Timp

Timpul asta de ne inconjoara se taraste sau zboara.

Secundele par minute,
Minutele par ore,
Iar orele... Ele s-au topit precum ceasurile lui Dali.

Insa stiu sigur cand orele par minute,
Minutele par secunde,
Iar secundele... Ele se precipita ca picaturile intr-o furtuna.

Si eu... intre ele, cautand taramul de nicaieri cu spiridusi si o gutuie.

Sticluta din noi

As vrea uneori sa pot inchide intr-o sticluta clipele din prezent care imi plac; un miros, o privire, o senzatie, un peisaj… si mereu cand deschid sticluta sa ma teleportez in acel moment de prezent dar de fapt trecut.

Cum se putea in Harry Potter, dar nu ca sa privesc din exterior, ci pur si simplu sa retraiesc. 

Acum astept…si scriu. Si mi place asteptarea. E soare, dealurile inalte in fata mea si imi place ce simt.

Vreau sa inchid clipele astea in sticulta mea magica si sa ma pot intoarce la ele ori de cate ori voi vrea. Caci voi vrea. 

Te intrebi ce rol are prezentul cand stii ca  va fi trecut.

Pai are. Pentru ca acum este mult si pentru ca ramane in noi. Pentru ca sticlutele magice chiar exista. Se afla in noi. Si reusim sa inchidem in ele tot ce vrem sa pastram. 

Am gasit o vorba inteleapta care zice ca “What is really ours is never gone forever”, ce este al nostru nu dispare niciodata.  

Asa si cu sticluta din suflet. O voi deschide in clipele cand nu voi mai putea, cand nu voi putea respira, ca un avar care isi deschide lada cu aur in singuratatea cea mai mare, cu frica de nu fi descoperit… si ma voi intoarce aici. In lumea mea de vis, sclipitoare si verde, cu mirosul ei, cu fericirea ei si gutuile ei.

Scrisa vineri. 

Tinerete fara batranete

Tu esti Fat-Frumos in cautarea tineretii fara batranete si a vietii fara de moarte.

Si le vei gasi, caci feti-frumosii gasesc mereu ceea ce cauta... Ii ajuta darurile primite la nastere, calul alb din poveste, faptele bune savarsite si curajul.

Dar, sa nu ajungi niciodata in Valea Plangerii, struneste-ti calul sa nu apuce intr-acolo si stai cu mine.

Insemnare ca sa nu uit!

Eram la birou, tarziu, ochii impaienjeniti, degetele incordate, corpul amortit... cand aud in spatele meu soptit "Ioana". 

Ma uit, portarul nostru, Domnul Radu, drag mie ca un bunic, se apropia de mine cu un pahar cu ceva rosu inauntru. 

Mi-l da. 

Eu ma uit, il miros.. nu mirosea. Ma indeamna sa beau. 

Si gust. 

O aroma pe care nu am mai simtit-o de cand traia Mamaia de la tara.... compot de corcoduse. 

Am simtit o imensa bucurie... pentru faptul ca s-a gandit la mine ca e tarziu si ca mi-e sete/foame si apoi pentru ca m-a teleportat in copilarie. 

:)