Passing through 2013-2014

Cumpana dintre ani. Ne luam la revedere de la un an si ne punem sperantele in cel nou, ca o sa fie mai bun, mai sanatos, mai fericit. Eventual luam si niste hotarari de care vom uita in cel mult 3 luni. Avem nevoie sa inchidem un capitol si sa deschidem unul nou.. pentru ca avem nevoie sa speram.

Dar ce inchid ?

Inchid un an pe care daca ar fi sa il compar, as spune ca se aseamana cu o calatorie intr-o barca cu vasle pe o mare intindere de apa : am prins si vreme buna cand mi-am permis sa privesc cerul, dar au fost si furtuni care mi-au obosit bratele incercand sa ma tin la suprafata, sleindu-mi puterile. 

Am calatorit, am vazut locuri si lucruri frumoase, am iubit si iubesc, m-am simtit si ma simt iubita. M-am rugat si i-am multumit lui Dumnezeu. Pot sa imi amintesc clar cateva momente cand am plans de fericire. Stiu de cine imi sunt legate aceste momente. Am citit. Am facut sport. Am reinceput sa studiez pianul. Am simtit ca traiesc. 

Au fost si momente intunecate. Au fost clipe foarte triste, clipe in care m-am zvarcolit, dar nu mi-am pierdut speranta ; nu ai cum sa incetezi sa mai crezi sau sa lupti cand iti simti sufletul plin. 

Apoi a veni luna septembrie..si nimic nu a mai fost ca inainte. Anul asta mi-a rapit intr-un mod crud fratele (am vrut sa zic.. « un om pe care il iubesc » sau « pe cineva drag »… dar nu reflecta amalgamul de sentimente pe care cuvantul « frate » il cuprinde, acel cordon ombilical sufletesc care te leaga fara iti poti explica de cel ce iti e frate sau sora). 

Nu am fost singura in clipele acelea, mi s-a dovedit ca am multi prieteni, iar Fratello si mai multi. Nu m-am simtit nici macar o secunda singura si am primit atat de mult sprijin.  

Si am inteles ca in astfel de clipe nimeni, indiferent, cat de bine isi mascheaza durerea, nu trebuie lasat singur…o imbratisare la momentul potrivit nu sterge durerea, dar da mai mult curaj pentru a o infrunta. 

Multumesc din suflet pentru toate vorbele bune, drumurile facute, imbratisarile si rabdarea de care cei care tin la mine au dat dovada. 

Asa ca finalul de an, ma prinde inca in incapacitate de a intelege pe deplin sau de a accepta, dar cu o mare dorinta de a trai si de a iubi. 

Ce imi doresc de la noul an ?

Sa nu imi mai rapeasca pe nimeni din cei prezenti in viata mea.

Sa ma lase sa imi revin, sa nu imi mai ofere surprize neplacute. Sa pot sa reincep sa respir si sa imi simt inima usoara. Sa am in fiecare secunda din viata mea verdele sclipitor si sa fim sanatosi psihic si fizic. 

La multi ani! Fie ca sperantele noastre sa se concretizeze!

Tot nu pot

M-am uitat azi la pozele de cand  ne-am mutat si te-am regasit si pe tine acolo. 

Eu tot nu pot sa realizez pe deplin ca minunea asta care ai fost tu nu mai exista. Mi se pare ireal si parca tot as zice ca o sa ma trezesc si a fost un vis urat, ca o sa imi raspunzi la telefon si o sa ne plimbam in IOR si o sa vorbim despre vrute si nevrute, ca o sa vii sa impodobim bradul, ca o sa imi mai canti la chitara, ca o sa iti mai vad ochii privindu-ma si altfel decat din poza cu tine de care nu ma pot desparti. 

Ai fost si esti un suflet minunat. Nu o spun pentru ca esti fratele meu, ci pentru ca de-a lungul timpului am putut sa vad. 

Am invatat atatea de la tine. Tu ai avut mereu aceea lejeritate de a vorbi si de a interactiona sincer cu oamenii, care mie inca imi lipseste.

De la tine am aflat de Jager si acum mereu asociez aceasta bautura cu tine. Am o sticla in frigider si mereu cand beau mai pun si la muscata putin, asa cum faceau bunicii nostri..ca sa poti sa bei si tu. Cate superstitii…nu as fi zis ca voi crede vreodata in ele…dar ma agat de orice. 

Stii ca in seara de Ajun am reusit sa ii adun pe toti la noi acasa ? Matusa si Unchiu’, tata…au venit si am impodobit bradul impreuna. Cu un an inainte ai fost aici si m-ai invatat sa fac poze cu timp indelungat de expunere. Si tot nu pot sa cred ca nu mai esti. 

Sunt un om al carui suflet sangereaza de dor si de durerea lipsei tale. Nu, nu pot sa zic ca esti plecat intr-o calatorie..nu pot pt ca stiu realitatea. Tot ceea ce sper este ca la un moment dat ne vom intalni si vom sta si vom povesti tot.. Si iti voi povesti despre cum este sa ai un copil, despre cum este sa imbatranesti..despre toate lucrurile pe care tu nu ai apucat sa le mai traiesti. 

Am implinit 28 de ani. E primul an in care nu ma gandesc ca am mai imbatranit 1 an, ci multumesc ca am mai trait 1 an. Asa cum sunt, cu bune cu rele, am mai trait 1 an si ma rog sa traiesc suficient de mult si de bine ca sa am sa iti povestesc lucruri frumoase. Sa fii mandru de mine, de acolo de unde esti..poate ma privesti. 

Nu stiu cum m-ai perceput pe mine, daca am fost sora pe care ti-ai dorit-o sau sora de care aveai nevoie, daca am putut sa iti fiu macar putin mama care ne lipsea, daca ti-am fost prieten. Dar, spre exemplu, stiu ca de fiecare data cand m-ai vazut fumand..asa de pofta cum ziceam eu..te uitai la mine ca si cum te-as dezamagi, ca si cum eu as fi mai buna de atat. 

Mai stiu apoi vreo 2 dati cand am mers doar noi 2 la tara, de magia sinelor de tren pe care am stat impreuna. Mai stiu ziua aia din martie cand am stat in leagan la matusa si am povestit si mi-ai daruit o zambila in ghiveci…acelasi verde. 

A mai fost o iarna veche..nu mai stiu… cred ca iarna lui 1999? eram mici. Am mers sa ne plimbam pe la piata la Salajan, sa cautam casete cu muzica…se auzeau cantecele la moda atunci..3 sud est… :) si am mers doar noi 2 si ne-am uitat la jucarii, la fulgii de nea care veneau de sus asa de frumos.. A fost minunat. 

La tine in camera am gasit o jucarie de plus, ET de plus, pe care l-ai primit cadou de la colegii tai de serviciu cu mult timp in urma. Desi l-am lasat in sanctuarul care a devenit camera ta, tata mi l-a adus in seara de Ajun fara sa mai intrebe nimic. Ai avut grija sa imi faci un cadou..acum sta frumos in casa noastra si cand il ating ma gandesc ca l-ai atins si tu.

Vis frumos

Te-am visat. E primul vis in care mi te arati asa cum erai tu, fara sa fii suparat, incercanat, fara sa imi fie frica de tine.

Eram acasa. Eu aveam sifonierul deschis (acolo unde acum sunt hainele tale inca puse), voiam sa ma schimb de haine si ma tot gandeam cu ce sa ma imbrac. Am ales un umeras cu o bluza crem. Tu erai pe acolo si vorbeam. 
La un moment dat ai zis ca "Hai sa nu mai vorbim despre asta pentru ca iar imi aduc aminte de ce s-a intamplat" si te-a cuprins tristetea pentru te refereai la nenorocirea asta. Ti-am luat fata in palme si te-am pupat: pe frunte, pe ochi, pe obraz. Si acum imi amintesc mirosul tau si textura pielii, exact asa cum erau in realitate. 
Ti-am zis ca te iubesc atat de mult in timp ce te pupam. La cat m-am rugat in ultimele 2 luni sa imi auzi cuvintele si azi-noapte in vis le-ai auzit. Macar in vis.

Apoi tu ai luat din sifonier o bluzita verde usor transparenta si mi-ai dat-o. Mi-ai zis ca ar fi mai potrivita. Am asezat-o pe pat si ma uitam la ea. Nu era ceva ce as purta in mod obisnuit, dar mi-am propus sa o port pentru ca mi-ai ales-o tu.

Si m-am trezit. M-am trezit zambind. Pentru ca am putut sa iti zic te iubesc si sa te strang in brate. Si te-am simtit. Efectiv ti-am simtit corpul si mirosul ca si cum ai trai.
Ma bucur teribil ca te-am visat asa.

De parca de ieri iti e bine unde esti. De parca esti tot tu, dar in alta parte.
Mai vino in visele mele. Mai lasa-ma sa te tin in brate.
Imi lipsesti la fel de mult, parca tot mai mult.

Prima ninsoare

Prima ninsoare.
La fiecare prima ninsoare ne trimiteam sms cu "Ningeeeeee!" La cine ningea primul, acela trimitea.. si nu era o intelegere intre noi, nu am stabilit niciodata sa facem asa.. ci pur si simplu voiam sa ne bucuram impreuna de primul fulg de nea.

Atatea prime ninsori.. iar anul acesta.. fara tine.
Aveam obrazul rece si lacrima ce mi-a curs din ochiul drept (el lacrimeaza mai mult decat stangul) l-a incalzit. Ti-am trimis sms..gandul probabil mi l-ai auzit, dar am fost indemnata sa trimit pentru ca poate asa imi va veni mai usor.

Acum ti-am pus telefonul la incarcat, stiu ca atunci cand il voi deschide, voi vedea tot eu sms-ul.
Tot pe telefonul tau, rasfoindu-l am gasit-o si pe Raze..fata cu par rosu care primeste un pupic pe nas de la un fulg de nea. Probabil ca ti-a placut si tie aceasta imagine, pentru ca de blogul meu nu cred ca stiai.  

Mi-e groaza ca vine Craciunul si ca iti voi simti si mai acut absenta pentru ca o sa fac bradul fara tine.
Nu pot sa nu te laud si voi pune aici o poza pe care ai facut-o in iernile trecute, ti-am zis ca mi-a placut tare.
Tot tare as vrea sa fii aici.. sa ne plimbam prin zapada din IOR insotiti de o droaie de catei.
Fii aici!

Seri

Vreau sa pot sa schimb soarta ta. Sa iti fi fost alaturi cand ai avut nevoie, ca sa nu stii ce e aia tristete. 

Am crezut ca asa cum eu am reusit sa traiesc, sa scap de acolo, sa scap de sarpele din suflet, sa imi croiesc o viata mai buna, asa o sa reusesti si tu. 
Dar nu ai reusit. 
Iar eu nu te-am privit suficient de bine ca sa imi dau seama. Am fost atat de oarba si tu atat de tacut. Si acum regret fiecare durere pe care ai trait-o, as vrea sa le iau eu asupra mea numai sa stiu ca esti fericit. 
Ma lasa fara aer suferinta ta. Acele ultime clipe ale tale ma fac sa vreau sa urlu din tot sufletul... pentru fiecare posibila suferinta pe care ai avut-o. 

Nu pot schimb nimic. 
Raman asa. Cu seri cand merg singura pe strazi si vreau sa respir si nu pot, cu dorinta dar si teama de a stii ceva ce nu voi afla niciodata, cu dorul asta nebun, cu bratara ta la mana. Dar eu traiesc. Poate ca eu sunt mai puternica decat ai fost tu.

Cateva cuvinte

O sa traiesc. Si o sa traiesc tot ce tu nu ai mai apucat sa traiesti.

Sunt 40 de zile. Se presupune ca azi-noapte ai fost judecat. Unde ai fost trimis nu am de unde sa stiu, dar azi e o zi atat de frumoasa si de calda, incat vreau sa imi inchipui ca e un semn bun. 

Sunt 40 de zile si gata cu hainele negre, gata cu jelitul, trebuie sa acceptam, sa clasam si sa trecem mai departe. Sa traim.
Poza ta de pe spatele crucii s-a decolorat, se sterge incet-incet. Se distinge inca tricoul cu Micul Print si zambetul tau, dar incepe sa semene mai mult cu o schita. Efectele timpului.. Poate ca in timp va fi mai usor.

Incepand de azi o sa cred ca iti e bine unde esti acum, ca inca mai esti, ca o sa ma auzi cand iti vorbesc, ca vezi si simti toate cele pe care le vad si le simt eu... caci le voi simti cu gandul la tine. 
Esti si vei ramane fratele meu, te voi iubi mereu si vei fi mereu cu mine. Si nu doar ca avem acelasi sange, avem acelasi tip de suflet. De azi imi voi spune ca doar esti plecat intr-o frumoasa calatorie fara sa putem comunica, dar unde stiu ca esti bine si ca desi va trece prea mult timp, la un moment dat ne vom revedea. Restul detaliilor legate de cum ai plecat, voi incerca sa uit sa ni s-au intamplat noua. 

Daca voi mai plange, va fi de dor. Un dor cumplit dupa ochii si mirosul tau, dupa vocea si imbratisarea ta, dupa cum puteai sa intelegi tot fara ca eu sa iti spun prea multe. Dor dupa faptul ca stiam ca esti acolo, ca noi eram doi. Voi incerca sa nu mai plang cand ma gandesc la tine, dar iarta-ma daca nu voi reusi. Voi incerca sa nu imi las ratiunea sa imi spuna ca de fapt ai murit, sufletul va stii ca tu doar esti plecat.

Mai da-mi un semn din cand in cand, te rog, ca sa ma simt mai putin singura, insoteste-ma uneori in plimbarile in IOR si binecuvanteaza-mi copilul atunci cand o sa am unul... In rest, fii un suflet drag fericit! Atat de fericit cum nu ai fost niciodata pana acum! 
Te iubesc atat de mult, bai!

Azi ti-am calcat hainele. Am calcat si am plans. 
Nu este corect ca nu mai esti.

In ce

Disparita aceasta ma face sa cred mai putin in "magie", in miraculosul care ne inconjoara de zi cu zi.
Spre exemplu, a fost o zi in decembrie in care am suferit foarte mult si imi doream ca lucrurile sa se intoarca inspre bine. Am parcurs drumul de la metrou la serviciu pe jos; fiind iarna, pe jos era putina zapada, aerul intepator, dar cerul.. era extraordinar. Soarele rasarea, dar rasarea ca in spatele unei perdele de ceata, totul sclipea in jur, portocaliul lui se amesteca in fiecare cristal de zapada cu alb si lucea auriu, era incredibil. Si eu mergeam prin acest peisaj de iarna cu un cantec plin de inteles in ureche si cu suflet mic-mic, credeam ca acest peisaj e un semn ca nu sunt singura pe acel drum si ca EA este cu mine si ca imi aude gandurile. Simteam ca imi sunt ascultate gandurile. Niciodata nu am simtit-o mai aproape ca in acea dimineata.

Ieri, 29 octombrie, m-am trezit si am vazut ca soarele rasarea la fel, tot in spatele aceleiasi perdele.. iar ieri era ziua ei.
Cand ma gandesc, mai degraba cred ca nu e, decat ca e. Dupa ce am vazut anumite lucruri care mi s-au infipt adanc in creier, cam ce ramane dintr-un trup odata ce este parasit de suflet.. o parte din mine a inceput sa creada ca inertia aceea a trupului este foarte posibil sa caracterizeze si sufletul dupa moarte.

Religia ortodoxa are o "filosofie" foarte interesanta a vietii de dupa moarte. Dar cu cat am citit mai mult, cu atat m-am indepartat de notiunea de Dumnezeu. Probabil si pentru ca nu se potriveste cu viziunea mea asupra divinitatii.
Pana sa se intample am crezut ca sufletele celor dragi noua care au murit, raman in comuniune cu noi.. asa s-ar explica rasaritul acela.. asa s-ar explica un vis.. asa ne-am simti mai putin singuri, mai putin parasiti. As putea sa cred ca daca port bratara lui la mana, el imi simte caldura, iar daca ii vorbesc.. ma aude.
Dar citind despre ce se intampla cu sufletul dupa moarte in viziunea crestina, aflu ca dupa moarte sufletul mai e in contact cu noi doar in primele 3 zile, dupa aceea pleaca timp de 6 zile in calatorie in Rai, iar urmatoarele 30 viziteaza Iadul. Dupa aceea e judecat (daca reuseste sa treaca de vami ca sa ajunga sa fie judecat), categorisit si orice contact cu noi inceteaza. Pentru ca sufletele mortilor nu ii contacteaza pe cei vii. Exista contacte, dar toate acestea apartin duhurilor rele.

Citind aceste lucruri, am simtit ca miraculosul dispare, raman singura.. Gandurile mele nu sunt auzite de nimeni, lacrimile mele nu le vede nimeni, pot sa pun intrebari si sa strig cat as putea... nu imi va raspunde nimeni sub forma de pala de vant. Si e si mai trist astfel.

Si ma intreb in ce cred? In ceea ce vrea sufletul sa simta sau in ritual, ritual funebru pe care il urmez ca la carte pentru ca "daca crezi si exista nu pierzi nimic, dar daca nu crezi si exista pierzi totul" si nu vreau sa piarda el totul.

Just Breathe

Sunt in metrou si a rasunat in difuzoare un mesaj automat, ca metroul merge pana nu-stiu-unde. Oamenii din jurul meu par niste robotei, poate ca si eu lor le par la fel.
In lumea asta de rutina, tu stiai sa fii altfel.

Stiai sa surprinzi intr-o poza toata magia unui strop de apa sau a unui gandacel si ne dadeai si noua din lumina pe care o aveai in suflet. Cat ai fost ne-ai luminat, cu o privire calda, cu un sfat atunci cand am avut nevoie, zambetul sfios de care mi-e atat de dor, prietenos si cald, cu un acord la chitara.

Mai tii minte cand eu eram la birou si mi-ai cantat la chitara la telefon? Sau cand ma sunai din Vama sa aud marea? O data nici nu ai vorbit, mi-ai dat-o pe ea la telefon din prima si m-am bucurat ca un copil si ochii mi s-au umezit.

Nu sunt sigura ca ai stiut cata lumina ai in suflet, ceva imi spune ca in timp ce pe noi ne luminai, tu te aflai in intuneric.
Si ai plecat ca Micul Print pe planeta ta, sper ca ti-ai gasit floarea (cum zicea unul din prietenii tai). Imi pare rau ca nu mai esti.

Zici ca tot sangele asta din mine care este (si poate pentru ca este) acelasi cu al tau... iti simte lipsa. Si o lipsa.. diferita de alte absente din viata mea. Imi e dor de tine cu fiecare respiratie.
Daca iti strig acum ca te iubesc, ma auzi? Oare ai sa-mi mai raspunzi vreodata? 
 

Nu doar o amintire

Vei fi in fiecare rasarit,
In toate razele ce imi strapung retina,
In fiecare nor al cerului albastru,
Nu doar o amintire.

Ochii tai ma vor privi prin stele,
Imbratisarea ta va fi a vantului,
Glasul ti-l voi auzi mereu
In sunetul firului de iarba si al marii.

Nu vei fi doar o amintire.

Acelasi cer

Tu privesti in sus la cer,
Eu privesc in sus la cer
Si pe la mijloc, fara gres,
Ochii nostri se-ntalnesc.

M-ai transformat intr-un copil speriat. Mi-e frica si de umbra mea. Mi-e teama ca azi ar putea fi ultima zi. 

Si atunci ce fac?? Ma grabesc sa traiesc, sa simt, dar cu pielea zbarlita pe mine ca maine as putea pierde tot ce iubesc azi. 

M-am saturat de pierderi si de despartiri.

Lumea asta pare a fi facuta din renuntari... 

Nu sunt un iepure speriat fara motiv... doar ca stiu cat de efemeri suntem. 

Solutia ar fi detasarea, filosofia budista, renuntarea la dorinta. Dar asta ar insemna sa nu mai iubim.

Si ar fi un non-sens sa traim fara sa iubim.

2 saptamani

2 saptamani de cand ai murit. Vai, cum suna. Tu cu ochii tai si unghiile tale late...sa nu mai fii. Dar, chiar nu mai esti. Ai murit. 

Viata mea in lipsa ta arata precum graficul unui seism: azi rad si zici ca am uitat, iar maine cad...si sufar si nu mai vreau sa traiesc. 

Daca tu..cu atata lumina si bunatate in suflet ai pierit, apai eu..cu toate greselile mele si regretele..de ce as trai? 

Cum sa fie lumea asta mai buna, daca exact cei care ar putea-o face mai buna sunt chemati dintre noi?

Sedimente de metale grele

Am ajuns sa imi fie frica de ziua de maine. 
Simt ca ma aflu intr-o permanenta stare de asteptare, de parca in orice clipa ar putea sa sune iar telefonul si sa mai primesc vreo veste. Mi-e teama de orice fel de posibila pierdere.

Nu mai stiu in ce cred. 
In doresc doar sa dorm... mult, inert, pe o perioada suficienta de timp cat sa nu mai simt sedimentele astea de metale grele care s-au asezat pe sufletul meu.

Aproape toate constantele mele au fost zdruncinate, au mai ramas cateva care ma ajuta sa infrunt nevoia de somn care ma incearca, care imi amintesc ca am sange prin vene si ca acesta curge.. constantele mele imi dau putere sa ma gandesc la un viitor, de care, pana la urma, mi-e teama.. pentru ca ar putea sa nu mai vina.

Viata isi cere dreptul

As vrea sa te plang toata viata, sa nu mai pot sa rad, sa nu mai pot sa mananc, sa simt disperarea asta mereu ca sa fiu sigura ca nu te voi uita. Ca timpul nu mi te va lua si el.

Dar TRAIESC! si viata imi curge prin vene.. sunt clipe tot mai dese cand pot sa ma gandesc la tine fara sa plang, au fost momente cand am ras, mananc, mi-e pofta de diverse, simt cum imi curge sangele prin corp incalzindu-ma si stiu ca TRAIESC si nu ma pot opune vietii care ma insufleteste.

Una din serile acelea....

Una din serile acelea care iti raman in suflet prin frumusestea cu care Dumnezeu a stiut sa le coloreze.
Un apus de vanilie cu un soare potolit, dar un cer dureros de colorat. In dreapta niste sine de tren care duc in fata spre mare, niste tineri cu ochi plansi stand pe ele, altii in masini, altii pe iarba.. asteptand.. asteptand sa apari de undeva si sa zambesti. Sa zdrangani la chitara ceva...

O seara pe care nu ai cum sa nu o remarci prin frumusete, o frumusete care parca zice.. "sunt atat de frumoasa prin analogie.. asa ca sufletul pe care il plangeti".
Si ma uit muta de uimire la cer, la firele de iarba verzi care bat spre portocaliu, la sinele alea de tren pe care noi am stat impreuna si am facut poze, la trenul care trece.. si te simt acolo. Inexplicabil, dar erai cu noi. Pentru ca era asa un peisaj din care tu nu aveai cum sa lipsesti.

Si ii multumesc celui care te-a si luat, ca te-a lasat pe pamant... si ca am putut sa impartim aceeasi iubire de mare, acelasi suflet, acelasi verde, aceeasi mama, acelasi tata.. si tot asa vom imparti si acelasi pamant... la un moment dat.

Sinele de tren spre mare

Port bratara ta la mana. E singura pata de culoare pe hainele mele negre. E prinsa cu un zgarci si o port exact asa, asa cum o purtai si tu.
Imi lipsesti.

Mi-e dor sa imi zici: "Ce faci, ma?" sau sa imi zici "Tzitzilica", din cand in cand.
Mi-e dor de cum radeai sfios parca pentru a-ti ascunde dintii. Mi-e dor de ochii tai verzi, cum ziceam eu ca ai mamei si ca ai mei cand plang si cand sunt fericita.

O sa invat sa traiesc fara tine. O sa cred cu toata forta ca exista vami si ingeri si Rai si ca tu esti acolo.
O sa imi inchipui ca Raiul tau este o imensa mare, usor salbatica, cu rasarituri si apusuri incredibile. Tu o sa le faci poze, ca intotdeauna, si o sa mi le arati cand ne vom intalni din nou.
 
Un apus de soare,
Sinele de tren spre mare,
O tigara aprinsa,
Si viata ta stinsa.

Vesnicia s-a nascut la sat

Te trezesti dimineata, soarele a rasarit deja si ii simti caldura pe piele. 
Ai inca amorteala somnului si prin ea privesti in jurul tau. 

Dealuri de jur imprejur, o aglomeratie de case micute, cu acoperisuri rosii, cu flori la geamuri, pe stradute intortocheate si din loc in loc cate o casa aruncata pe dealuri. 
Biserica troneaza in mijloc cu turla ei inalta, parca vrand sa impunga cerul, dar faptul ca se afla intr-o vale o impiedica. 

E liniste. "Vesnicia s-a nascut la sat". 
Iar tu, simplu vizitator al acestor locuri de poveste, te simti mai aproape de cer si de esenta vietii.. De parca ai face parte din vesnicia locului.

O gaza efemera

"O gaza efemera se naste la ora noua dimineata, in plina zi, ca sa moara la ora cinci spre seara; cum ar putea ea sa inteleaga noaptea? Mai da-i cinci ore de existenta, si atunci va vedea si va pricepe ce e noaptea".... Vezi, ma intreb mereu cum ar fi fost daca nu te-as fi cunoscut...daca viata mea s-ar fi terminat cu cateva ore inainte de a te fi intalnit..

 

Panza de paianjen, Cella Serghi

...

Pour que tu m'aime encore pe repeat. 
 
Prin geamul deschis intra mireasma de vara, de copaci inverziti, asfalt incalzit, liliac inflorit si stele aprinse. In seara asta am impresia ca si stele au miros.
Stelele pe care le privesc eu acum te lumineaza si pe tine, sub acelasi infinit cer.

J'irai chercher ton coeur si tu l'emportes ailleurs.

Mai intai la vii

Am mers sa aprind lumanari la biserica din parc, am cerut doua: una pentru vii si una pentru morti. 

M-am oprit la morti sa aprind mai intai pentru ei, ca omagiu, dar o doamna m-a indemnat: "mai intai se aprinde la vii". 

I-am multumit si mi-am amintit ca inainte de toate trebuie SA TRAIM.

Viata pe un peron - Octavian Paler

Am citit o carte de care m-am ferit: "Viata pe un peron" a lui Octavian Paler.
Citind, am tot sperat ca "viata" nu se va opri la "peron" si ca personajul, acest eu al meu si al tau, va reusi sa paraseasca "gara" spre a cauta lumea. Nu a astepta un tren care nu mai vine, ci a parcurge la picior, daca trebuie.

“Apoi m-a coplesit o mare emotie, uitandu-ma cum se facea ziua. Parca vedeam totul, cum sa zic, de la o mare inaltime. Si m-am gandit cat de orbi suntem in fiecare dimineata. Se lumineaza aceasta stea pe care ne nastem si murim, iar noi nu gasim ceva mai bun de facut decat sa ne controlam, plictisiti sau grabiti, ceasul. Noaptea se retrage undeva in neant si ne regasim pe noi insine si lucrurile din jur fara sa ne miram cel putin, incat nici macar nu le mai observam. Ni se pare o datorie a pamantului sa se lumineze la ora prevazuta. Si astfel, in loc sa aiba gust cosmic, dimineata are gustul pastei de dinti.”

Plumb

Mereu cand voi simti ca e prea greu, sa imi aduc aminte de domnul care avea un picior mai scurt decat celalalt cu aprox. 10 cm.  

Il vedeam seara iesind de la metrou, cu o geanta pe umar si ducandu-se spre casa. Ca sa poata merge, purta un pantof cu talpa ortopedica de 10 cm, dar chiar si asa, mergea foarte greu: cand eu faceam 3-4 pasi, el abia facea 1 pas. Il vedeam ca mergand in reluare, mergand astfel printre zeci de oameni care se grabeau spre case.
Si cu toate acestea, isi parcurgea zilnic drumul, in ritmul lui lent, un serviciu, o cumparatura..

Asa ca atunci cand simt ca e prea greu, sa imi amintesc ca sunt ca un fulg, fata de plumbul din picioarele altora.

Martisor

Tu esti cel mai frumos Martisor.
Te port in piept in fiecare zi. 

Conexiune

Am vazut in ultima vreme 3 filme care m-au facut sa ma gandesc la conexiunea pe care o avem cu natura, cu divinitatea. Conexiune pe care incepem sa o uitam.

Am vazut ecranizarea romanului "Eat. Pray. Love". Nu am avut rabdare sa citesc cartea, destul de siropoasa pentru gustul meu, insa filmul a fost ok. Mi-a ramas in minte desenul pe care eroina l-a primit de la un vraci indonezian: un om reprezentat sub forma unui copac: 4 picioare pentru a fi bine ancorat in realitate, capul sub forma unor crengi cu frunze pentru a a capta vibratiile universului, iar in capul pieptului perechea de ochi... pentru ca asa cum si Saint-Exupery spune: "Nu vedem bine decat cu sufletul, esentialul este invizibil pentru ochi".

Apoi, am vazut "Life of Pi" si mi-am adus aminte ca ar trebui sa multumesc mai des lui Dumnezeu pentru faptul ca mi-a dat viata si la randul meu sa apreciez viata care ma inconjoara, sub toate formele ei.

Al treilea film pe care l-am vazut si s-a potrivit cu pornirea mea este "Planet Earth". Exceptional! O serie de documentare ce prezinta viata pe Pamant, insa filmate cu rabdare. Ragaz sa vezi o floare cum se deschide, cum un leopard se rasfata in soare, cum apa inunda un tinut arid.

Azi dimineata m-am oprit din fuga si am privit rasaritul.
Acum imi este dor sa stau pe un deal si sa privesc in departare.

Dorinta mea pentru 2013

Mi-o doresc cu ardoare si voi lupta ca sa se adevereasca!