Eram in metrou pe undeva prin Militari si stand cuminte pe scaunul meu am vibrat atat de puternic la finalul acestui mic roman.
Cartea descrie povestea a trei oameni, poveste vazuta pe rand, din punctul de vedere al celor 3. Destinele lor se intretaie pe strada le Havre si sunt uniti de aceeasi durere de a face fata vietii, singuratatii si neacomodarii.
Va recomand aceasta carte.
Iata una din fragmentele care imi plac cel mai mult:
"- … faci o prostie, am fi fost fericiti.
Nu se indoia de asta. Ea nu se indoia de nimic. Tuturor peripetiilor vietii le opunea o certitudine masiva si placida. Acest climat nu i se potrivea unui dansator pe sarma. Cand marinarii ajung pe pamant, adesea li se scufunda inima.
Femeia pe care o voi iubi nu-si va fi desavarsit imaginea despre lume. Ea nu va fi tintuita de sol de incaltarile de plumb ale certitudinii. va ezita deseori pe marginea atitudinilor de adoptat, a gesturilor care trebuie facute. Nu va vedea lumea in alb si negru. Va fi si permeabila si vulnerabila. Va cunoaste gustul singuratatilor in care te ratacesti. Si amandoi vom inainta umar la umar, ca doi saltimbanci pe o sarma nesigura si nu vom gasi echilibrul decat dandu-ne mana."
Cartea este scrisa din punctele de vedere a trei personaje, unite de coexistenta pe vestita strada pariziana.
Prima parte a cartii infatiseaza viata anosta si trista a unui batran ce vinde lozuri in gara de pe strada le havre. In fiecare dimineata isi aseaza taraba in acelasi loc si observa mecanismul lumii in care traim.
Pentru el, care vindea lozuri de multi, multi ani, oamenii care treceau pe strada in fiecare zi la aceeasi ora si acelasi minut, reprezentau familia pe care nu o avea.
Stia ca la 8:20 trecea femeia grasa care tot timpul se plangea, la 8:22 trecea fata care era mereu insotita de alt barbat. Dintre toti insa, batranul se simtea cel mai apropiat de un tanar care trecea pe strada la 8:42 si de o fata, Catherine care vedea mereu la 8:53. In ochii batranului cei doi tineri erau facuti pentru a fi impreuna, numai ca intre ei se aflau mereu 11 minute imposibil de pacalit.
Ce se intampla din momentul in care tanarul intra in discutie cu batranul si pana la finalul cartii, nu va pot spune. Voi mentiona numai ca povestea este vazuta prin ochii a 3 personaje deosebite, singure si triste.
Daca vor pacali ei timpul si cum, va ramane de aflat.
Motivul pentru care am deschis iar discutia despre aceasta scurta poveste, este acela ca ma simt un pic inlantuita in acest mecanism al timpului. Faptul ca am citit cartea asta inainte de a ma urca in masina 136 la aceeasi ora, de a vedea acelasi persoane la aceeasi ora ducandu-se spre job si de a avea aceeasi companie asteptand RATB, ma face sa privesc cu interes fenomenul si de a nu ma coprinde anxietatea.
Dar… suntem mecanisme…
Oare chiar suntem? Din punctul asta de vedere .. ma vad mecanizata (iar constientizarea faptului ma face sa imi doresc sa ajung la aceeasi ora in statia de masina ca sa observ oamenii din jur si sa ii astept ce cei ce urmeaza sa vina), dar pe de alta parte (vesnica mea problema) nu pot accepta ideea ca ceea ce fac eu se incadreaza pe un pattern, ca altii inaintea mea si altii dupa mine au facut si vor face acelasi lucru. Simt nevoia de unicitate, dar poate ca tocmai nevoia mea de unicitate ma face sa fiu comuna, mecanizata…
Poate ca solutia este sa nu ne comparam cu ceilati, sa nu ne raportam la ceilalti si sa ne pastram si sa credem in unicitatea noastra, chiar daca este imposibila.
La urma urmei poate chiar suntem dust in the wind, iar acceptarea acestei stari de fapt ne va aduce eliberarea.. Eu, in orgoliul meu de fiinta fara aripi care poate zbura in adancul sufletului, nu vreau sa accept ca suntem doar praf, nimic.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu