Vreau sa pot sa schimb soarta ta. Sa iti fi fost alaturi cand ai avut
nevoie, ca sa nu stii ce e aia tristete.
Am crezut ca asa cum eu am
reusit sa traiesc, sa scap de acolo, sa scap de sarpele din suflet, sa
imi croiesc o viata mai buna, asa o sa reusesti si tu.
Dar nu ai reusit.
Iar eu nu te-am privit suficient de bine ca sa imi dau seama. Am fost
atat de oarba si tu atat de tacut. Si acum regret fiecare durere pe care
ai trait-o, as vrea sa le iau eu asupra mea numai sa stiu ca esti
fericit.
Ma lasa fara aer suferinta ta. Acele ultime clipe ale tale ma fac sa vreau sa urlu din tot
sufletul... pentru fiecare posibila suferinta pe care ai avut-o.
Nu pot schimb
nimic.
Raman asa. Cu seri cand merg singura pe strazi si vreau sa respir
si nu pot, cu dorinta dar si teama de a stii ceva ce nu voi afla
niciodata, cu dorul asta nebun, cu bratara ta la mana. Dar eu traiesc. Poate ca eu sunt mai puternica decat ai fost tu.
vineri, 22 noiembrie 2013
duminică, 3 noiembrie 2013
Cateva cuvinte
O sa traiesc. Si o sa traiesc tot ce tu nu ai mai apucat sa traiesti.
Sunt 40 de zile. Se presupune ca azi-noapte ai fost judecat. Unde ai fost trimis nu am de unde sa stiu, dar azi e o zi atat de frumoasa si de calda, incat vreau sa imi inchipui ca e un semn bun.
Sunt 40 de zile si gata cu hainele negre, gata cu jelitul, trebuie sa acceptam, sa clasam si sa trecem mai departe. Sa traim.
Poza ta de pe spatele crucii s-a decolorat, se sterge incet-incet. Se distinge inca tricoul cu Micul Print si zambetul tau, dar incepe sa semene mai mult cu o schita. Efectele timpului.. Poate ca in timp va fi mai usor.
Incepand de azi o sa cred ca iti e bine unde esti acum, ca inca mai esti, ca o sa ma auzi cand iti vorbesc, ca vezi si simti toate cele pe care le vad si le simt eu... caci le voi simti cu gandul la tine.
Esti si vei ramane fratele meu, te voi iubi mereu si vei fi mereu cu mine. Si nu doar ca avem acelasi sange, avem acelasi tip de suflet. De azi imi voi spune ca doar esti plecat intr-o frumoasa calatorie fara sa putem comunica, dar unde stiu ca esti bine si ca desi va trece prea mult timp, la un moment dat ne vom revedea. Restul detaliilor legate de cum ai plecat, voi incerca sa uit sa ni s-au intamplat noua.
Daca voi mai plange, va fi de dor. Un dor cumplit dupa ochii si mirosul tau, dupa vocea si imbratisarea ta, dupa cum puteai sa intelegi tot fara ca eu sa iti spun prea multe. Dor dupa faptul ca stiam ca esti acolo, ca noi eram doi. Voi incerca sa nu mai plang cand ma gandesc la tine, dar iarta-ma daca nu voi reusi. Voi incerca sa nu imi las ratiunea sa imi spuna ca de fapt ai murit, sufletul va stii ca tu doar esti plecat.
Mai da-mi un semn din cand in cand, te rog, ca sa ma simt mai putin singura, insoteste-ma uneori in plimbarile in IOR si binecuvanteaza-mi copilul atunci cand o sa am unul... In rest, fii un suflet drag fericit! Atat de fericit cum nu ai fost niciodata pana acum!
Te iubesc atat de mult, bai!
Sunt 40 de zile. Se presupune ca azi-noapte ai fost judecat. Unde ai fost trimis nu am de unde sa stiu, dar azi e o zi atat de frumoasa si de calda, incat vreau sa imi inchipui ca e un semn bun.
Sunt 40 de zile si gata cu hainele negre, gata cu jelitul, trebuie sa acceptam, sa clasam si sa trecem mai departe. Sa traim.
Poza ta de pe spatele crucii s-a decolorat, se sterge incet-incet. Se distinge inca tricoul cu Micul Print si zambetul tau, dar incepe sa semene mai mult cu o schita. Efectele timpului.. Poate ca in timp va fi mai usor.
Incepand de azi o sa cred ca iti e bine unde esti acum, ca inca mai esti, ca o sa ma auzi cand iti vorbesc, ca vezi si simti toate cele pe care le vad si le simt eu... caci le voi simti cu gandul la tine.
Esti si vei ramane fratele meu, te voi iubi mereu si vei fi mereu cu mine. Si nu doar ca avem acelasi sange, avem acelasi tip de suflet. De azi imi voi spune ca doar esti plecat intr-o frumoasa calatorie fara sa putem comunica, dar unde stiu ca esti bine si ca desi va trece prea mult timp, la un moment dat ne vom revedea. Restul detaliilor legate de cum ai plecat, voi incerca sa uit sa ni s-au intamplat noua.
Daca voi mai plange, va fi de dor. Un dor cumplit dupa ochii si mirosul tau, dupa vocea si imbratisarea ta, dupa cum puteai sa intelegi tot fara ca eu sa iti spun prea multe. Dor dupa faptul ca stiam ca esti acolo, ca noi eram doi. Voi incerca sa nu mai plang cand ma gandesc la tine, dar iarta-ma daca nu voi reusi. Voi incerca sa nu imi las ratiunea sa imi spuna ca de fapt ai murit, sufletul va stii ca tu doar esti plecat.
Mai da-mi un semn din cand in cand, te rog, ca sa ma simt mai putin singura, insoteste-ma uneori in plimbarile in IOR si binecuvanteaza-mi copilul atunci cand o sa am unul... In rest, fii un suflet drag fericit! Atat de fericit cum nu ai fost niciodata pana acum!
Te iubesc atat de mult, bai!
joi, 31 octombrie 2013
miercuri, 30 octombrie 2013
In ce
Disparita aceasta ma face sa cred mai putin in "magie", in miraculosul care ne inconjoara de zi cu zi.
Spre exemplu, a fost o zi in decembrie in care am suferit foarte mult si imi doream ca lucrurile sa se intoarca inspre bine. Am parcurs drumul de la metrou la serviciu pe jos; fiind iarna, pe jos era putina zapada, aerul intepator, dar cerul.. era extraordinar. Soarele rasarea, dar rasarea ca in spatele unei perdele de ceata, totul sclipea in jur, portocaliul lui se amesteca in fiecare cristal de zapada cu alb si lucea auriu, era incredibil. Si eu mergeam prin acest peisaj de iarna cu un cantec plin de inteles in ureche si cu suflet mic-mic, credeam ca acest peisaj e un semn ca nu sunt singura pe acel drum si ca EA este cu mine si ca imi aude gandurile. Simteam ca imi sunt ascultate gandurile. Niciodata nu am simtit-o mai aproape ca in acea dimineata.
Ieri, 29 octombrie, m-am trezit si am vazut ca soarele rasarea la fel, tot in spatele aceleiasi perdele.. iar ieri era ziua ei.
Cand ma gandesc, mai degraba cred ca nu e, decat ca e. Dupa ce am vazut anumite lucruri care mi s-au infipt adanc in creier, cam ce ramane dintr-un trup odata ce este parasit de suflet.. o parte din mine a inceput sa creada ca inertia aceea a trupului este foarte posibil sa caracterizeze si sufletul dupa moarte.
Religia ortodoxa are o "filosofie" foarte interesanta a vietii de dupa moarte. Dar cu cat am citit mai mult, cu atat m-am indepartat de notiunea de Dumnezeu. Probabil si pentru ca nu se potriveste cu viziunea mea asupra divinitatii.
Pana sa se intample am crezut ca sufletele celor dragi noua care au murit, raman in comuniune cu noi.. asa s-ar explica rasaritul acela.. asa s-ar explica un vis.. asa ne-am simti mai putin singuri, mai putin parasiti. As putea sa cred ca daca port bratara lui la mana, el imi simte caldura, iar daca ii vorbesc.. ma aude.
Dar citind despre ce se intampla cu sufletul dupa moarte in viziunea crestina, aflu ca dupa moarte sufletul mai e in contact cu noi doar in primele 3 zile, dupa aceea pleaca timp de 6 zile in calatorie in Rai, iar urmatoarele 30 viziteaza Iadul. Dupa aceea e judecat (daca reuseste sa treaca de vami ca sa ajunga sa fie judecat), categorisit si orice contact cu noi inceteaza. Pentru ca sufletele mortilor nu ii contacteaza pe cei vii. Exista contacte, dar toate acestea apartin duhurilor rele.
Citind aceste lucruri, am simtit ca miraculosul dispare, raman singura.. Gandurile mele nu sunt auzite de nimeni, lacrimile mele nu le vede nimeni, pot sa pun intrebari si sa strig cat as putea... nu imi va raspunde nimeni sub forma de pala de vant. Si e si mai trist astfel.
Si ma intreb in ce cred? In ceea ce vrea sufletul sa simta sau in ritual, ritual funebru pe care il urmez ca la carte pentru ca "daca crezi si exista nu pierzi nimic, dar daca nu crezi si exista pierzi totul" si nu vreau sa piarda el totul.
Spre exemplu, a fost o zi in decembrie in care am suferit foarte mult si imi doream ca lucrurile sa se intoarca inspre bine. Am parcurs drumul de la metrou la serviciu pe jos; fiind iarna, pe jos era putina zapada, aerul intepator, dar cerul.. era extraordinar. Soarele rasarea, dar rasarea ca in spatele unei perdele de ceata, totul sclipea in jur, portocaliul lui se amesteca in fiecare cristal de zapada cu alb si lucea auriu, era incredibil. Si eu mergeam prin acest peisaj de iarna cu un cantec plin de inteles in ureche si cu suflet mic-mic, credeam ca acest peisaj e un semn ca nu sunt singura pe acel drum si ca EA este cu mine si ca imi aude gandurile. Simteam ca imi sunt ascultate gandurile. Niciodata nu am simtit-o mai aproape ca in acea dimineata.
Ieri, 29 octombrie, m-am trezit si am vazut ca soarele rasarea la fel, tot in spatele aceleiasi perdele.. iar ieri era ziua ei.
Cand ma gandesc, mai degraba cred ca nu e, decat ca e. Dupa ce am vazut anumite lucruri care mi s-au infipt adanc in creier, cam ce ramane dintr-un trup odata ce este parasit de suflet.. o parte din mine a inceput sa creada ca inertia aceea a trupului este foarte posibil sa caracterizeze si sufletul dupa moarte.
Religia ortodoxa are o "filosofie" foarte interesanta a vietii de dupa moarte. Dar cu cat am citit mai mult, cu atat m-am indepartat de notiunea de Dumnezeu. Probabil si pentru ca nu se potriveste cu viziunea mea asupra divinitatii.
Pana sa se intample am crezut ca sufletele celor dragi noua care au murit, raman in comuniune cu noi.. asa s-ar explica rasaritul acela.. asa s-ar explica un vis.. asa ne-am simti mai putin singuri, mai putin parasiti. As putea sa cred ca daca port bratara lui la mana, el imi simte caldura, iar daca ii vorbesc.. ma aude.
Dar citind despre ce se intampla cu sufletul dupa moarte in viziunea crestina, aflu ca dupa moarte sufletul mai e in contact cu noi doar in primele 3 zile, dupa aceea pleaca timp de 6 zile in calatorie in Rai, iar urmatoarele 30 viziteaza Iadul. Dupa aceea e judecat (daca reuseste sa treaca de vami ca sa ajunga sa fie judecat), categorisit si orice contact cu noi inceteaza. Pentru ca sufletele mortilor nu ii contacteaza pe cei vii. Exista contacte, dar toate acestea apartin duhurilor rele.
Citind aceste lucruri, am simtit ca miraculosul dispare, raman singura.. Gandurile mele nu sunt auzite de nimeni, lacrimile mele nu le vede nimeni, pot sa pun intrebari si sa strig cat as putea... nu imi va raspunde nimeni sub forma de pala de vant. Si e si mai trist astfel.
Si ma intreb in ce cred? In ceea ce vrea sufletul sa simta sau in ritual, ritual funebru pe care il urmez ca la carte pentru ca "daca crezi si exista nu pierzi nimic, dar daca nu crezi si exista pierzi totul" si nu vreau sa piarda el totul.
miercuri, 23 octombrie 2013
Just Breathe
Sunt in metrou si a rasunat in difuzoare un mesaj automat, ca metroul merge pana nu-stiu-unde. Oamenii din jurul meu par niste robotei, poate ca si eu lor le par la fel.
In lumea asta de rutina, tu stiai sa fii altfel.
Stiai sa surprinzi intr-o poza toata magia unui strop de apa sau a unui gandacel si ne dadeai si noua din lumina pe care o aveai in suflet. Cat ai fost ne-ai luminat, cu o privire calda, cu un sfat atunci cand am avut nevoie, zambetul sfios de care mi-e atat de dor, prietenos si cald, cu un acord la chitara.
Mai tii minte cand eu eram la birou si mi-ai cantat la chitara la telefon? Sau cand ma sunai din Vama sa aud marea? O data nici nu ai vorbit, mi-ai dat-o pe ea la telefon din prima si m-am bucurat ca un copil si ochii mi s-au umezit.
Nu sunt sigura ca ai stiut cata lumina ai in suflet, ceva imi spune ca in timp ce pe noi ne luminai, tu te aflai in intuneric.
Si ai plecat ca Micul Print pe planeta ta, sper ca ti-ai gasit floarea (cum zicea unul din prietenii tai). Imi pare rau ca nu mai esti.
Zici ca tot sangele asta din mine care este (si poate pentru ca este) acelasi cu al tau... iti simte lipsa. Si o lipsa.. diferita de alte absente din viata mea. Imi e dor de tine cu fiecare respiratie.
Daca iti strig acum ca te iubesc, ma auzi? Oare ai sa-mi mai raspunzi vreodata?
In lumea asta de rutina, tu stiai sa fii altfel.
Stiai sa surprinzi intr-o poza toata magia unui strop de apa sau a unui gandacel si ne dadeai si noua din lumina pe care o aveai in suflet. Cat ai fost ne-ai luminat, cu o privire calda, cu un sfat atunci cand am avut nevoie, zambetul sfios de care mi-e atat de dor, prietenos si cald, cu un acord la chitara.
Mai tii minte cand eu eram la birou si mi-ai cantat la chitara la telefon? Sau cand ma sunai din Vama sa aud marea? O data nici nu ai vorbit, mi-ai dat-o pe ea la telefon din prima si m-am bucurat ca un copil si ochii mi s-au umezit.
Nu sunt sigura ca ai stiut cata lumina ai in suflet, ceva imi spune ca in timp ce pe noi ne luminai, tu te aflai in intuneric.
Si ai plecat ca Micul Print pe planeta ta, sper ca ti-ai gasit floarea (cum zicea unul din prietenii tai). Imi pare rau ca nu mai esti.
Zici ca tot sangele asta din mine care este (si poate pentru ca este) acelasi cu al tau... iti simte lipsa. Si o lipsa.. diferita de alte absente din viata mea. Imi e dor de tine cu fiecare respiratie.
Daca iti strig acum ca te iubesc, ma auzi? Oare ai sa-mi mai raspunzi vreodata?
Abonați-vă la:
Postări (Atom)