Imi e frica

Pentru mine ai murit pe 25 septembrie 2013, undeva la ora 15:28... Chiar daca fizic a fost azi-noapte.
Mai e putin si se face anul.
Si mi-e frica.
Pe langa durere simt groaza ca nu cumva telefonul sa sune din nou si sa primesc din nou aceasta veste.

Soarele straluceste la fel. Aerul e la fel de cald. Am mancat la pranz acelasi tip de chifla ca la pranzul din ziua aceea.

Mi-e dor de tine, dar azi nu imi amintesc decat de groaza zilei de acum 1 an. Cum lucrurile s-au schimbat intr-o fractiune de secunda. Cum s-au destramat iremediabil.
Caci, moartea este singura certitudine pe care o avem, la fel cum este singurul lucru pe care nu il putem schimba.
Cumva simt ca daca se face acum anul, ar fi si sfarsitul acestui cosmar. Ca se va dovedi ca a fost o farsa, ca am visat urat.

Imi e frica. Imi e atat de frica si mai sunt cateva minute...

1 an

Anumite zile capata importanta pentru ca noi le-o dam. Ele sunt zile, la fel ca restul zilelor din an.
Cu toate astea, e in firea noastra sa aniversam, sa celebram, sa comemoram.

A fost odata ca niciodata... au fost odata ca niciodata 2 frati, Soarele si Luna, cu aceeasi culoare in ochi care venea de la mama lor.
Te asteptam la tara in vacanta de vara, imbracam papusile cu hainele cele mai frumoase, puneam flori din gradina in camera pentru ca doream sa fii partas la universul meu de copil.
Aveai o rata de jucarie, Maca Ratzy, cu ea dormeai, era prietenul tau cel mai bun in copilarie. Ai o poza cand aveai 2-3 ani si in spatele tau se vede coada Macai, ce ne mai amuzam.
Cand eram mici, tata ne ducea la restaurantul de pe vaporasul din IOR, mancam din farurii pe care scria "Segarcea".
Prima mea amintire cu tine este de cand erai mic de tot, eu aveam 3 ani. Erai in dormitor, in patut, aveam draperiile trase pentru ca desi era amiaza, lumina soarelui intra stinsa, mama era in camera. Era cald. De aceea tind sa cred ca aveai cateva luni.
Intr-o vara am avut puisori de gaina. Ne ciuguleau dintii si mie cercerii cei de argint cu piatra albastra. Au crescut si i-am dus la tara, probabil cand au crescut i-am mancat.
Pana sa incepi scoala, ai crescut la matusa. Eu eram in primele clase si veneam cu tata dupa ore, la tine. Ne cumpara de la metrou, suc Tropicana si niste cicolata pe bat de umbrela. Aveam atatea umbrelute! Stateam in parculetul din fata blocului de la matusa si ne jucam. Tu aveai atatia prieteni, iar eu atat de putini, te invidiam.
Intr-un ou Kinder, l-ai gasit pe Pinghi, un pinguin hopa-mitica. Il iubeai tare. L-ai pierdut in gradina din fata blocului matusii. Insa l-ai inlocuit cu Panghi, un mic pinguin imperial, primit de la verisoara noastra. Ce te mai chinuiam. Stiam cat de pretios era pentru tine si te amenintam ca il inec... jocuri de copii.
Eu il aveam pe Dober, catelul meu de plus. El imi veghea noptile cum tie Maca. Maca e acum la tine in camera, atunci mi-a parut rau ca nu am pus-o langa tine in scriu, dar poate mai bine... poate va mai veghea si somnul altor copii, ai mei.
De ziua mea, in iarna 1999-2000, mi-ai facut cadou un deodorat Fa cu miros de mango. Cat de mult mi-a placut! Mirosul acela ma incalzea, in iarna rece, ma ducea cu gandul la vara.
De acel revelion, in timp ce Asia canta la PROtevelion, "ia-ma cu tine acolo-n America sau in Asia", noi eram la matusa, afara ninsese atat de mult, era superb.
De ziua de nastere a verisoarei Aloe, ai venit si tu. Am dansat si am cantat imbratisati "Fall to pieces". Azi nu o mai pot asculta.
Apoi, in timp, am inceput fiecare sa mergem la calea noastra: eu cu prietenele mele, tu cu ai tai. Ne intalneam in casa, unde ne ciocneam de cele mai multe ori, iar in alte dati ne completam perfect.
Am mers la tara intr-o iarna si mi-a placut tare, apoi in vara cand eu invatam pentru admiterea la facultate, cred ca ultima vara cu Tataia Petre, am mai mers odata si am facut poze. Mi-ai facut poze in lanurile de floarea-soarelui, pe sinele de tren.. Vezi, treaba asta cu sinele de tren, e tare veche, sa tot aiba 10 ani de poveste.
Ma invatasem sa fii acolo. Sa te stiu acolo. Sunt pasaje importante in viata mea si gandindu-ma la ele, incerc sa imi dau seama cum erai tu sau ce faceai tu. Si nu mereu stiu.
Stiu ca au fost si momente rele, cand eram foarte suparata pe tine, dar acum nu imi mai amintesc de ele. Nu imi mai amintesc de ele, din clipa cand m-am mutat de acasa.
In primul Paste cand am plecat de acasa, v-am chemat la noi, am gatit si am stat toti la masa. Erai tuns f scrut si imbracat cu tricoul tau portocaliu.
De primul Craciun in casa noastra noua, ati venit din nou... si a fost si ultimul Craciun petrecut impreuna.

Ai fost un om bun. Ai avut nevoie de foarte multa afectiune. Nu ai facut rau in jurul tau, ci doar tie.
Nu stiu pe nimeni care sa faca fotografii mai reusite decat ale tale.. sau, poate mai bine zis, fotografii mai pe gustul meu decat ale tale. Parca reuseai sa surprinzi lumea mai frumoasa decat era, pana si pe mine.
In ultimii ani, noi doi pe picioarele noastre, ne-am vazut de cateva ori in alte locuri decat acasa: simteam cand erai prin centru si ne bucuram ca 2 copii cand ne vedeam.
Uneori cand te vedeam fumand, imi faceai pofta si iti ceream o tigara. Vai ce ma certai. Cat te asigurai ca doar atunci fumam, ca nu cumva sa ma apuc de fumat, "Nu si tu, Oano".
"Oano".. cum suna cu vocea ta.

Cu o duminica inainte, trebuia sa vii la mine. Imi aduc aminte ca iesisem in IOR sa ma plimb si trebuia sa vii si tu, dar prietena ta se trezise tarziu si nu ai mai avut chef. Vorbisem cu tine cu cateva zile inainte, dar nu in termeni f buni pentru ca ii dadusei lui Tian cu apa oxigenata pe o rana mai sensibila si te-am certat ca nu trebuia, medicul apoi i-a dat cu apa oxigenata.
Apoi in dimineata aceea, pe 25/09/13, am venit sa ii dau medicamentele motanului, dar nu am mai intrat in camera ta ca sa nu te deranjez din somn. Ti-am scris doar pe un bilet in bucatarie "Ai grija de tine". Am vrut sa scriu si "Te iubesc". Dar nu l-am mai scris. Simteam te iubescul, dar am considerat ca nu il meriti pentru ca ma suparasei. Si am plecat.
Si apoi, ziua a decurs in mod obisnuit, serviciu, pranz in Lidl, telefoane. Iar la 15:28 a sunat telefonul. Era tata. Si de atunci totul s-a schimbat.
Imaginile s-au perindat prin fata ochiilor si au sapat in creier si in inima. Tu dezbracat, cu un fermoar ce se inchidea peste parul tau negru. Prima data cand te-am vazut la IML. Cat urasc locul acela. Eu intinzand fond de ten pe fata ta rece ca gheata. Ghivecele cu tufanele insirate de-a lungul prispei, coronelele, pozele cu tine inramate, cantecele bisericesti, noaptea de priveghi petrecuta in jurul unui foc in curte.
Toamna.

Nu sunt suparata pe tine. Ai fost minunat. Mi-ai imbogatit copilaria, ma bucur ca nu am fost singura, ca am avut un frate.
Imi pare rau ca doar atat a fost, ca ai lasat un gol teribil, pe care oamenii il inteleg din ce in ce mai greu, de parca durerea si dorul ar avea un termen de valabilitate iar eu nu il respect. Imi pare rau ca nu iti voi putea tine copiii in brate, ca nu iti voi mai simti mirosul, ca nu te voi mai imbratisa niciodata, ca nu ma va mai intelege nimeni cum o faceai tu.

Odata, ti-am trimis cantecul "Avionul de aur" al Alexandrinei care zice:
"Avionul de aur ma duce din casa,
unde ma iubea mama, de unde am fugit mireasa.
Copilaria pierduta s-a ascuns printre stele,
Eu vreau sa o ating, dar sunt scurte mainile mele."

Nu l-ai ascultat pentru ca nu aveai casti, dar eu te-am intrebat daca avionul meu este si avionul tau.
Iar tu mi-ai raspuns: "avionul meu este de hartie".
Si e bine, asa va zbura mai sus si va ajunge mai usor la stele.

Zbori inainte-n avionul tau de hartie, catre visul tau, catre stele. Fii fericit cum nu ai mai fost pana acum.
Asteapta-ma cand voi veni si arata-mi, ca de obicei, toate lucrurile minunate pe care le-ai descoperit.
Iubeste-ne de acolo de unde esti cum si noi te iubim de aici, de unde suntem.

Nici un tren spre mare

Am fost oarba. Si te-am pierdut. Ma simt vinovata. 
Sunt lucruri pe care nu pot sa le diger, le aud, le ascult, dar nu le inteleg. Ca si cum m-as uita la un spectacol ce nu are legatura cu noi. 
Stii cum sunt eu, cu ochii larg deschisi privesc lucrurile ce imi fac rau, eu trebuie sa stiu chiar daca apoi imi bantui visele. 

Ieri...ieri am facut parastasul de 1 an. A fost cel mai greu din toate cele pe care le-am facut, din toate punctele de vedere. 
Am ramas apoi cu prietenii tai, am stat la cimitir si ti-am pus muzica ce iti place, am vb cu ei despre ce ai fi vorbit si tu. Dar stii, de data asta nu a trecut nici un tren spre mare. 

Mormantul tau arata asa de frumos cu toate crizantemele galbene si mov si rosii. Tu straluceai in poza cea noua pe cruce cu tricoul tau cu Micul Print. 

Baaaai, ma doare sufletul. Vreau sa nu ma mai doara. E agonie si nu mai am forta sa o simt. Nu e corect, mai. Mi-e dor de tine. 

Lumina

Suflet drag,

Ai devenit un inger?
Esti acum lumina?
Cumva, eu asa te vad. Iti vad ochii cu acelasi verde (si sa stii ca si aceeasi forma) si in rest doar lumina. Asa te vad eu azi.
Poate ca asa vreau sa te vad.
Poate ca vreau sa cred cu disperare ca iti e bine unde esti acum. Pentru ca ai fost asa de tristut. Te-ai simtit coplesit. Iti inteleg nevoia de a te refugia in orice numai sa nu mai doara.
Daca si pe tine te-au presat peretii camerei cum ma preseaza pe mine.. sa ii simti apropiindu-se de tine ca sa te striveasca si sa nu ai unde sa fugi pentru ca mereu esti in acea camera... inteleg de ce.

In decembrie 2012 ai suferit o pierdere puternica. Ai suferit foarte mult.

Sufletele noastre au primit loviturile la fel. Cum si eu ma prefac de fata cu toata lumea ca sunt ok ca asa m-am invatat, ca sa nu para ca imi plang de mila, ca sa par puternica, asa ai facut si tu. Din pacate, ai facut-o si fata de mine iar eu te-am crezut pentru ca nu am banuit ca suntem chiar atat de asemanatori.

Las garda jos si recunosc ca toate loviturile din ultima vreme m-au ciuruit. Ca lovituri inca vin si ca peretii miscatori ai camerei se tot apropie, le simt greutatea pe plamani.
Poate ca voi reusi inca o data sa le bag sub pres, sa trag aer, sa imping putin peretii mai incolo ca sa pot respira si apoi sa scot de sub pres una cate una si sa le rezolv.
Asa imi doresc. Asa trebuie facut.

Inca iti port doliul. Mai e putin si apoi... vom vedea.
Cumva, mi-as dori ca dupa ce se face anul si se incheie anul de doliu, durerea sa se ridice ca un nor. Sa vina 25 septembrie si ca si cum ai apasa un buton, sa dispara. Oare e posibil?

Ma simt singura si suparata pe mine insami. Vino langa mine azi. Ajuta-ma sa trec de ziua aceasta cu bine.

Dragul meu,

Stii ca eu am zis mereu ca sunt puternica. Ca infrunt orice. Ca fac ce fac si gasesc resurse pentru a merge mai departe.
Ochii mei au fost si ai tai. Demonii mei au fost si ai tai. I-am infruntat fiecare cum am stiut.
Vreau sa cred ca acum sunt pe picioarele mele. Ca indiferent ce va aparea, am forta sa stau dreapta.

Mai e putin si se face anul de cand ai plecat.
Si mie tot nu imi vine sa cred ca e pe bune. Asa e zi de zi...traiesc, ma zbat, cu tine sub pres de parca nu e real ca ai murit.. si apoi in momentele cand raman singura, cand ascult un cantec pe care il stiu de la tine sau cand aerul miroase intr-un fel, cand iti impaturesc hainele, cand intru in camera ta si ating chitara ca un "salut"...atunci stiu ca nu mai esti. Ca e real. Si ma doare sufletul.

In ultimele zilele, pentru ca ne pregatim de parastas, a fost asa tot timpul. Si pe masura ce ma apropii e data de 25, simt ca se intensifica. Nu e ceva voluntar. As prefera sa nu ma mai doara, sa gandesc despre mine ca sunt un om rau pentru ca nu mai sufar dupa moartea fratelui meu, decat sa mai simt o secunda in plus golul acesta si durerea.

Ma simt coplesita. Iar eu recunosc lucrurile astea rar si greu, pentru ca eu sunt puternica, eu infrunt orice. 

Haine

Am cumparat haine pentru tine, de fapt pentru unul din prietenii tai. Am cumparat un tricou negru, niste jeansi verde inchis, un hanorac portocaliu calduros, tenisi.
Mi s-a parut atat de trist ca tie, TIE, nu voi mai putea sa iti cumpar. Ca am aproximat masura pantalonilor stiindu-te pe tine... Ca mi-ar fi placut sa te vad imbracat cu aceste haine. Ca nu vei mai fi niciodata. E nedrept.

Apoi, duminica am fost singura in camera ta si am selectat hainele pe care le voi da de pomana. Sa le porti pe lumea cealalta. Cu fiecare hainuta pe care decideam sa o dau, mureai inca o data, puiutul meu.
Tricoul cu Micul Print va ramane in sifonierul meu, agatat ca si pana acum de un umeras. Si voi pastra din tricouri cateva ca sa pot sa le arat copiilor mei si sa le zic ca au fost ale tale.
Inca purtau mirosul tau.. Stii ca desi le-am spalat, inca poarta mirosul tau?

Timpul acesta care a trecut, acest aproape 1 an, nu a facut ca durerea sa fie mai putina. Ci doar sa o simt mai rar.
Insa in ultima vreme, toata aceasta durere pe care m-am straduit sa o bag sub pres, a inceput sa iasa de sub pres.

Au fost odata ca niciodata 2 copii, un baiat si o fata, frate si sora, Soarele si Luna. Cat era ziua de lunga se jucau cu masinutele lor, Pirelli si Sena, cu jucariilor lor, Maca si Dober, si isi imaginau lumi minunate.
Intr-o buna zi au crescut si au plecat sa cucereasca lumea, dar viata nu este un basm, in care toti sa aducem apa vie si apa moarta, sa infrangem zmeii, sa recuperam merele de aur. 
Din Soarele si Luna, am ramas doar eu.

In ultima vreme

In ultima vreme am inceput sa ma gandesc si mai des. Pentru ca se face vremea.
Seara simt iar disperarea aia cruda de parca acum as fi aflat.

M-ai marcat foarte tare. Vii cu vii si mortii cu mortii, stiu! Toti asteapta sa imi treaca, pana si eu... 
Dar ce sa treaca? Are cum sa treaca? 
Vei mai fii vreodata aici? Te voi mai strange vreodata in brate? 
Raspunsul e nu. Asa ca nu are cum sa treaca.