Carpe Diem

Maine e ziua prietenului meu din Maroc, pe care l-am cunoscut in Franta acum... valeu.. acum 3 ani.
Povestindu-i colegei mele acest neinsemnat lucru, mi-am amintit ca odata, demult aveam curajul de a pleca intr-o tara straina, intr-un loc de care nici nu mai auzim vreodata ca sa fiu voluntar. Nu voi uita cum m-am simtit cand am ajuns in gara din Issoire si am vazut ca nu ma astepta nimeni ca sa ma culeaga, asa cum ne intelesesem. Daca a fost teapa? daca raman pe aici? :)) Dar totul a fost bine. M-au cules, m-au acomodat si am trait cele mai deosebite clipe cu ocazia asta.
Am urcat pe acel munte minunat, Puy-Mary, pe care nu mi-l mai pot scoate din minte, am dansat dansuri traditionale, am ascultat povesti nemuritoare spuse in noaptea grea a muntilor, am restaurat ziduri si un cuptor de paine vechi de sute de ani, am baut si am fumat cot la cot cu voluntarii mei si m-am simtit mai libera ca niciodata.

As putea sa repet experienta oricand, in orice vara. Insa, pur si simplu simt ca nu mai pot. Atat de bine a fost, atat de intens, incat nu cred ca as mai putea face fata senzatiei, in ciuda dorului meu de duca. Poate ca am "crescut", ca statul in birou 9 ore pe zi m-a pervertit, insa atunci cand ma gandesc sa o iau de la capat - sa plec la plesneala, sa nu stiu peste ce oameni si ce conditii voi da, sa tin in frau 15 tineri pe care sa ii motivez si sa ii distrez in permanenta si sa plec fara el - imi pare imposibil.

Peste blogul asta s-a cam pus praful in ultima perioada, dar de data asta nu e in concordanta cu sufletul meu. Pentru ca inauntru ma izbeste zilnic, aproape neincetat, un freamat ca si cum ceva s-ar zbate acolo... nu e timp sa se aseze praf.

Oricum, prin insemnarea asta vreau sa imi promit sa carpe diem-esc. 

Blossom

Hai sa ne prindem de maini.
Tine-ma bine!
Eu nu-ti voi da drumul.

Sa alergam prin soare.

Verdele din jur sa ne intr-n minte,
Albstrul de sus in ochi,
Iar rozul ciresilor in suflet.

Le ciel dans une chambre

Quand tu es près de moi,

Cette chambre n'a plus de parois,

Mais des arbres oui, des arbres infinis,

Et quand tu es tellement près de moi,

C'est comme si ce plafond-là,

Il n'existait plus, je vois le ciel penché sur nous... qui restons ainsi,

Abandonnés tout comme si,

Il n'y avait plus rien, non plus rien d'autre au monde,

J'entends l'harmonica... mais on dirait un orgue,

Qui chante pour toi et pour moi,

Là-haut dans le ciel infini,

Et pour toi, et pour moi

Quando sei qui con me

Questa stanza non ha piu pareti

Ma alberi, alberi infiniti

E quando tu sei vicino a me

Questo soffitto, viola, no

Non esiste più, e vedo il cielo sopra a noi

Che restiamo quì, abbandonati come se

Non ci fosse più niente più niente al mondo,

Suona l'armonica, mi sembra un organo

Che canta per te e per me

Su nell'immensità del cielo

E per te e per me.

mmmhhhhhhhh

Et pour toi, et pour moi.

mmmhhhhhhhh

Fuga

Vreau sa plec undeva departe. Foarte departe.
Sa ma desparta kilometri intregi si ore nesfarsite de locul asta.
Sa fiu singura pe meleaguri noi. Sa imi insusesc peisaje, mirosuri si senzatii noi.
Sa fug.
... ca sa am cu adevarat de ce sa simt dorul asta, pe care il simt acum, stand pe loc. 

Radacini

Revin la meditatiile mele despre legaturi si radacini.
Ma incanta terbil gandul ca undeva in lumea asta mare poate fi cineva care sa imi stie numele si care sa se gandeasca la mine.
Care sa spuna, pe limba gandurilor lui, ca stie ceva despre mine.
Daca as fi un pom, toti acesti oameni care ma cunosc si care se gandesc la mine, strabatand kilometri intregi, sunt radacinile mele care se intind pe sub pamantul meu si imi ofera stabilitate si seva.