Lupta

Fiecare zi e o lupta. 

Si am impresia ca cu cat inaintez in varsta, cu atat luptele sunt mai multe, cu atat sunt mai dese noptile nedormite si orele de privit in tavan cand somnul fuge. 

Si daca vreodata vei zice.. “nu pot fara X”, viata te va lovi unde te doare si iti va arata ca de fapt poti si fara X. Si tot asa, de nenumarate ori, pana cand vei ajunge sa te convingi ca nu poti decat atunci cand nu mai esti.

Pentru ca, si tarandu-te, poti. Pana nu “dai coltul”, poti. Cum? E alta poveste. 

Am 28 de ani. Traiesc. Si ar trebui sa fie de ajuns.

Dar nu e. Pentru ca viata nu e o notiune abstracta. E alcatuita din emotii, din oameni pe care ii iubesti, din dorinte, din vise. Acestea sunt lucrurile care nu te lasa sa dormi noaptea. Pentru ele lupti, pentru ca fac parte din viata ta si le vrei acolo, tocmai ca sa traiesti.  

Si o sa incetezi sa lupti pentru ele, cand o sa incetezi sa mai respiri.  

Vis

Azi e ziua lui Tati. Si cand l-am sunat de dimineata si i-am urat la multi ani mi-a zis "asta si intentionez, la cat mai multi ani alaturi de tine, Bobonutzo". Si ca si mine, stiu ca s-a gandit ca in loc de "alaturi de tine" ar fi vrut sa spuna "alaturi de voi".. Cum ne numea mama, "Soarele si Luna ei". Am inghitit amandoi in sec, am tacut amandoi pentru cateva secunde, am tras aer in piept si am continuat sa vorbim.

Iar eu, azi-noapte cum te-am visat?
De ce am visat ca erai slab si trist? Si de ce in vis ti-ai pus mainile in jurul gatului meu si ai inceput sa strangi?
Si chiar si asa, neputand respira, speriata de mainile acelea care erau intinse spre mine si ma strangeau, de privirea ta plina de rautate... nu am putut sa ma supar pe tine. Eram doar speriata si voiam sa ma eliberez. Pana la urma ti-am dat mainile la o parte, lovindu-te tare peste una din ele.
Apoi ai stat iar langa mine, vorbind. Si la un rastimp, ai luat pamant de jos si timp ce cu o mana imi tineai capul, cu cealalta ma fortai sa deschid gura si sa inghit pamantul acela.
Sa inghit eu pamantul care te-a inghitit pe tine.

De ce?

Nu am purtat doliu decat 40 de zile. Port in suflet un doliu care imi umbreste viata, nu mai vreau sa vad negru si in jurul meu. 

Apoi am inceput sa ma imbrac mai colorat decat o faceam inainte. Acolo unde am mers, mai ales cu ocazia sarbatorilor, am incercat sa fiu vesela si mi-a iesit, ca si cum nu s-ar fi intamplat nimic, ca si cum lumea mea nu s-ar fi zdruncinat din temelii. 

M-am agatat de fiecare zi si de fiecare data cand chipul tau imi venea in minte, il alungam. Am tot intrat in camera ta, dar mereu la fel: deschid usa, trag mirosul acela al tau pe nari (il simt si acum dar nu sunt acolo), ating chiatara cat sa scoata sunete, arunc o privire la hainele pe care le aveai pe tine in ziua aceea, de care legistii te-au dezbracat in fata mea, inainte sa te bage intr-un sac...si fug. Inchid usa dupa mine si fug, inchizand si usa din mintea si sufletul meu. 

Au trecut 4 luni. Prea mult deja. Si te-am ascuns bine in mine, incat mi-e teama ca o sa te confund cu durerea care nu ma lasa sa respir.

Azi ati rabufnit impreuna. Si m-am trezit gemand si zvarcolindu-ma in pat dintr-o data. Un urlet mut. Atat imi iese din gatlej si in minte vesnicele cuvinte "de ce?". 

Chiar, de ce?

De ce tu? De ce noi? De ce absenta ta acum? De ce ochii tai verzi? De ce zambetul tau sfios? De ce vocea si pisicelile tale? De ce toate sfaturile tale? De ce unghiile tale late? De ce?

Visurile tale

Am cotrobait prin camera ta. Am gasit pozele, o carte de cockteiluri - doar era visul tau sa inventezi si sa ai barul tau in care sa incanti lumea. Visurile tale.. care s-au stins odata cu tine. Au ramas doar niste haine pe care le mai strang in brate pentru ca inca mai miros a tine.

A trecut mai bine de o luna de cand imi inabus gandurile legate de tine, evit sa mai privesc poza ta, sa mai ascult cantecele din playlistul tau... pentru ca vreau sa imi revin.. si cred ca imi revin daca uit. Dar uit?
Am inceput sa visez urat noaptea, sa te visez urat. 
Ma agat cu disperare de viata: de orice lucru care sa imi arate ca traiesc, care imi face inima sa imi bata, de lucrurile frumoase pe care le am, de orice lucru bun care sa ma ajute sa nu ma mai gandesc. Si a tinut o vreme. O vreme am alungat orice gand la tine si a tinut.. nu am mai plans, am putut sa rad, sa ma pisicesc.. sa fiu cum eram inainte.
Dar weekendul asta am ramas eu cu mine si mergand mecanic pe strazi gandul mi-a zburat la partea aceea din lume care acum e goala. Si e un gol care ma face sa vreau sa urlu numai sa dispara, sa iasa din mine odata cu vocea.

In plus, gandul la tine e insotit de teama. Mi-e frica. Mi-e frica sa nu mai pierd pe inca cineva, mi-e frica de despartire, mi-e frica sa nu ma imbolnavesc. Si nu sunt o fricoasa din fire, doar ca ceva s-a schimbat in mine si realizez ca nu mai am forta sa fac fata altor schimbari dureroase.

Viata e atat de efemera. Toate faptele tale bune la ce te-au ajutat? Ai murit singur. Universul acela al tau alcatuit din fotografii, prieteni, catei cu care te imprieteneai, iubirile tale, visurile, suferintele, muzica, amintiri din Vama, o copilarie impreuna.. toate au disparut odata cu tine. Si e trist. E atat de trist.
Nu stiu cum sa fac sa nu mai doara dorul acesta de tine.
Vreau sa uit.
 

Passing through 2013-2014

Cumpana dintre ani. Ne luam la revedere de la un an si ne punem sperantele in cel nou, ca o sa fie mai bun, mai sanatos, mai fericit. Eventual luam si niste hotarari de care vom uita in cel mult 3 luni. Avem nevoie sa inchidem un capitol si sa deschidem unul nou.. pentru ca avem nevoie sa speram.

Dar ce inchid ?

Inchid un an pe care daca ar fi sa il compar, as spune ca se aseamana cu o calatorie intr-o barca cu vasle pe o mare intindere de apa : am prins si vreme buna cand mi-am permis sa privesc cerul, dar au fost si furtuni care mi-au obosit bratele incercand sa ma tin la suprafata, sleindu-mi puterile. 

Am calatorit, am vazut locuri si lucruri frumoase, am iubit si iubesc, m-am simtit si ma simt iubita. M-am rugat si i-am multumit lui Dumnezeu. Pot sa imi amintesc clar cateva momente cand am plans de fericire. Stiu de cine imi sunt legate aceste momente. Am citit. Am facut sport. Am reinceput sa studiez pianul. Am simtit ca traiesc. 

Au fost si momente intunecate. Au fost clipe foarte triste, clipe in care m-am zvarcolit, dar nu mi-am pierdut speranta ; nu ai cum sa incetezi sa mai crezi sau sa lupti cand iti simti sufletul plin. 

Apoi a veni luna septembrie..si nimic nu a mai fost ca inainte. Anul asta mi-a rapit intr-un mod crud fratele (am vrut sa zic.. « un om pe care il iubesc » sau « pe cineva drag »… dar nu reflecta amalgamul de sentimente pe care cuvantul « frate » il cuprinde, acel cordon ombilical sufletesc care te leaga fara iti poti explica de cel ce iti e frate sau sora). 

Nu am fost singura in clipele acelea, mi s-a dovedit ca am multi prieteni, iar Fratello si mai multi. Nu m-am simtit nici macar o secunda singura si am primit atat de mult sprijin.  

Si am inteles ca in astfel de clipe nimeni, indiferent, cat de bine isi mascheaza durerea, nu trebuie lasat singur…o imbratisare la momentul potrivit nu sterge durerea, dar da mai mult curaj pentru a o infrunta. 

Multumesc din suflet pentru toate vorbele bune, drumurile facute, imbratisarile si rabdarea de care cei care tin la mine au dat dovada. 

Asa ca finalul de an, ma prinde inca in incapacitate de a intelege pe deplin sau de a accepta, dar cu o mare dorinta de a trai si de a iubi. 

Ce imi doresc de la noul an ?

Sa nu imi mai rapeasca pe nimeni din cei prezenti in viata mea.

Sa ma lase sa imi revin, sa nu imi mai ofere surprize neplacute. Sa pot sa reincep sa respir si sa imi simt inima usoara. Sa am in fiecare secunda din viata mea verdele sclipitor si sa fim sanatosi psihic si fizic. 

La multi ani! Fie ca sperantele noastre sa se concretizeze!