10 decembrie 2014

Bai, mi-e dor de tine.
Poti sa ma auzi de acolo de unde esti? Mai treci din cand in cand pe la noi, ca sa te asiguri ca ne e bine? Oare acelea sunt momentele cand ma gandesc intens la tine si am impresia ca iti simt parfumul in jurul meu? Stii, si acum cand scriu, am impresia ca esti langa mine.. iti simt prezenta. Simt acea caldura, acea senzatie pe care o simteam cand eram pe langa tine.

A fost o seara superba de vara cand am stat pe terasa blocului si am baut bere ascultand muzica de la boxele pe care le adusesei acolo sus. Aveam rochia mea lunga portocalie care parea si mai portocalie in lumina apusului. Imi doresc atat de mult sa am macar o fotografie in acea seara. Nu am nimic decat amintirea. Cateva imagini care mi s-au dus din retina in minte si acolo raman.
Mi-e dor!

Ti-a murit unul dintre prieteni.
Cata risipa de viata, sufletul meu!

Lipsa ta se adanceste cu timpul. Nu mai doare ca inainte, insa dorul devine tot mai mare. Mi se pare groaznic ca anii vor trece, ca voi imbatrani, ca tu vei fi doar o amintire, ca nu imi fi alaturi.

Mi-e dor de fiecare clipa de cand ai venit pe lume si pana in dimineata aia cand ti-am scris "Ai grija de tine" si nu am continuat cu "Te iubesc"-ul pe care voiam sa il scriu pentru ca eram suparata pe tine.
Suflete, sa ma astepti si sa ne regasim dupa ce voi fi trecut si eu prin viata. Promite-mi ca ma astepti cu zambetul tau cald, cu ochii aceia ca ai mamei. Promite-mi ca atunci voi putea sa te imbratisez din nou. Promite-mi ca o vom relua de unde am lasat-o.

Scriu degeaba. Tu ramai plecat, eu raman aici. Prefer sa imi inchipui ca esti pe langa mine si ca daca iti imbratisez hainele cu care ai fost imbracat in ziua aia, te imbratisez pe tine si ca imi simti sufletul.

Atata risipa de viata, suflete! Atata iubire ramasa in suflet.

Doar atat

Ne cramponam atat de mult de lucrurile din jurul nostru, de toate aceste mici situatii si ceea ce numim realitatea noastra. Iubim, ne stresam, tragem de noi, muncim ca nebunii, ne agatam de achizitii, visam la ziua de maine, avem sperante, dezamagiri, idealuri, suntem atat de prinsi de ceea ce este viata noastra incat nu suntem constienti ca exista un lucru care transcende: frica de a nu muri.

Toti o avem si toti o constientizam cand mai pleaca cineva din jurul nostru, cand mai auzim o stire, dar cu adevarat o simtim doar atunci cand suntem direct amenintati, cand sanatatea noastra este in joc sau cand scapam ca prin urechile acului dintr-un accident, spre exemplu.
Se declanseaza o reactie unica in noi si totul incepe sa se rezume la "nu vreau decat sa traiesc". Intr-o clipita totul se rezuma numai la atat, la "vreau sa traiesc".

Vis rau

Aseara a decurs ok, am adormit la tv, m-am bagat fara chef in pat si apoi spre dimineata mi-ai venit in vis. 

Eram la tara. Murisei. Iti faceam funerariile, dar cumva fara sa respectam ritualul, era un soi de neimplicare generala.
Preotul venise in curte, tu erai in sicriu, dar noi nu fusesem la biserica inainte, apoi cat am lipsit eu din curte, lumea a plecat la cimitir, dar fara sa te ia cu ei sa te ingroape. 

Si am venit sa ma uit la sicriu... parca vedeam cum fata ti se descompunea grabit sub ochii mei. Si dintr-o data ai deschis ochiii. M-am speriat si am fugit la matusa pentru a o chema sa ii arat. Am crezut ca mi se pare, dar de fata cu ea i-ai deschis din nou si ai deschis gura sa casti, intr-un cascat infiorator. Ne-am speriat ingrozitor de tare, apoi te-ai ridicat din cosciug cu pieptul dezgolit. Nu aratai ca o creatura infioratoare, dar erai rau. I-ai urmarit pe ei, matusa, tata, si i-ai impuscat. Am vazut cum au cazut, iar eu am inceput sa fug stiind ca urmez, dar nevenindu-mi sa cred ca mi-ai face mie rau, tocmai mie. M-ai prins pe la poarta casei, eu eram pe drum si.. am auzit zgomotul impuscaturii si fara sa simt nimic, am vazut o pata rosie pe pieptul meu. Nu m-a durut si nu m-a ucis. 

Tian, motanul, era legat la o cusca de caine, arata rau si era f rau.
Iar eu tot incercam sa te exorcizez: te inchinam, cautam crengute pe jos ca sa formez din ele cruce ca sa alung raul, insa nimic nu avea efect. Oricat ziceam rugaciuni sau te inchinam pe tine, nu se schimba nimic, ramanei la fel.

Cred ca asa m-am trezit. Iar cand mi-am amintit ce am visat, a reaparut si groaza provocata de ochii tai deschizandu-se si de acel cascat infiorator.

Nu pot sa inteleg de ce te tot visez rau. De cele mai multe ori te visez ca esti rau cu mine, ca arati rau, nu iti e bine. Visele in care mi-ai aparut bine sunt atat de rare, in acele vise te imbratisam, erai tu asa cum ai fost mereu, nu o creatura care imi provoaca frica.

Imi e frica

Pentru mine ai murit pe 25 septembrie 2013, undeva la ora 15:28... Chiar daca fizic a fost azi-noapte.
Mai e putin si se face anul.
Si mi-e frica.
Pe langa durere simt groaza ca nu cumva telefonul sa sune din nou si sa primesc din nou aceasta veste.

Soarele straluceste la fel. Aerul e la fel de cald. Am mancat la pranz acelasi tip de chifla ca la pranzul din ziua aceea.

Mi-e dor de tine, dar azi nu imi amintesc decat de groaza zilei de acum 1 an. Cum lucrurile s-au schimbat intr-o fractiune de secunda. Cum s-au destramat iremediabil.
Caci, moartea este singura certitudine pe care o avem, la fel cum este singurul lucru pe care nu il putem schimba.
Cumva simt ca daca se face acum anul, ar fi si sfarsitul acestui cosmar. Ca se va dovedi ca a fost o farsa, ca am visat urat.

Imi e frica. Imi e atat de frica si mai sunt cateva minute...

1 an

Anumite zile capata importanta pentru ca noi le-o dam. Ele sunt zile, la fel ca restul zilelor din an.
Cu toate astea, e in firea noastra sa aniversam, sa celebram, sa comemoram.

A fost odata ca niciodata... au fost odata ca niciodata 2 frati, Soarele si Luna, cu aceeasi culoare in ochi care venea de la mama lor.
Te asteptam la tara in vacanta de vara, imbracam papusile cu hainele cele mai frumoase, puneam flori din gradina in camera pentru ca doream sa fii partas la universul meu de copil.
Aveai o rata de jucarie, Maca Ratzy, cu ea dormeai, era prietenul tau cel mai bun in copilarie. Ai o poza cand aveai 2-3 ani si in spatele tau se vede coada Macai, ce ne mai amuzam.
Cand eram mici, tata ne ducea la restaurantul de pe vaporasul din IOR, mancam din farurii pe care scria "Segarcea".
Prima mea amintire cu tine este de cand erai mic de tot, eu aveam 3 ani. Erai in dormitor, in patut, aveam draperiile trase pentru ca desi era amiaza, lumina soarelui intra stinsa, mama era in camera. Era cald. De aceea tind sa cred ca aveai cateva luni.
Intr-o vara am avut puisori de gaina. Ne ciuguleau dintii si mie cercerii cei de argint cu piatra albastra. Au crescut si i-am dus la tara, probabil cand au crescut i-am mancat.
Pana sa incepi scoala, ai crescut la matusa. Eu eram in primele clase si veneam cu tata dupa ore, la tine. Ne cumpara de la metrou, suc Tropicana si niste cicolata pe bat de umbrela. Aveam atatea umbrelute! Stateam in parculetul din fata blocului de la matusa si ne jucam. Tu aveai atatia prieteni, iar eu atat de putini, te invidiam.
Intr-un ou Kinder, l-ai gasit pe Pinghi, un pinguin hopa-mitica. Il iubeai tare. L-ai pierdut in gradina din fata blocului matusii. Insa l-ai inlocuit cu Panghi, un mic pinguin imperial, primit de la verisoara noastra. Ce te mai chinuiam. Stiam cat de pretios era pentru tine si te amenintam ca il inec... jocuri de copii.
Eu il aveam pe Dober, catelul meu de plus. El imi veghea noptile cum tie Maca. Maca e acum la tine in camera, atunci mi-a parut rau ca nu am pus-o langa tine in scriu, dar poate mai bine... poate va mai veghea si somnul altor copii, ai mei.
De ziua mea, in iarna 1999-2000, mi-ai facut cadou un deodorat Fa cu miros de mango. Cat de mult mi-a placut! Mirosul acela ma incalzea, in iarna rece, ma ducea cu gandul la vara.
De acel revelion, in timp ce Asia canta la PROtevelion, "ia-ma cu tine acolo-n America sau in Asia", noi eram la matusa, afara ninsese atat de mult, era superb.
De ziua de nastere a verisoarei Aloe, ai venit si tu. Am dansat si am cantat imbratisati "Fall to pieces". Azi nu o mai pot asculta.
Apoi, in timp, am inceput fiecare sa mergem la calea noastra: eu cu prietenele mele, tu cu ai tai. Ne intalneam in casa, unde ne ciocneam de cele mai multe ori, iar in alte dati ne completam perfect.
Am mers la tara intr-o iarna si mi-a placut tare, apoi in vara cand eu invatam pentru admiterea la facultate, cred ca ultima vara cu Tataia Petre, am mai mers odata si am facut poze. Mi-ai facut poze in lanurile de floarea-soarelui, pe sinele de tren.. Vezi, treaba asta cu sinele de tren, e tare veche, sa tot aiba 10 ani de poveste.
Ma invatasem sa fii acolo. Sa te stiu acolo. Sunt pasaje importante in viata mea si gandindu-ma la ele, incerc sa imi dau seama cum erai tu sau ce faceai tu. Si nu mereu stiu.
Stiu ca au fost si momente rele, cand eram foarte suparata pe tine, dar acum nu imi mai amintesc de ele. Nu imi mai amintesc de ele, din clipa cand m-am mutat de acasa.
In primul Paste cand am plecat de acasa, v-am chemat la noi, am gatit si am stat toti la masa. Erai tuns f scrut si imbracat cu tricoul tau portocaliu.
De primul Craciun in casa noastra noua, ati venit din nou... si a fost si ultimul Craciun petrecut impreuna.

Ai fost un om bun. Ai avut nevoie de foarte multa afectiune. Nu ai facut rau in jurul tau, ci doar tie.
Nu stiu pe nimeni care sa faca fotografii mai reusite decat ale tale.. sau, poate mai bine zis, fotografii mai pe gustul meu decat ale tale. Parca reuseai sa surprinzi lumea mai frumoasa decat era, pana si pe mine.
In ultimii ani, noi doi pe picioarele noastre, ne-am vazut de cateva ori in alte locuri decat acasa: simteam cand erai prin centru si ne bucuram ca 2 copii cand ne vedeam.
Uneori cand te vedeam fumand, imi faceai pofta si iti ceream o tigara. Vai ce ma certai. Cat te asigurai ca doar atunci fumam, ca nu cumva sa ma apuc de fumat, "Nu si tu, Oano".
"Oano".. cum suna cu vocea ta.

Cu o duminica inainte, trebuia sa vii la mine. Imi aduc aminte ca iesisem in IOR sa ma plimb si trebuia sa vii si tu, dar prietena ta se trezise tarziu si nu ai mai avut chef. Vorbisem cu tine cu cateva zile inainte, dar nu in termeni f buni pentru ca ii dadusei lui Tian cu apa oxigenata pe o rana mai sensibila si te-am certat ca nu trebuia, medicul apoi i-a dat cu apa oxigenata.
Apoi in dimineata aceea, pe 25/09/13, am venit sa ii dau medicamentele motanului, dar nu am mai intrat in camera ta ca sa nu te deranjez din somn. Ti-am scris doar pe un bilet in bucatarie "Ai grija de tine". Am vrut sa scriu si "Te iubesc". Dar nu l-am mai scris. Simteam te iubescul, dar am considerat ca nu il meriti pentru ca ma suparasei. Si am plecat.
Si apoi, ziua a decurs in mod obisnuit, serviciu, pranz in Lidl, telefoane. Iar la 15:28 a sunat telefonul. Era tata. Si de atunci totul s-a schimbat.
Imaginile s-au perindat prin fata ochiilor si au sapat in creier si in inima. Tu dezbracat, cu un fermoar ce se inchidea peste parul tau negru. Prima data cand te-am vazut la IML. Cat urasc locul acela. Eu intinzand fond de ten pe fata ta rece ca gheata. Ghivecele cu tufanele insirate de-a lungul prispei, coronelele, pozele cu tine inramate, cantecele bisericesti, noaptea de priveghi petrecuta in jurul unui foc in curte.
Toamna.

Nu sunt suparata pe tine. Ai fost minunat. Mi-ai imbogatit copilaria, ma bucur ca nu am fost singura, ca am avut un frate.
Imi pare rau ca doar atat a fost, ca ai lasat un gol teribil, pe care oamenii il inteleg din ce in ce mai greu, de parca durerea si dorul ar avea un termen de valabilitate iar eu nu il respect. Imi pare rau ca nu iti voi putea tine copiii in brate, ca nu iti voi mai simti mirosul, ca nu te voi mai imbratisa niciodata, ca nu ma va mai intelege nimeni cum o faceai tu.

Odata, ti-am trimis cantecul "Avionul de aur" al Alexandrinei care zice:
"Avionul de aur ma duce din casa,
unde ma iubea mama, de unde am fugit mireasa.
Copilaria pierduta s-a ascuns printre stele,
Eu vreau sa o ating, dar sunt scurte mainile mele."

Nu l-ai ascultat pentru ca nu aveai casti, dar eu te-am intrebat daca avionul meu este si avionul tau.
Iar tu mi-ai raspuns: "avionul meu este de hartie".
Si e bine, asa va zbura mai sus si va ajunge mai usor la stele.

Zbori inainte-n avionul tau de hartie, catre visul tau, catre stele. Fii fericit cum nu ai mai fost pana acum.
Asteapta-ma cand voi veni si arata-mi, ca de obicei, toate lucrurile minunate pe care le-ai descoperit.
Iubeste-ne de acolo de unde esti cum si noi te iubim de aici, de unde suntem.

Nici un tren spre mare

Am fost oarba. Si te-am pierdut. Ma simt vinovata. 
Sunt lucruri pe care nu pot sa le diger, le aud, le ascult, dar nu le inteleg. Ca si cum m-as uita la un spectacol ce nu are legatura cu noi. 
Stii cum sunt eu, cu ochii larg deschisi privesc lucrurile ce imi fac rau, eu trebuie sa stiu chiar daca apoi imi bantui visele. 

Ieri...ieri am facut parastasul de 1 an. A fost cel mai greu din toate cele pe care le-am facut, din toate punctele de vedere. 
Am ramas apoi cu prietenii tai, am stat la cimitir si ti-am pus muzica ce iti place, am vb cu ei despre ce ai fi vorbit si tu. Dar stii, de data asta nu a trecut nici un tren spre mare. 

Mormantul tau arata asa de frumos cu toate crizantemele galbene si mov si rosii. Tu straluceai in poza cea noua pe cruce cu tricoul tau cu Micul Print. 

Baaaai, ma doare sufletul. Vreau sa nu ma mai doara. E agonie si nu mai am forta sa o simt. Nu e corect, mai. Mi-e dor de tine. 

Lumina

Suflet drag,

Ai devenit un inger?
Esti acum lumina?
Cumva, eu asa te vad. Iti vad ochii cu acelasi verde (si sa stii ca si aceeasi forma) si in rest doar lumina. Asa te vad eu azi.
Poate ca asa vreau sa te vad.
Poate ca vreau sa cred cu disperare ca iti e bine unde esti acum. Pentru ca ai fost asa de tristut. Te-ai simtit coplesit. Iti inteleg nevoia de a te refugia in orice numai sa nu mai doara.
Daca si pe tine te-au presat peretii camerei cum ma preseaza pe mine.. sa ii simti apropiindu-se de tine ca sa te striveasca si sa nu ai unde sa fugi pentru ca mereu esti in acea camera... inteleg de ce.

In decembrie 2012 ai suferit o pierdere puternica. Ai suferit foarte mult.

Sufletele noastre au primit loviturile la fel. Cum si eu ma prefac de fata cu toata lumea ca sunt ok ca asa m-am invatat, ca sa nu para ca imi plang de mila, ca sa par puternica, asa ai facut si tu. Din pacate, ai facut-o si fata de mine iar eu te-am crezut pentru ca nu am banuit ca suntem chiar atat de asemanatori.

Las garda jos si recunosc ca toate loviturile din ultima vreme m-au ciuruit. Ca lovituri inca vin si ca peretii miscatori ai camerei se tot apropie, le simt greutatea pe plamani.
Poate ca voi reusi inca o data sa le bag sub pres, sa trag aer, sa imping putin peretii mai incolo ca sa pot respira si apoi sa scot de sub pres una cate una si sa le rezolv.
Asa imi doresc. Asa trebuie facut.

Inca iti port doliul. Mai e putin si apoi... vom vedea.
Cumva, mi-as dori ca dupa ce se face anul si se incheie anul de doliu, durerea sa se ridice ca un nor. Sa vina 25 septembrie si ca si cum ai apasa un buton, sa dispara. Oare e posibil?

Ma simt singura si suparata pe mine insami. Vino langa mine azi. Ajuta-ma sa trec de ziua aceasta cu bine.

Dragul meu,

Stii ca eu am zis mereu ca sunt puternica. Ca infrunt orice. Ca fac ce fac si gasesc resurse pentru a merge mai departe.
Ochii mei au fost si ai tai. Demonii mei au fost si ai tai. I-am infruntat fiecare cum am stiut.
Vreau sa cred ca acum sunt pe picioarele mele. Ca indiferent ce va aparea, am forta sa stau dreapta.

Mai e putin si se face anul de cand ai plecat.
Si mie tot nu imi vine sa cred ca e pe bune. Asa e zi de zi...traiesc, ma zbat, cu tine sub pres de parca nu e real ca ai murit.. si apoi in momentele cand raman singura, cand ascult un cantec pe care il stiu de la tine sau cand aerul miroase intr-un fel, cand iti impaturesc hainele, cand intru in camera ta si ating chitara ca un "salut"...atunci stiu ca nu mai esti. Ca e real. Si ma doare sufletul.

In ultimele zilele, pentru ca ne pregatim de parastas, a fost asa tot timpul. Si pe masura ce ma apropii e data de 25, simt ca se intensifica. Nu e ceva voluntar. As prefera sa nu ma mai doara, sa gandesc despre mine ca sunt un om rau pentru ca nu mai sufar dupa moartea fratelui meu, decat sa mai simt o secunda in plus golul acesta si durerea.

Ma simt coplesita. Iar eu recunosc lucrurile astea rar si greu, pentru ca eu sunt puternica, eu infrunt orice. 

Haine

Am cumparat haine pentru tine, de fapt pentru unul din prietenii tai. Am cumparat un tricou negru, niste jeansi verde inchis, un hanorac portocaliu calduros, tenisi.
Mi s-a parut atat de trist ca tie, TIE, nu voi mai putea sa iti cumpar. Ca am aproximat masura pantalonilor stiindu-te pe tine... Ca mi-ar fi placut sa te vad imbracat cu aceste haine. Ca nu vei mai fi niciodata. E nedrept.

Apoi, duminica am fost singura in camera ta si am selectat hainele pe care le voi da de pomana. Sa le porti pe lumea cealalta. Cu fiecare hainuta pe care decideam sa o dau, mureai inca o data, puiutul meu.
Tricoul cu Micul Print va ramane in sifonierul meu, agatat ca si pana acum de un umeras. Si voi pastra din tricouri cateva ca sa pot sa le arat copiilor mei si sa le zic ca au fost ale tale.
Inca purtau mirosul tau.. Stii ca desi le-am spalat, inca poarta mirosul tau?

Timpul acesta care a trecut, acest aproape 1 an, nu a facut ca durerea sa fie mai putina. Ci doar sa o simt mai rar.
Insa in ultima vreme, toata aceasta durere pe care m-am straduit sa o bag sub pres, a inceput sa iasa de sub pres.

Au fost odata ca niciodata 2 copii, un baiat si o fata, frate si sora, Soarele si Luna. Cat era ziua de lunga se jucau cu masinutele lor, Pirelli si Sena, cu jucariilor lor, Maca si Dober, si isi imaginau lumi minunate.
Intr-o buna zi au crescut si au plecat sa cucereasca lumea, dar viata nu este un basm, in care toti sa aducem apa vie si apa moarta, sa infrangem zmeii, sa recuperam merele de aur. 
Din Soarele si Luna, am ramas doar eu.

In ultima vreme

In ultima vreme am inceput sa ma gandesc si mai des. Pentru ca se face vremea.
Seara simt iar disperarea aia cruda de parca acum as fi aflat.

M-ai marcat foarte tare. Vii cu vii si mortii cu mortii, stiu! Toti asteapta sa imi treaca, pana si eu... 
Dar ce sa treaca? Are cum sa treaca? 
Vei mai fii vreodata aici? Te voi mai strange vreodata in brate? 
Raspunsul e nu. Asa ca nu are cum sa treaca.

Toamna

Dragul meu,

Fa cumva, te rog, ca toamna sa vina numai afara.

Buturuga

Fratiorul meu,

Ti-am zis odata, demult ca poti sa fii tot ce vrei sa fii. M-ai crezut?

Mi-e dor de tine, daca erai aici, imi era mai usor. Ajuta-ma. Macar in cazul asta, binele sa invinga. 

Merg singura pe strazi, fratiorul meu, nimic nu ma alina. 
De ce ai crezut despre mine ca sunt mai buna? Nu sunt. Stiu ce vreau sa fiu, dar oare mai pot sa fiu? 

Eu cred in trandafirul care a prins a creste langa o buturuga in varf de deal. Ce sa caute acolo un trandafir? Dar a crescut. Nu era un ciuline. 
Ciulinele nu poate deveni trandafir si nici trandafirul ciuline, se naste ciuline sau trandafir fara posibilitatea schimbarii. 
Dar noi, suntem dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu, pe noi ne-a facut speciali, noi din ciulini putem deveni trandafiri. Putem fi tot ce vrem sa fim, putere sa avem. 

Binele invinge, nu? As vrea sa nu te fi inselat in privinta mea cand m-ai considerat mai buna. Sper ca eu sa reusesc. Fii-mi alaturi in incercarea asta si prin mine sa reusim impreuna ca binele sa triumfe.

Bine

Scumpul meu,

A trecut ceva vreme, dar nu inseamna ca nu ai fost in gandurile mele in fiecare zi, doar ca viata aceasta de care tu nu te mai bucuricu toate minunile si durerile ei m-a inlantuit si nu am mai scris.

A fost ziua ta. Si... printr-o minune am reusit sa te duc intr-unul din locurile cele mai sfinte pentru mine. Am stat si am privit zarea printre lacrimi si am stiut ca esti cu mine. Sper ca ti-a placut acolo. Nici tu nu te-ai lasat mai prejos si mi-ai oferit in dar un "bine".

Am fost si la mare. Si cand am atins prima data valurile ei, m-am gandit la tine si la libertatea pe care noi doi o simteam in fata marii. As fi vrut sa te sun sa o auzi, asa cum am facut de fiecare data... Am sunat-o pe prietena ta si i-am dat-o ei la telefon. Mi-ai lipsit foarte mult cat timp am stat in fata marii.

Apoi, zilele astea mi-ai revenit din nou in ganduri, intr-o maniera mai putin placuta decat cele de sus. Te tot vad cum stateai in intins langa pat in ziua aia. Azi cand am plecat la pranz mi se parea ca soarele lumina si dogorea exact cum o facea cand eu mergeam spre casa dupa ce am primit vestea.

Mai e putin si vine septembrie. Luna pe care o urasc cel mai mult, ea m-a luat pe mine, ea mi te-a luat pe tine, tot ea imi va lua ceea ce iubesc atat de mult.

Sunt un copil singur si coplesit.
Stai cu mine si ajuta-ma sa nu mai doara. Ajuta-ma sa nu raman singura de tot.
 

Dani si marea

Ma cheama marea, dragul meu. 
Oare de ce am iubit noi marea atat de mult? Mamei nu ii placea. O considera rea.

Dar noi doi o iubim. Sunt sigura ca raiul tau este o plaja curata, cu o mare albastra-albastra. Trebuie sa fie si ceva munte pe acolo, pentru ca si lui mami sa ii placa, doar sunteti impreuna in acea dimensiune. 

Fii fericit, mai fericit decat ai fost vreodata. Ochii tai pe care ii iubesc atat, sa zambeasca neincetat. Descopera tot ce e de descoperit ca sa imi arati cand voi ajunge si eu acolo si ne vom reintalni. 

“Nimic nu exista”

Azi am stat minute in sir cu tricoul tau in brate. Mi-e dor de tine. Imi este foarte dor de tine. Am nevoie sa vorbesc cu tine si sa iti spun tot. 

Te-am visat acum vreo 2 nopti. Stateam amandoi la o masa, tu aveai parul lung si erai linistit. Imi zambeai cu zambetul tau sfios. Iti povesteam ceva si ma simteam foarte bine alaturi de tine. La un momentat dat, am intins mana spre fata ta si te-am mangaiat pe fata si apoi te-am pupat. 

Visul asta vine dupa noaptea aia cand m-am indoit puternic de tot ce exista, de Dumnezeu, de mami, de tine. “Nimic nu exista”. 

In noaptea aia am simtit ca ai murit din nou, de data aceea de tot, fara sa mai am speranta ca esti intr-un colt de univers, intr-un colt de timp si ma veghezi de acolo. A fost crud si atat de real. 

Si totusi mi-ai venit in vis, linistit. 

Iti scriu. Vegheaza-ma in continuare si ajuta-ma.

Nu ma uita

Dani, 

Noi aveam 2 catei la serviciu, frate si sora, Andrei si Aurora. Intr-o zi, Andrei nu a mai aparut si Aurora a ramas singura. Este foarte trista.

Stii, noi am avut doar pisici, nu cunosc psihologia cainilor, tu mai bine decat maine pentru ca erai prieten cu cel mai destept catel, Marcel. Asa ca pentru mine este uimitor si sfasaietor sa vad ca Aurora sufera, e trista, nu mai mananca, ea care era mereu o fasneata; acum zace. Se simte singura si parasita.

De ce viata noastra e formata din despartiri si pierderi? Eu nu stiu sa fac fata despartirilor. Eu daca iubesc un om, nu pot renunta la el. Ma doare. Ar trebui sa fiu puternica, doar m-am despartit de atatea ori: mama, toti buncii, pisicile. Ar trebui sa am o imunitate. Nu o am. Iar inima nu mi-o pot ingheta. Oricat as vrea, se tot dezgheata si ma doare si mai tare. 

Avem un dar incredibil, fratiorul meu, acela de a trai. Ca ne trezim dimineata si vedem rasaritul, ca simtim ploaia pe umerii nostril, ca am ras, o atingere, soarele care apune intr-o mare verde. Ce minune.

De aceea ma oftic ca nu mai esti sa le traiesti. 

Oamenii din viata noastra au darul de a imbogati cea am enumerat mai sus, de a ne deschide uneori ochii ca sa le simtim mai bine cu sufletul.

Dani, nu ma uita cu minunea.

Scrisoare catre fratele mai mic

Fratiorul meu,

Am nevoie de tine. Am nevoie sa ma ajuti. Am nevoie sa imi arati ca am facut bine ca am crezut in minuni. Am nevoie sa imi arati ca iubirea invinge. Am nevoie de ajutorul tau.

Ma simt foarte singura si trista.
Ma simt uitata si pierduta.
Simt din nou toata durerea pierderii pe care am simtit-o cand ai plecat. Dar tu nu mai esti aici sa mi-o provoci tu, esti plecat demult.
M-am agatat de lucruri frumoase si am crezut. Si am pus mult suflet.
Si m-am rugat mult lui Dumnezeu, inca ma rog.

Nu doar ca am ales sa cred in minuni, chiar cred cu tot sufletul. Inca mai cred, dupa cum se vede.

Nu vreau sa raman singura.

Tu stii cel mai bine, stiu ca tu m-ai intelege dintr-o clipita. Poate fara sa iti spun prea multe, tu ai stii totul atat de clar.

Am nevoie de ajutorul tau. Am nevoie sa fii tu minunea mea.
Daca toti avem dreptul la o minune din partea celor care nu mai sunt, te rog ca aceasta sa fie minunea pe care mi-o faci mie.

Stiu ca toate lucrurile se termina la un moment dat, nu stiu infinitul cat de infinit este. Sentimentele noastre poate sunt infinite, dar noi, lucrurile, toate se termina la un moment dat. Stiu acest lucru. Multe dintre ele se termina prea devreme, prea crude, prea fara speranta zilei de maine.
Cand un mar tanar, frumos cade din pom pentru a putrezi pe pamant este foarte trist, nu mai are sansa de a se coace, de a fi cules, nimeni nu se mai poate bucura de el. Merele ar trebui sa putrezeasca doar atunci cand le-a trecut vremea. De ce sa scuturi un pom ale carui fructe nu sunt coapte inca? Nu e pacat de ele?

Prea devreme.

Asa ca, fratiorul meu, te rog ajuta-ma. Sper ca ma auzi si ca nu imi refuzi aceasta rugaminte. Fa-mi o minune.
Promit sa iti multumesc cum pot mai bine cand ne vom reintalni.

Minunile

As vrea sa vorbesc un pic cu tine, sa iti cer sfatul, sa imi iau putere din vorbele tale. 
Anul trecut, ca pe vreme asta, te intrebam daca tu crezi in minuni. Mi-ai zis ca nu, dar ca alegi sa crezi pentru ca ai nevoie de acest lucru. Si apoi mi-ai zis ca daca stii exact ce sa ii ceri, Dumnezeu iti asculta rugaciunea. 
As vrea sa vorbim un pic si azi.

9 luni

Ti-am facut azi de 9 luni. Dupa toate ploile acestea, mormantul tau era acoperit de o planta de camp cu flori roz, Sangele Voinicului.
Era frumos daca ziua aceea groaznica nu s-ar fi intamplat. Daca este cativa ani as fi ajuns sa iti tin copiii in brate. Mi-ar fi placut sa te stiu tata. Sunt atatea lucruri legate de tine care si-ar fi avut rostul, dar care nu mai sunt posibile.

In biserica, auzindu-le din nou toate cantarile au trezit in mine, ca un instinct al lui Pavlov, senzatiile din acele zile. Si ma gandeam, ca daca ne vezi cumva de acolo de unde esti, ai fi probabil foarte trist sa ne vezi in halul acesta. Sa stii ca nu sunt suparata pe tine ca ai plecat. Daca ma vezi plangand, daca ma vezi in toate aceste feluri dureroase, sa stii ca nu sunt suparata pe tine si nici tu sa nu fii suparat pe tine ca nu mai esti cu noi. Imi este doar foarte dor de tine, prezenta absentei tale ma doare, gandul ca am ramas singura fara fratele meu.

Verde

Este absolut surprinzator cum melodia asta ma poate purta de la primul pana la ultimul acord, in amintiri. 

Imi aminteste de orasul cald, parfumat de tei, un geam lasat si ea urland in ureche, bratul meu incalzit de soarele de afara.

Imi aminteste de drumuri lungi si frumoase, cu emotie puternica in suflet.

Imi aminteste de soare, de verde, de zapada, de noapte.

Imi aminteste de fericire si de dor.

Si mereu de aceeasi pofta dulce de a imbratisa viata si iubirea pe care o simt.

Soarele si Luna

Ieri eram ok. Discutam si apoi a venit vorba de tine si de culoarea ochilor tai. Ca avem aceeasi culoare. Ca aveam aceeasi culoare. 
M-am simtit brusc incredibil de singura. Lasata deoparte si parasita. Noi eram doi. Soarele si luna mamei noastre. 
Mai tii minte cum ne alinta? Eram mici, am o imagine in minte cand eram in sufragerie, tu erai foarte mic, aveai 2 ani cand ea a plecat, deci aveai sub 2 ani. Vad clar culoarea peretilor in sufragerie, cum lucea soarele pe ei si pe ea doar putin creionata, mai mult ii ghicesc prezenta decat o vad, la fel si pe tine. Si cuvintele acestea: Soarele si Luna ei. Tu soarele si eu luna. 
Chiar mica fiind realizasem ca aveai un rol mai important ca mine: Soarele. Apoi tata ti-a zis "purtatorul de nume".

Mi-e dor de tine, mai! Mi-e dor rau de tot.
Mi-e dor sa vin acasa si sa te vad iesind din camera ta adormit si marait... cu picioarele tale lungi si unghiile acelea late.

Imi vine mai usor decat mi-a fost in primele saptamani si luni. Am depasit momentele acelea cand ma zvarcoleam seara de seara si voiam sa urlu de durere. Acum pot sa respir. Am invatat sa imi reprim. Cand vine vorba de tine, inchid usa acestor ganduri si ma duc cu mintea in alte locuri, doar ca sa nu simt durerea.

Dar rabufnesti. Si ma cobori ca intr-un abis. E dor. Sangele din mine isi ascute glasul si te striga. Suntem singuri fara tine. Ma gandesc doar la o intrebare care mi s-a putea pune: "Si, ai frati?".. Cum sa zic eu "am avut"?

Mi-e dor de tine. Hai sa ne urcam pe bloc si sa privim zarea. Hai sa te simt in preajma mea. Da-mi un semn ca sa stiu ca esti in continuare, dar ca esti doar in alt loc.

8 luni

Exact in noaptea cand se fac 8 luni te-am visat iar. 
Trebuia sa merg la o consultatie de nutritie si nu stiu cum se face dar tu erai internat acolo. Era un baiat care m-a luat de la receptie si m-a dus la tine, arata precum camera ta. 

Erai intins pe pat, inconstient, zicea ca iti face perfuzii. Cand mi-ai auzit vocea, ai inceput sa te zbati si ai alunecat din pat. Impreuna te-am ridicat si te-am pus la loc, dar te-ai lovit putin la cap. A zis ca nu ai mai mult de 8 kg. Intr-adevar, erai foarte usor. 
Si in timp ce eram aplecata peste tine, cautam sa vad daca moartea s-a instalat, incercam sa te miros ca sa vad daca mirosi a moarte. 
Nu miroseai, nu inca. 

Impresia lasata de vis este ca eu traiesc viata mea cu grijile si bucuriile mele, iar tu acum te chinuiesti. Sunt 8 luni si m-am trezit cu gandul asta. Ma rog zilnic pt odihna ta...si totusi daca nu ti-ai gasit-o? Daca iti e rau unde esti acum? Gandul acesta ma doare mai tare decat faptul ca nu mai esti.