exerseaza. Unghii late si imi plac asa. Le port medii, nu lungi pentru ca se rup.

Picioarelor le place sa mearga. Talpile sunt late ca sa imi ofere echilibru pe pamant. 

Nu stiu ce IQ am. Am facut un test prin liceu si cica, e mediu. Mi-au placut limba latina, istoria religiilor, filosofia si mitologia. Am visat mai intai sa fiu arheolog, sa descopar minuni ingropate in pamant, apoi psiholog, sa descopar minuni ingropate in oameni. Am urmat totusi, cursurile unei facultati de comunicare si publicitate. Acum lucrez in marketing, descopar minuni ingropate in produse.

Cand eram in liceu ma vedeam la varsta asta, plecand dimineata spre job cu o cafea in mana, pe graba.

Am crezut o buna perioada de timp ca o sa schimb lumea, ca o eroina din desene animate si ca o sa o fac sa fie mai buna. Intre timp m-am lamurit ca nu am puteri de eroina, dar ca am totusi puterile mele. 

Cat am fost mica am crescut la tara. Mama a murit la 3 zile dupa ce am implinit 5 ani si toata copilaria am fost urmarita de vorbele vecinelor: “Oana nu are mama” si a bunicii: “Sa nu lasi niciodata sa se vada ca nu ai mama”. Asa mi-am si propus. In plus, am evitat sa vorbesc despre asta, oamenii se intristeaza cand le zici. 

Si am crescut. Poate in inchisa in globul meu roz care ma proteja sa nu vad cat de intuneric era afara.

Am ajuns pe picioarele mele si am invatat sa stau dreapta. Dar mergeam dreapta si cu ochii pe sus. 

Si anii au trecut si nu m-am uitat suficient de bine pe unde merg, m-am impiedicat si am cazut, dar nu am realizat ca nu pe iarba, ci in noroi. Si am stat acolo, caci eu priveam in sus, nu in jur. 

Si apoi, cineva m-a strigat si mi-a aratat ca nu iarba am in jurul meu si m-a ingrijit pana m-am ridicat. M-am ridicat, dar in acelasi timp am daramat. 

Acum e treaba mea sa ma spal si sa recontruiesc pentru ca mana sa fie mereu in mana mea. 

Caci e nespus de calda.

Haine noi

Stau goala in fata ta,
Parul scurt nu reuseste sa ma acopere,
Si sunt transparenta
Ca un pahar cu apa.

In maini tin ceva rosu
Care se zbate
Si palpita cand tu ma privesti,
In maini si in mine.

Si vantul adie
Trece prin tine,
Trece prin mine
Si ne imbraca in eter.

Haine noi.

Timp

Timpul asta de ne inconjoara se taraste sau zboara.

Secundele par minute,
Minutele par ore,
Iar orele... Ele s-au topit precum ceasurile lui Dali.

Insa stiu sigur cand orele par minute,
Minutele par secunde,
Iar secundele... Ele se precipita ca picaturile intr-o furtuna.

Si eu... intre ele, cautand taramul de nicaieri cu spiridusi si o gutuie.

Sticluta din noi

As vrea uneori sa pot inchide intr-o sticluta clipele din prezent care imi plac; un miros, o privire, o senzatie, un peisaj… si mereu cand deschid sticluta sa ma teleportez in acel moment de prezent dar de fapt trecut.

Cum se putea in Harry Potter, dar nu ca sa privesc din exterior, ci pur si simplu sa retraiesc. 

Acum astept…si scriu. Si mi place asteptarea. E soare, dealurile inalte in fata mea si imi place ce simt.

Vreau sa inchid clipele astea in sticulta mea magica si sa ma pot intoarce la ele ori de cate ori voi vrea. Caci voi vrea. 

Te intrebi ce rol are prezentul cand stii ca  va fi trecut.

Pai are. Pentru ca acum este mult si pentru ca ramane in noi. Pentru ca sticlutele magice chiar exista. Se afla in noi. Si reusim sa inchidem in ele tot ce vrem sa pastram. 

Am gasit o vorba inteleapta care zice ca “What is really ours is never gone forever”, ce este al nostru nu dispare niciodata.  

Asa si cu sticluta din suflet. O voi deschide in clipele cand nu voi mai putea, cand nu voi putea respira, ca un avar care isi deschide lada cu aur in singuratatea cea mai mare, cu frica de nu fi descoperit… si ma voi intoarce aici. In lumea mea de vis, sclipitoare si verde, cu mirosul ei, cu fericirea ei si gutuile ei.

Scrisa vineri. 

Tinerete fara batranete

Tu esti Fat-Frumos in cautarea tineretii fara batranete si a vietii fara de moarte.

Si le vei gasi, caci feti-frumosii gasesc mereu ceea ce cauta... Ii ajuta darurile primite la nastere, calul alb din poveste, faptele bune savarsite si curajul.

Dar, sa nu ajungi niciodata in Valea Plangerii, struneste-ti calul sa nu apuce intr-acolo si stai cu mine.

Insemnare ca sa nu uit!

Eram la birou, tarziu, ochii impaienjeniti, degetele incordate, corpul amortit... cand aud in spatele meu soptit "Ioana". 

Ma uit, portarul nostru, Domnul Radu, drag mie ca un bunic, se apropia de mine cu un pahar cu ceva rosu inauntru. 

Mi-l da. 

Eu ma uit, il miros.. nu mirosea. Ma indeamna sa beau. 

Si gust. 

O aroma pe care nu am mai simtit-o de cand traia Mamaia de la tara.... compot de corcoduse. 

Am simtit o imensa bucurie... pentru faptul ca s-a gandit la mine ca e tarziu si ca mi-e sete/foame si apoi pentru ca m-a teleportat in copilarie. 

:)

Stepping stone

Azi am plecat pe jos de la firma si as fi mers asa pana acasa. Soarele apunea in spatele meu si imi alungea umbra, o Ioana cu picioare luuungi. :)

Nici nu mai stiu cum miroase vara sau cum e sa stai pe iarba sau pur si simplu sa stai si sa privesti in zare pentru 15 minute si doar sa respiri, fara sa stai cu gandul ca trebuie aia, trebuie cealalta.
Acest "trebuie"! 

Nimic nu trebuie! 

Dar daca vrei sa ai si sa te autodepasesti, trebuie sa trebuie. 

Sisif era fericit parca. Zambea cu gura pana la urechi cand isi impingea bolovanul pana seara, pentru ca urmatoarea dimineata sa o ia de la capat. 

Cica, pentru ca isi asumase activitatea de impingere zadarnica.
Dar oare chiar era fericit?

Poate doar cand serveste unui scop mai inalt...dar atunci e un stepping stone si nu e zadarnic fiindca privesti inainte.

Despre fericire

Scriam ieri ca sufletul e singurul lucru pe care nu il poti compromite. 

Si totusi, daca facem asta zilnic, complacandu-ne? 

Iar seara cand stai intins pe partea ta de pat, cu ochii in tavan realizezi ca poate fi mai bine, poti avea mai mult. 

Numai ca a doua zi, gasesti iar scuze si continui in compromis. 

Ce e fericirea? 

Oare momentul in care respiri si simti ca nu mai depui efort? Cand vine de la sine? Cand zambesti din inima? Cand poti ramane singur cu tine si sa spui e tot ce imi doresc, aici e acasa?

Cati dintre noi suntem fericiti? Cati ne prefacem ca suntem? Cati ne gandim la asta?
Cati dintre noi ne gandim si la fericirea celorlati?

Si daca totusi nu poate fi atinsa? Daca ne momeste ca exista, ca o Fata Morgana in desert, doar pentru a ne epuiza cautand-o?

Insa daca exista, lumea toata ar fi a noastra. 

In "Dragostea dureaza 3 ani" am gasit un citat care mi-a placut mult si care se potriveste cu aceasta seara ce a inceput minunat si s-a terminat cu intrebarile de mai sus.

Iata-l:

"N-avem dreptul sa fugim de fericire. Majoritatea oamenilor nu au sansa noastra. Cand se plac, nu se indragostesc. Sau, cand se indragostesc, nu merge treaba in pat. Ori, cand merge treaba in pat, n-au ce sa-si mai spuna dupa."

Shine

Remember your soul is the one thing

You can't compromise.

Kiss the rain

Spini

Nimic nu poate fi mai mult decat ceea ce este.

Marea este mare, soarele este soare, ciulinele este ciuline. 

Noi suntem cei care le investim sens… si astfel marea devine libertate, soarele viata, iar ciulinele..ce-o fi el. 

Nimeni nu vrea un ciuline. Ce sa faca cu el? 

Ciulinele se agata de haine, le strica, nu miroase frumos, nu este fin ca alte flori, nu este aspectuos, supravietuieste usor in orice mediu. 

Se pare ca are o intrebuintare in medicina homeopata, extractul lui avand proprietati in detoxifierea ficatului. Si cam atat. Saracul ciuline… o planta ocolita de toata lumea. 

Daca un ciuline apare in gradina ta de flori, il smulgi fara sa stai pe ganduri. Nu are ce cauta acolo. 

Atunci cand ciulinele este uscat, din floarea aceea mov a lui apar niste fulgi zburatori pe care copiii (si uneori, eu) le prind in zbor, le numesc cu o dorinta si le baga repede in san ca sa se indeplineasca. 

Dar daca ai o samanta si o gradina la dispozitie, nu pierzi nimic daca o plantezi sa vezi ce rasare. Poate ca va fi o planta ce are spini, dar nu e ciuline.

 

Speranta

O sa iau samburele acela mic si o sa il plantez. 

O sa il ingrijesc in fiecare zi pana o sa rasara o floare.
Iar daca nu va rasari, macar voi stii ca am incercat.

Praf de scarpinat

Cine mi-a aruncat cu praf de scarpinat in suflet?

Cine a facut asta, a facut-o bine si fara mila.

Caci, indiferent ce fac, mancarimea e acolo... 

Stau cuminte la biroul meu si simt, hash-hash inauntru, ma mut mai la stanga, privesc in jur si in loc sa se potoleasca, hash-hasul devine si mai puternic.
In ultima vreme beau cafeaua cu hash-hash. Gustul ei este ciudat.
Orice as manca, pranzul are gust de hash-hash.

Si totusi, cel mai tare se simte cand soarele apune, cand il vad in zare, rosu, scanteiand ametitor... atunci sufletul meu ar rupe-o la goana, si-ar lua nordul in cap... numai sa gaseasca leacul pentru mancarimea asta. 

Noapte buna!

Am stat in seara asta pe balcon si minute in sir am privit intersectia si masinile care treceau. Chasing cars…. macar cu privirea. 

Pe cer o luna aproape plina care si acum intra pe fereastra si imi lumineaza patul. La noapte o sa las perdeaua trasa si pe ea sa ma alinte cu razele ei albe.

Le doresc noapte buna celor care privesc aceeasi luna. O noapte cu vise dulci si praf de stele pe pleoape.