Va propun un test!
Incercati sa caracterizati urmatoarele simboluri prin 3 adjective. Fiecare va spune ceva despre felul vostru de a fi.
Cu o urmatoare postare, voi posta si interpretarea.
= ...
= ...
= ...
= ...
duminică, 29 noiembrie 2009
sâmbătă, 28 noiembrie 2009
Toamna de oras
Toamna imi da senzatii si nevoi deosebite. As putea sa merg kilometri intregi pe jos ca sa-i vad frumusetea, sa simt strazile, sa ma imbat cu un oras acoperit de frunze, sa astampar febra pe care o simt inauntru-mi.
Imi este foarte usor ca sa devin euforica, nu am nevoie de "substante" pentru asta, iar toamna cu atat mai putin. Toamna, am momente cand ma simt drogata cu aer si nuante aramii si oricat as privi in jurul meu, nu ma satur sa vad.
Iar azi dimineata am iesit din casa in lumina soarelui ca un orb care si-a recapata vederea si gusta totul cu privirea.
vineri, 27 noiembrie 2009
Dependenta
Este cea mai mare dependenta.
Nimic nu te tine la fel de bine incatusat, nimic nu iti da in acelasi timp, aripi atat de puternice. Dar ca pentru orice dependenta, vine un moment cand iti vei proclama independenta.
In ziua aceea, ceva in tine va muri. Te vei schimba si vei suferi iremediabil pentru ca odata cu incatusarea vor disparea si aripile.
joi, 26 noiembrie 2009
miercuri, 25 noiembrie 2009
Zodiacul egiptean si para-puterile
Eu sunt: ISIS
Martie 11 - 31, Octombrie 18 - 29, Decembrie 19 – 31;
Martie 11 - 31, Octombrie 18 - 29, Decembrie 19 – 31;
Isis este arhetipul feminin al creatiei, zeita fertilitatii si a maternitatii. O neobosita sursa de regenerare si de profunda compasiune, imaginea zeitei Isis este deseori asociata celor 2 simboluri crucea si scanteia, semnificand perpetuarea originilor si a descendentilor. Nativii nascuti sub acest semn au puteri deosebite de vindecator. Multi dintre ei isi descopera abilitatea si devin bioenergeticieni. Puteti incepe sa va descoperiti acest talent prin aplicarea de pase magnetice (tineti mana la o distanta de 10 cm) asupra zonei dureroase.
Diseara imi incerc puterile! Il bat bine pe Ionut si apoi incerc sa il vindec :))
Restul de zodii aici
marți, 24 noiembrie 2009
Birocratice
Aseara cand am ajuns acasa am gasit de la posta o informare ca am primit o recomandata.
Asa m-am entuziasmat... deja ma gandeam ca am primit vesti din Franta sau Japonia sau Coreea!
Spre dimineata, insa am inceput sa am ceva premonitii.
Asa m-am entuziasmat... deja ma gandeam ca am primit vesti din Franta sau Japonia sau Coreea!
Spre dimineata, insa am inceput sa am ceva premonitii.
M-am prezentat la oficiul postal, am ridicat-o, am deschis-o si m-am tulburat.
De la A.N.A.F: daca in 15 zile nu imi reglez impozitul pe venit, ma invita la o discutie in instanta.
Eu?! Cetatean cinstit!
Care 15 zile? am fugit spre sediul respectiv imediat.
Acolo... eh, ce bine e sa fii functionar: lene de dimineata, cafea, cozi luuungi, slalom de la un birou la altul, pana la urma am aflat cauza: pentru fostul meu loc de munca, acela unde ziceam ca "mi-am facut multi prieteni", angajatorul nu a platit decat o parte din cele 16%, impozit pe venit...
So....
luni, 23 noiembrie 2009
Dragostea, si moartea, si valurile - Yasushi Inoue
Am citit azi-noapte trei povesti scurte scrise de Yasushi Inoue, publicate la Editura Humanitas in volumul "Dragostea, si moartea, si valurile".
Dintre toate, cel mai mult m-a impresionat ultima, cea care da si numele volumului.
Este povestea a unui barbat si a unei femei, ce nu se cunosc, dar care se cazeaza la un hotel de langa mare, cu gandul de a se sinucide, aruncandu-se de pe stanci.
El, pentru ca si-a dezonorat numele, implicandu-se in niste afaceri dubioase si pierzandu-si mosternirea; ea, pentru ca fost dezamagita de cel pe care il iubea.
Destinele lor se intretaie si gasesc amandoi motive pentru a trai, mai bine zis gasesc Motivul pentru a trai. Titlul povestii trebuie citit invers, caci dincolo de valuri si de moarte se afla dragostea.
Dintre toate, cel mai mult m-a impresionat ultima, cea care da si numele volumului.
Este povestea a unui barbat si a unei femei, ce nu se cunosc, dar care se cazeaza la un hotel de langa mare, cu gandul de a se sinucide, aruncandu-se de pe stanci.
El, pentru ca si-a dezonorat numele, implicandu-se in niste afaceri dubioase si pierzandu-si mosternirea; ea, pentru ca fost dezamagita de cel pe care il iubea.
Destinele lor se intretaie si gasesc amandoi motive pentru a trai, mai bine zis gasesc Motivul pentru a trai. Titlul povestii trebuie citit invers, caci dincolo de valuri si de moarte se afla dragostea.
Am de unde alege!
Iata ce zice Flu.ro despre influenta zodiilor asupra profesiilor pe care le alegem.
Eu sunt săgetător și... ce pot sa spun? viitorul meu suna promițător:
Săgetător
Esti plina de vitalitate, de pasiune si de inflacarare. Domenii recomandate: filosofie, stiinta, teologie. Poti fi, de asemenea, un bun traducator, conferentiar sau profesor universitar. Multi diplomati sau ambasadori sunt nascuti sub semnul Sagetatorului, deoarece sunt inzestrati cu tact si diplomatie. Pot fi, de asemenea, mecanici, fierari sau pietrari.
Esti plina de vitalitate, de pasiune si de inflacarare. Domenii recomandate: filosofie, stiinta, teologie. Poti fi, de asemenea, un bun traducator, conferentiar sau profesor universitar. Multi diplomati sau ambasadori sunt nascuti sub semnul Sagetatorului, deoarece sunt inzestrati cu tact si diplomatie. Pot fi, de asemenea, mecanici, fierari sau pietrari.
Restul previziunilor: aici.
duminică, 22 noiembrie 2009
2012
Azi am vrut sa vedem un film. Cum Taking Woodstock nu mai ruleaza pe nicaieri, am decis sa mergem la 2012 (vestitul, mult-asteptatul, apocalipticul).
Efecte speciale cat curpinde si suuuper!
Intriga... destul de fumata dupa ce am primit de vreo 4-5 ori mailul cu apocalipsa mayasa. Totusi, undeva la radacina, cam spooky pentru ca am groaza de cutremure!
Desfasurarea actiunii.... exagerata! Personajele invincibile, propaganda americana, etica indoielnica.
La finalul filmului: OMG!! Cate feluri de a muri!
Efecte speciale cat curpinde si suuuper!
Intriga... destul de fumata dupa ce am primit de vreo 4-5 ori mailul cu apocalipsa mayasa. Totusi, undeva la radacina, cam spooky pentru ca am groaza de cutremure!
Desfasurarea actiunii.... exagerata! Personajele invincibile, propaganda americana, etica indoielnica.
La finalul filmului: OMG!! Cate feluri de a muri!
sâmbătă, 21 noiembrie 2009
Pavilionul placerilor - Mingmei Yip
Publicata la Editura Trei, Pavilionul placerilor urmeaza traiectoria deschisa de Memoriile unei gheise si vorbeste despre viata unei femei fortate sa isi vanda zambetul si corpul. De aceasta data, actiunea se desfasoara in China anilor ‘20-’50.
Povestirea este realizata la persoana I, naratorul fiind chiar cea mai mare ming ji a Chinei, Pretioasa Orhidee, care isi istoriseste aventurile.
Moartea tatalui sau si plecarea mamei sale in sihastrie, o forteaza pe tanara Xiang Xiang, in varsta de 13 ani, sa se prostitueze.
Lasata in grija unei matusi, Xiang Xiang va creste intr-un pavilion turcoaz, cum erau denumite casele de toleranta high-class in China.
Aici, isi va insusi artele: caligrafia, desenul, cantatul la pipa si la qin, dar si arta de a satisface.
Xiang Xiang va avea primul client la varsta de 13 ani, iar in 8 ani cat va locui in Pavilionul Florii de Piersic, va deveni o ming ji, ceea ce inseamna o "prostituata respectata".
Dupa 8 ani de drame, Xiang Xiang care intre timp dobandise "numele de scena" Pretioasa Orhidee, va reusi sa fuga cu un client, care se dovedeste a fi o clienta.
Pleaca in cautarea mamei sale, in munti, este atacata de banditi si salvata de un calugar taoist, alaturi de care va trai o poveste de dragoste, acesta fiind singurul barbat pe care il va iubi.
Numai ca traiul in munti, intr-o chilie, lipsa banilor si a stilului de viata pe care si-l insusise, o determina sa il paraseasca si sa se intoarca la lux… si la ce stia sa faca mai bine.
Restul povestii este oarecum insipid: se intoarce la prostitutie ca sa isi razbune tatal, ii injoseste pe cei care au fortat-o sa se prostitueze, isi regaseste mama si in final se casatoreste cu un american mai in varsta, ce o va duce departe de vechea China, in lumea noua.
Povestea este usoara, plina de sabloane, dar ceea ce face ca Pavilionul placerilor sa merite sa fe citita, este avalansa de informatii despre cultura si obiceiurile chinezesti si despre ce inseamna a satisface in aceasta lume atat de indepartata.
Iata un fragment din acesta carte:
Eu, zabovind in seara a saptea a lunii a saptea.*
Tu, cu o mie de ani in urma – sau o mie de ani inainte.
Timpul ne-a facut sa ne inaltam deasupra istoriei, a legendelor si a Analelor de Primavara si Toamna.
Un tipat dintr-o viata viitoare, deplangand absenta ta in viata aceasta.
Acum, strabatand tunelul visurilor, lasa-ma sa soptesc stafiei tale o poveste de iubire deznadajduita.
Daca vremea va lua mereu alt tren, o Orhidee Pretioasa, tanjind zadarnic dupa tine, isi va curma viata in Raul de Argint al Cerului.
*Legenda vacarului si a fetei tesatoare. Se iubisera atat de mult, incat isi neglijasera munca, iar Zeul Cerului i-a asezat pe cer, doua constelatii despartite de Raul de Argint al Cerului – Calea Lactee. O data pe an, in seara a saptea a lunii a saptea, un card de cotofene cuprinse de mila fata de cuplul care suferea din dragoste se ridica din inaltul cerului, formand un pod, pe care sa se poata intalni cei doi indragostiti. In noaptea aceasta, in intreaga China, femeile aduceau ofrande stelelor, sperand sa intalneasca si ele dragostea.
Povestirea este realizata la persoana I, naratorul fiind chiar cea mai mare ming ji a Chinei, Pretioasa Orhidee, care isi istoriseste aventurile.
Moartea tatalui sau si plecarea mamei sale in sihastrie, o forteaza pe tanara Xiang Xiang, in varsta de 13 ani, sa se prostitueze.
Lasata in grija unei matusi, Xiang Xiang va creste intr-un pavilion turcoaz, cum erau denumite casele de toleranta high-class in China.
Aici, isi va insusi artele: caligrafia, desenul, cantatul la pipa si la qin, dar si arta de a satisface.
Xiang Xiang va avea primul client la varsta de 13 ani, iar in 8 ani cat va locui in Pavilionul Florii de Piersic, va deveni o ming ji, ceea ce inseamna o "prostituata respectata".
Dupa 8 ani de drame, Xiang Xiang care intre timp dobandise "numele de scena" Pretioasa Orhidee, va reusi sa fuga cu un client, care se dovedeste a fi o clienta.
Pleaca in cautarea mamei sale, in munti, este atacata de banditi si salvata de un calugar taoist, alaturi de care va trai o poveste de dragoste, acesta fiind singurul barbat pe care il va iubi.
Numai ca traiul in munti, intr-o chilie, lipsa banilor si a stilului de viata pe care si-l insusise, o determina sa il paraseasca si sa se intoarca la lux… si la ce stia sa faca mai bine.
Restul povestii este oarecum insipid: se intoarce la prostitutie ca sa isi razbune tatal, ii injoseste pe cei care au fortat-o sa se prostitueze, isi regaseste mama si in final se casatoreste cu un american mai in varsta, ce o va duce departe de vechea China, in lumea noua.
Povestea este usoara, plina de sabloane, dar ceea ce face ca Pavilionul placerilor sa merite sa fe citita, este avalansa de informatii despre cultura si obiceiurile chinezesti si despre ce inseamna a satisface in aceasta lume atat de indepartata.
Iata un fragment din acesta carte:
Eu, zabovind in seara a saptea a lunii a saptea.*
Tu, cu o mie de ani in urma – sau o mie de ani inainte.
Timpul ne-a facut sa ne inaltam deasupra istoriei, a legendelor si a Analelor de Primavara si Toamna.
Un tipat dintr-o viata viitoare, deplangand absenta ta in viata aceasta.
Acum, strabatand tunelul visurilor, lasa-ma sa soptesc stafiei tale o poveste de iubire deznadajduita.
Daca vremea va lua mereu alt tren, o Orhidee Pretioasa, tanjind zadarnic dupa tine, isi va curma viata in Raul de Argint al Cerului.
*Legenda vacarului si a fetei tesatoare. Se iubisera atat de mult, incat isi neglijasera munca, iar Zeul Cerului i-a asezat pe cer, doua constelatii despartite de Raul de Argint al Cerului – Calea Lactee. O data pe an, in seara a saptea a lunii a saptea, un card de cotofene cuprinse de mila fata de cuplul care suferea din dragoste se ridica din inaltul cerului, formand un pod, pe care sa se poata intalni cei doi indragostiti. In noaptea aceasta, in intreaga China, femeile aduceau ofrande stelelor, sperand sa intalneasca si ele dragostea.
Evanghelia dupa Jimmy - Didier van Cauwelaert
Am cumparat Evanghelia dupa Jimmy cu o zi inainte de a pleca la mare si mi-a placut din prima clipa cand i-am vazut coperta si i-am citit recenziile.
Cum ar fi daca intr-o zi, care poate s-a si intamplat (de ce, nu?) din sangele de la Giulgiul din Torino, s-ar realiza o clona a lui Iisus Hristos?
Cum ar reactiona Casa Alba? Cercetatorii?
Daca la 5 ani de la "fabricare", institutul de cercetare ar lua foc si s-ar pierde urma acelui copil pentru a fi gasit la varsta de 32 de ani.
El, Jimmy, orfan, ingrijitor de piscine, isi traieste viata fara sa aiba amintiri din copilarie, covarsit de incredibila nevoie sexuala pe care o simte, suferind dupa iubirea vietii lui de care tocmai s-a despartit, pana in ziua cand trei mesageri ai Casei Albe ii spun ca este clona lui Iisus.
Casa Alba il vrea ca mesager al presedintelui, savantii il vor pentru cercetare, Papa pentru a-i servi un scop, numai Jimmy nu stie ce vrea, cine este, ce poate, care este rostul lui.
O carte interesanta, frumoasa, din care razbat dincolo de tot, inocenta, tulburarile, durerea si mirarea unui simplu om.
Cum ar fi daca intr-o zi, care poate s-a si intamplat (de ce, nu?) din sangele de la Giulgiul din Torino, s-ar realiza o clona a lui Iisus Hristos?
Cum ar reactiona Casa Alba? Cercetatorii?
Daca la 5 ani de la "fabricare", institutul de cercetare ar lua foc si s-ar pierde urma acelui copil pentru a fi gasit la varsta de 32 de ani.
El, Jimmy, orfan, ingrijitor de piscine, isi traieste viata fara sa aiba amintiri din copilarie, covarsit de incredibila nevoie sexuala pe care o simte, suferind dupa iubirea vietii lui de care tocmai s-a despartit, pana in ziua cand trei mesageri ai Casei Albe ii spun ca este clona lui Iisus.
Casa Alba il vrea ca mesager al presedintelui, savantii il vor pentru cercetare, Papa pentru a-i servi un scop, numai Jimmy nu stie ce vrea, cine este, ce poate, care este rostul lui.
O carte interesanta, frumoasa, din care razbat dincolo de tot, inocenta, tulburarile, durerea si mirarea unui simplu om.
Zori de zi - Stephanie Meyer
"Zori de zi" este ultimul volum publicat din seria "Amurg".
Cartea este segmentata in 3 parti, prima parte este istorisita de Bella, personajul principal, a doua, fiind si cea mai interesanta, este continuarea actiunii asa cum o vede Jacob Black, iar ultima desi poarta numele Bellei, apartine unui personaj nou, Bella transformata in vampir.
Pe scurt povestea este urmatoarea: Bella si Edward (bampirul) se casatoresc, pleaca in luna de miere pe o insula prin ocean, in sfarsit fac dragoste (foarte interesant cum autoarea se joaca cu mitul zburatorului), ea ramane insarcinata (uf), copilul este evident o combinatie intre muritor si nemuritor, o seaca de putere pe Bella de-a lungul sarcinii, dar ea se incapataneaza sa-l pastreze. Nasterea aproape o omoara, singura ei sansa de a "trai" fiind transformarea in bampir. Si se transforma. Dar povestea nu se termina aici, pentru ca intervin diverse si noi amenintari. Ramane de citit.
Povestea lui Stephanie Meyer este superficiala pe alocuri, are aceleasi lipsuri pe care le-am observat si in celelalte volume – dialogurile nu sunt unitare, predomina replicile fade, subiectul este tras de par pe alocuri (nu ma refer la povestea cu vampiri, ci la exagerarea happy endingului)- dar per total reprezinta o lectura captivanta, de care este foarte greu sa te desparti.
Personajele sunt mai mature, poveste este mai neagra. Eu as fi vazut-o si mai neagra, poate ceva mai sangeroasa mai ales ca este o carte cu si despre vampiri…
Partea preferata, dupa cum am zis si mai sus, a fost povestea de mijloc, varianta strigata a lui Jacob Black.
Personaj teluric, varcolac , povesteste cu pasiune despre iubirea cu singur sens pe care o simte, despre pasiunea covarsitoare care ii umple trupul. In aceste pagini se vede talentul literar al lui Stephanie Meyer, felul in care reuseste sa schimbe registrul de la "vesnic ametita si indragostita de vampir" Bella, la un personaj chinuit si incredibil de cald, intorcandu-se la Bella pe care o schimba, o intareste si o transforma intr-un "eu" consolidat si mult mai sigur pe sine.
Cartea este segmentata in 3 parti, prima parte este istorisita de Bella, personajul principal, a doua, fiind si cea mai interesanta, este continuarea actiunii asa cum o vede Jacob Black, iar ultima desi poarta numele Bellei, apartine unui personaj nou, Bella transformata in vampir.
Pe scurt povestea este urmatoarea: Bella si Edward (bampirul) se casatoresc, pleaca in luna de miere pe o insula prin ocean, in sfarsit fac dragoste (foarte interesant cum autoarea se joaca cu mitul zburatorului), ea ramane insarcinata (uf), copilul este evident o combinatie intre muritor si nemuritor, o seaca de putere pe Bella de-a lungul sarcinii, dar ea se incapataneaza sa-l pastreze. Nasterea aproape o omoara, singura ei sansa de a "trai" fiind transformarea in bampir. Si se transforma. Dar povestea nu se termina aici, pentru ca intervin diverse si noi amenintari. Ramane de citit.
Povestea lui Stephanie Meyer este superficiala pe alocuri, are aceleasi lipsuri pe care le-am observat si in celelalte volume – dialogurile nu sunt unitare, predomina replicile fade, subiectul este tras de par pe alocuri (nu ma refer la povestea cu vampiri, ci la exagerarea happy endingului)- dar per total reprezinta o lectura captivanta, de care este foarte greu sa te desparti.
Personajele sunt mai mature, poveste este mai neagra. Eu as fi vazut-o si mai neagra, poate ceva mai sangeroasa mai ales ca este o carte cu si despre vampiri…
Partea preferata, dupa cum am zis si mai sus, a fost povestea de mijloc, varianta strigata a lui Jacob Black.
Personaj teluric, varcolac , povesteste cu pasiune despre iubirea cu singur sens pe care o simte, despre pasiunea covarsitoare care ii umple trupul. In aceste pagini se vede talentul literar al lui Stephanie Meyer, felul in care reuseste sa schimbe registrul de la "vesnic ametita si indragostita de vampir" Bella, la un personaj chinuit si incredibil de cald, intorcandu-se la Bella pe care o schimba, o intareste si o transforma intr-un "eu" consolidat si mult mai sigur pe sine.
Cele patru fugi ale lui Manuel - Jesus Diaz
Cele patru fugi ale lui Manuel, roman scris de autorul cubanez Jesus Diaz, este povestea unui tanar student cubanez, care a plecat din Cuba in Ucraina, fosta Uniune Sovietica, pentru a studia fizica la una dintre cele mai renumite universitati.
Declarat de unul dintre profesorii sai geniu in fizica, Manuel trebuie sa renunte la studiile sale atunci cand este amenintat cu deportarea in Cuba, din cauza obtuzitatii unui paznic comunist. Stiind ca intoarcerea ar insemna renuntarea la fizica si la orice alta sansa de a mai pleca dintr-o Cuba comunista, Manuel decide sa fuga din Ucraina.
Ajutat de bunii sai prieteni, Sasa si Natalia, unul liberal, celalalt comunist, Manuel fuge in Elvetia. Marcat de frica de a fugi si a lasa totul in urma, de a se indrepta spre o lume care nu ii este cunoscuta, Manuel se lupta cu sine pentru a lua decizia cea mai buna. Ajunge in Elvetia, cere bursa de studiu, dar este extradat in Ucraina si i se interzice acccesul pe taram elvetian.
A doua sa fuga are ca loc de plecare Moscova, unde este ajutat de o necunoscuta cu care traieste o poveste de amor. Fuge in Finlanda, dar este prins la granita de trupele rusesti. Ca prin minune reuseste sa scape deportarii in Cuba si se intoarce in Moscova.
A treia fuga este in Suedia, de unde este deportat in Polonia, taram liber. Aici isi cumpara ajutorul pentru a trece granita cu Germania si fuge din nou.
Povestea adevarata a acestui clandestino se opreste in Germania, unde reuseste sa obtina ceva mai mult decat azil politic. Tocmai de la aceia pe care i-a urat, pe anti-comunisti.
Dar cum anume se termina povestea lui Manuel, nu va pot spune. Finalul este surprinzator si cucereste.
Declarat de unul dintre profesorii sai geniu in fizica, Manuel trebuie sa renunte la studiile sale atunci cand este amenintat cu deportarea in Cuba, din cauza obtuzitatii unui paznic comunist. Stiind ca intoarcerea ar insemna renuntarea la fizica si la orice alta sansa de a mai pleca dintr-o Cuba comunista, Manuel decide sa fuga din Ucraina.
Ajutat de bunii sai prieteni, Sasa si Natalia, unul liberal, celalalt comunist, Manuel fuge in Elvetia. Marcat de frica de a fugi si a lasa totul in urma, de a se indrepta spre o lume care nu ii este cunoscuta, Manuel se lupta cu sine pentru a lua decizia cea mai buna. Ajunge in Elvetia, cere bursa de studiu, dar este extradat in Ucraina si i se interzice acccesul pe taram elvetian.
A doua sa fuga are ca loc de plecare Moscova, unde este ajutat de o necunoscuta cu care traieste o poveste de amor. Fuge in Finlanda, dar este prins la granita de trupele rusesti. Ca prin minune reuseste sa scape deportarii in Cuba si se intoarce in Moscova.
A treia fuga este in Suedia, de unde este deportat in Polonia, taram liber. Aici isi cumpara ajutorul pentru a trece granita cu Germania si fuge din nou.
Povestea adevarata a acestui clandestino se opreste in Germania, unde reuseste sa obtina ceva mai mult decat azil politic. Tocmai de la aceia pe care i-a urat, pe anti-comunisti.
Dar cum anume se termina povestea lui Manuel, nu va pot spune. Finalul este surprinzator si cucereste.
Dansatoarea de kabuki - Sawako Ariyoshi
Am reusit sa termin saptamana trecuta romanul "Dansatoarea de Kabuki" al autoarei japoneaze Sawako Ariyoshi.
Mi-a placut surprinzator de mult, desi am oroare de cartile cu pagini numeroase.
Romanul surpinde deosebit de bine Japonia secolului al XVI-lea, macinata de razboaie civile, lupte de interese intre nobilii vremii si influente occidentale. Pe acest fond, Okuni o tanara dansatoare din satul Izumo, pleaca impreuna cu familia ei adoptata sa danseze in marile orase ale Japoniei.
Covarsitoarea pasiune pentru dans pentru care Okuni traieste, o poarta din albiile raurilor in casele nobililor pentru a-si prezenta spectacolele.
Se indragosteste pe rand de Sankuro, tobosar in trupa ei si apoi de Sanza, un important nobil al vremii care ii influenteaza arta, traieste drama inselarii, a urii, a mortii celor dragi, a indiviei pentru a se regasi de fiecare data in dans, reusind sa treaca peste orice obstacol.
Okuni, impreuna cu trupa ei, pune bazele unui nou stil de dans, cel numit Kabuki.
In japoneza cuvantul "kabuki" avea doua intelesuri: pe de o parte insemna "la moda" si pe de alta parte, "destrabalat".
Okuni este creatoarea stilului Kabuki, care se diferentiaza de rigidele miscari ale teatrului No, printr-o traire mult mai vizibila a dansului, miscari mai ample, costumarea femeilor in roluri de barbati si viceversa si urmand un scenariu bine pus la punct comic sau dramatic.
"Dansatoarea de kabuki" infatiseaza povestea adevarata a dansatoarei Okuni din Izumo, infatisata ca o simpla femeie, care isi gusta dramele sau bucuriile la fel ca toti ceilalti, dar care traieste de fapt pentru un singur lucru: dansul.
Istoria si tot imprevizibilul pe care il cuprinde, razboaie, schimbari de conducatori, crime, castele si orgolii palesc in fata singurei constante careia fata i se inchina: dansul.
Pasiunea covarsitoare pentru dans a acestui personaj se simte in fiecare rand, in fiecare descriere a miscarilor sau a cantecelor.
De aceea romanul este atat de agreabil.
Pe langa delicatetea si stilul inconfundabil de care dau dovada povestile japoneze, "Dansatoarea de kabuki" are puterea de a te face sa vrei sa dansezi cu fiecare rand citit.
Mi-a placut surprinzator de mult, desi am oroare de cartile cu pagini numeroase.
Romanul surpinde deosebit de bine Japonia secolului al XVI-lea, macinata de razboaie civile, lupte de interese intre nobilii vremii si influente occidentale. Pe acest fond, Okuni o tanara dansatoare din satul Izumo, pleaca impreuna cu familia ei adoptata sa danseze in marile orase ale Japoniei.
Covarsitoarea pasiune pentru dans pentru care Okuni traieste, o poarta din albiile raurilor in casele nobililor pentru a-si prezenta spectacolele.
Se indragosteste pe rand de Sankuro, tobosar in trupa ei si apoi de Sanza, un important nobil al vremii care ii influenteaza arta, traieste drama inselarii, a urii, a mortii celor dragi, a indiviei pentru a se regasi de fiecare data in dans, reusind sa treaca peste orice obstacol.
Okuni, impreuna cu trupa ei, pune bazele unui nou stil de dans, cel numit Kabuki.
In japoneza cuvantul "kabuki" avea doua intelesuri: pe de o parte insemna "la moda" si pe de alta parte, "destrabalat".
Okuni este creatoarea stilului Kabuki, care se diferentiaza de rigidele miscari ale teatrului No, printr-o traire mult mai vizibila a dansului, miscari mai ample, costumarea femeilor in roluri de barbati si viceversa si urmand un scenariu bine pus la punct comic sau dramatic.
"Dansatoarea de kabuki" infatiseaza povestea adevarata a dansatoarei Okuni din Izumo, infatisata ca o simpla femeie, care isi gusta dramele sau bucuriile la fel ca toti ceilalti, dar care traieste de fapt pentru un singur lucru: dansul.
Istoria si tot imprevizibilul pe care il cuprinde, razboaie, schimbari de conducatori, crime, castele si orgolii palesc in fata singurei constante careia fata i se inchina: dansul.
Pasiunea covarsitoare pentru dans a acestui personaj se simte in fiecare rand, in fiecare descriere a miscarilor sau a cantecelor.
De aceea romanul este atat de agreabil.
Pe langa delicatetea si stilul inconfundabil de care dau dovada povestile japoneze, "Dansatoarea de kabuki" are puterea de a te face sa vrei sa dansezi cu fiecare rand citit.
Eclipse - Stephanie Meyer
A ramas in jurul meu precum parfumul unei persoane care tocmai te-a imbratisat.
Este vorba despre "Eclipsa", a treia carte din seria "Amurg".
Tehnica narativa a lui Stephenie Meyer a evoluat, traducerea este mai bine facuta, desi tot am descoperit vreo trei greseli de tipar, actiunea este si mai captivanta, iar ideea care sta la baza romanului este delicioasa: gheata sau foc? nemurire sau mortalitate? schimbare sau confort? necunoscut sau umanitate?
Tu ce ai alege?
Pana la urma, ajungem la motivul dragostei dintre un nemuritor si o muritoare.
Un "Luceafar" un pic diferit, dar care trezeste aceeasi intrebare: tu, nemuritor si rece, sau el, Catalin?
Din fericire, spre deosebire de Catalina eminesciana, Bella Swan stie ce sa aleaga. Caci, altfel ar fi avut de-a face cu mine.
P.S.: De precizat ca nu m-au ascultat nici de data asta, desi i-am incurajat pe cei 2 indragostiti de mai multe ori sa "just do it"…
Mai am de asteptat pana la Breaking Down….
Ca si concluzie, va recomand "Eclipsa". Este mai bine scrisa decat volumele anterioare. Singurele minusuri (raportate la genul asta de literatura) ar fi ca bampirul Edward Cullen nu este la fel de bine redat si ca naratiunea aduna cateva kitsch-uri, dar oricum mai putine decat volumele anterioare.
Un plus este constituit de "intunecarea" povestii: autoarea a introdus un capitol in care reda cateva legende amerindiene, scenele de lupta sunt redate mai sangeros, iar modul in care este tratata povestea pare mai realist decat fusese anterior.
Este vorba despre "Eclipsa", a treia carte din seria "Amurg".
Tehnica narativa a lui Stephenie Meyer a evoluat, traducerea este mai bine facuta, desi tot am descoperit vreo trei greseli de tipar, actiunea este si mai captivanta, iar ideea care sta la baza romanului este delicioasa: gheata sau foc? nemurire sau mortalitate? schimbare sau confort? necunoscut sau umanitate?
Tu ce ai alege?
Pana la urma, ajungem la motivul dragostei dintre un nemuritor si o muritoare.
Un "Luceafar" un pic diferit, dar care trezeste aceeasi intrebare: tu, nemuritor si rece, sau el, Catalin?
Din fericire, spre deosebire de Catalina eminesciana, Bella Swan stie ce sa aleaga. Caci, altfel ar fi avut de-a face cu mine.
P.S.: De precizat ca nu m-au ascultat nici de data asta, desi i-am incurajat pe cei 2 indragostiti de mai multe ori sa "just do it"…
Mai am de asteptat pana la Breaking Down….
Ca si concluzie, va recomand "Eclipsa". Este mai bine scrisa decat volumele anterioare. Singurele minusuri (raportate la genul asta de literatura) ar fi ca bampirul Edward Cullen nu este la fel de bine redat si ca naratiunea aduna cateva kitsch-uri, dar oricum mai putine decat volumele anterioare.
Un plus este constituit de "intunecarea" povestii: autoarea a introdus un capitol in care reda cateva legende amerindiene, scenele de lupta sunt redate mai sangeros, iar modul in care este tratata povestea pare mai realist decat fusese anterior.
Ani de asteptare - Fumiko Enchi
Ani de asteptare scrisa de Fumiko Enchi este o carte "soptita" despre multe dintre suferintele inabusite ale femeii traditionale japoneze.
Impinsa de propriul sot si fortata de normele impuse de sine si de societatea in care traieste, Tomo, eroia romanului, accepta adulterul sotului care se desfasoara sub ochii ei. De-a lungul anilor, Tomo accepta sa locuiasca in casa pe care cu succes o administreaza, alaturi de amantele barbatului pe care il iubeste, unele alese chiar de ea, altele aduse de destin.
Povestea lui Tomo este inabusita ca un tipat care nu este lasat sa se auda si sfarseste in gatul celui care-l poarta.
Ca in orice roman japonez, finalul definitiveaza povestea si constituie de aceasta data un catharsis. Este tipatul care rabufneste.
Impinsa de propriul sot si fortata de normele impuse de sine si de societatea in care traieste, Tomo, eroia romanului, accepta adulterul sotului care se desfasoara sub ochii ei. De-a lungul anilor, Tomo accepta sa locuiasca in casa pe care cu succes o administreaza, alaturi de amantele barbatului pe care il iubeste, unele alese chiar de ea, altele aduse de destin.
Povestea lui Tomo este inabusita ca un tipat care nu este lasat sa se auda si sfarseste in gatul celui care-l poarta.
Ca in orice roman japonez, finalul definitiveaza povestea si constituie de aceasta data un catharsis. Este tipatul care rabufneste.
Crimele din Oxford - Guillermo Martinez
Conceputa ca un roman politist, Crimes Imperceptibles, cartea scriitorului argentinan Guillermo Martinez, face o trecere in revista a principalelor teorii matematice care au la baza stiinta pitagoreicilor, intersectandu-le cu concepte filosofice despre limbaj si cu demonstratii logice.
Din acest punct de vedere este o carte fascinanta.
Dupa cum arata si titlul, romanul este structurat pe incercarile unui faimos matematician de a descifra o serie de crime care au ca indicii simboluri pitagoreice.
Finalul ne pregateste o surpriza, o rasturnare de situatie oarecum de asteptat, dar pe alocuri dezamagitoare.
Dupa ce citesti un astfel de roman, te astepti la un final catartic, care ar putea sa ofere pe langa dezlegarea misterelor un mister cu mult mai mare. Nu asa se intampla si in cazul "Crimes impercetibles"
Din acest punct de vedere este o carte fascinanta.
Dupa cum arata si titlul, romanul este structurat pe incercarile unui faimos matematician de a descifra o serie de crime care au ca indicii simboluri pitagoreice.
Finalul ne pregateste o surpriza, o rasturnare de situatie oarecum de asteptat, dar pe alocuri dezamagitoare.
Dupa ce citesti un astfel de roman, te astepti la un final catartic, care ar putea sa ofere pe langa dezlegarea misterelor un mister cu mult mai mare. Nu asa se intampla si in cazul "Crimes impercetibles"
Strada Le Havre - Paul Guimard
Eram in metrou pe undeva prin Militari si stand cuminte pe scaunul meu am vibrat atat de puternic la finalul acestui mic roman.
Cartea descrie povestea a trei oameni, poveste vazuta pe rand, din punctul de vedere al celor 3. Destinele lor se intretaie pe strada le Havre si sunt uniti de aceeasi durere de a face fata vietii, singuratatii si neacomodarii.
Va recomand aceasta carte.
Iata una din fragmentele care imi plac cel mai mult:
"- … faci o prostie, am fi fost fericiti.
Nu se indoia de asta. Ea nu se indoia de nimic. Tuturor peripetiilor vietii le opunea o certitudine masiva si placida. Acest climat nu i se potrivea unui dansator pe sarma. Cand marinarii ajung pe pamant, adesea li se scufunda inima.
Femeia pe care o voi iubi nu-si va fi desavarsit imaginea despre lume. Ea nu va fi tintuita de sol de incaltarile de plumb ale certitudinii. va ezita deseori pe marginea atitudinilor de adoptat, a gesturilor care trebuie facute. Nu va vedea lumea in alb si negru. Va fi si permeabila si vulnerabila. Va cunoaste gustul singuratatilor in care te ratacesti. Si amandoi vom inainta umar la umar, ca doi saltimbanci pe o sarma nesigura si nu vom gasi echilibrul decat dandu-ne mana."
Cartea este scrisa din punctele de vedere a trei personaje, unite de coexistenta pe vestita strada pariziana.
Prima parte a cartii infatiseaza viata anosta si trista a unui batran ce vinde lozuri in gara de pe strada le havre. In fiecare dimineata isi aseaza taraba in acelasi loc si observa mecanismul lumii in care traim.
Pentru el, care vindea lozuri de multi, multi ani, oamenii care treceau pe strada in fiecare zi la aceeasi ora si acelasi minut, reprezentau familia pe care nu o avea.
Stia ca la 8:20 trecea femeia grasa care tot timpul se plangea, la 8:22 trecea fata care era mereu insotita de alt barbat. Dintre toti insa, batranul se simtea cel mai apropiat de un tanar care trecea pe strada la 8:42 si de o fata, Catherine care vedea mereu la 8:53. In ochii batranului cei doi tineri erau facuti pentru a fi impreuna, numai ca intre ei se aflau mereu 11 minute imposibil de pacalit.
Ce se intampla din momentul in care tanarul intra in discutie cu batranul si pana la finalul cartii, nu va pot spune. Voi mentiona numai ca povestea este vazuta prin ochii a 3 personaje deosebite, singure si triste.
Daca vor pacali ei timpul si cum, va ramane de aflat.
Motivul pentru care am deschis iar discutia despre aceasta scurta poveste, este acela ca ma simt un pic inlantuita in acest mecanism al timpului. Faptul ca am citit cartea asta inainte de a ma urca in masina 136 la aceeasi ora, de a vedea acelasi persoane la aceeasi ora ducandu-se spre job si de a avea aceeasi companie asteptand RATB, ma face sa privesc cu interes fenomenul si de a nu ma coprinde anxietatea.
Dar… suntem mecanisme…
Oare chiar suntem? Din punctul asta de vedere .. ma vad mecanizata (iar constientizarea faptului ma face sa imi doresc sa ajung la aceeasi ora in statia de masina ca sa observ oamenii din jur si sa ii astept ce cei ce urmeaza sa vina), dar pe de alta parte (vesnica mea problema) nu pot accepta ideea ca ceea ce fac eu se incadreaza pe un pattern, ca altii inaintea mea si altii dupa mine au facut si vor face acelasi lucru. Simt nevoia de unicitate, dar poate ca tocmai nevoia mea de unicitate ma face sa fiu comuna, mecanizata…
Poate ca solutia este sa nu ne comparam cu ceilati, sa nu ne raportam la ceilalti si sa ne pastram si sa credem in unicitatea noastra, chiar daca este imposibila.
La urma urmei poate chiar suntem dust in the wind, iar acceptarea acestei stari de fapt ne va aduce eliberarea.. Eu, in orgoliul meu de fiinta fara aripi care poate zbura in adancul sufletului, nu vreau sa accept ca suntem doar praf, nimic.
Cartea descrie povestea a trei oameni, poveste vazuta pe rand, din punctul de vedere al celor 3. Destinele lor se intretaie pe strada le Havre si sunt uniti de aceeasi durere de a face fata vietii, singuratatii si neacomodarii.
Va recomand aceasta carte.
Iata una din fragmentele care imi plac cel mai mult:
"- … faci o prostie, am fi fost fericiti.
Nu se indoia de asta. Ea nu se indoia de nimic. Tuturor peripetiilor vietii le opunea o certitudine masiva si placida. Acest climat nu i se potrivea unui dansator pe sarma. Cand marinarii ajung pe pamant, adesea li se scufunda inima.
Femeia pe care o voi iubi nu-si va fi desavarsit imaginea despre lume. Ea nu va fi tintuita de sol de incaltarile de plumb ale certitudinii. va ezita deseori pe marginea atitudinilor de adoptat, a gesturilor care trebuie facute. Nu va vedea lumea in alb si negru. Va fi si permeabila si vulnerabila. Va cunoaste gustul singuratatilor in care te ratacesti. Si amandoi vom inainta umar la umar, ca doi saltimbanci pe o sarma nesigura si nu vom gasi echilibrul decat dandu-ne mana."
Cartea este scrisa din punctele de vedere a trei personaje, unite de coexistenta pe vestita strada pariziana.
Prima parte a cartii infatiseaza viata anosta si trista a unui batran ce vinde lozuri in gara de pe strada le havre. In fiecare dimineata isi aseaza taraba in acelasi loc si observa mecanismul lumii in care traim.
Pentru el, care vindea lozuri de multi, multi ani, oamenii care treceau pe strada in fiecare zi la aceeasi ora si acelasi minut, reprezentau familia pe care nu o avea.
Stia ca la 8:20 trecea femeia grasa care tot timpul se plangea, la 8:22 trecea fata care era mereu insotita de alt barbat. Dintre toti insa, batranul se simtea cel mai apropiat de un tanar care trecea pe strada la 8:42 si de o fata, Catherine care vedea mereu la 8:53. In ochii batranului cei doi tineri erau facuti pentru a fi impreuna, numai ca intre ei se aflau mereu 11 minute imposibil de pacalit.
Ce se intampla din momentul in care tanarul intra in discutie cu batranul si pana la finalul cartii, nu va pot spune. Voi mentiona numai ca povestea este vazuta prin ochii a 3 personaje deosebite, singure si triste.
Daca vor pacali ei timpul si cum, va ramane de aflat.
Motivul pentru care am deschis iar discutia despre aceasta scurta poveste, este acela ca ma simt un pic inlantuita in acest mecanism al timpului. Faptul ca am citit cartea asta inainte de a ma urca in masina 136 la aceeasi ora, de a vedea acelasi persoane la aceeasi ora ducandu-se spre job si de a avea aceeasi companie asteptand RATB, ma face sa privesc cu interes fenomenul si de a nu ma coprinde anxietatea.
Dar… suntem mecanisme…
Oare chiar suntem? Din punctul asta de vedere .. ma vad mecanizata (iar constientizarea faptului ma face sa imi doresc sa ajung la aceeasi ora in statia de masina ca sa observ oamenii din jur si sa ii astept ce cei ce urmeaza sa vina), dar pe de alta parte (vesnica mea problema) nu pot accepta ideea ca ceea ce fac eu se incadreaza pe un pattern, ca altii inaintea mea si altii dupa mine au facut si vor face acelasi lucru. Simt nevoia de unicitate, dar poate ca tocmai nevoia mea de unicitate ma face sa fiu comuna, mecanizata…
Poate ca solutia este sa nu ne comparam cu ceilati, sa nu ne raportam la ceilalti si sa ne pastram si sa credem in unicitatea noastra, chiar daca este imposibila.
La urma urmei poate chiar suntem dust in the wind, iar acceptarea acestei stari de fapt ne va aduce eliberarea.. Eu, in orgoliul meu de fiinta fara aripi care poate zbura in adancul sufletului, nu vreau sa accept ca suntem doar praf, nimic.
Gilles de Rais si alchimia
Gilles de Rais este un personaj controversat al istoriei. S-a nascut in 1404 intr-o familie de nobili si a dus o copilarie erudita, fiind crescut de bunicul sau, Jean de Craon. Pentru consolidarea situatiei financiare bunicul sau l-a fortat sa se casatoreasca, iar dupa mai multe incercari esuate, Casatoria lui Gilles cu Catherine de Thouars a avut loc dupa ce fata a fost rapita.
Aceste neintelegeri legate de casatorii au facut ca Gilles de Rais sa fie elementul declansator al legendei lui Barba-Albastra (cel care isi ucidea sotiile).
Intre 1427 si 1435 Gilles de Rais a fost comandantul armatei franceze, iar in 1429 a luptat alaturi de Ioana d’Arc in campaniile impotriva englezilor.
Destinul sau este strans legat de cel al Ioanei d’Arc. Pe seama relatiei dintre cei doi s-a speculat adesea, spunandu-se ca Gilles ar fi nutrit sentimente de iubire. Un lucru este cert, Gilles de Rais, un personaj pasionat de misticism, a fost atras de puterea divina pe care se presupune ca a avut-o Ioana d’Arc, iar faptul ca a petrecut mult timp alaturi de ea a fost decisiv pentru destinul sau.
Dupa arderea pe rug a Ioanei d’Arc, Gilles s-a retras la castelul sau, Tiffauges unde si-a cheltuit averea si s-a dedat unor practici obscure.
Izolat la Tiffauges, Gilles de Rais se dedicat alchimiei in incercarea de a gasi Piatra Filosofala, avand ca sursa de inspiratie manuscrisele interzise ale lui Nicolas Flamel si scrierile lui Albert cel Mare sau Raymundus Lullus.
Alchimia a functionat pe teoria ca metalele sunt corpuri compuse si ca au o compozitie identica. Ele se deosebesc intre ele in functie de diferitele proportii ale elementelor componente. Cu ajutorul unui agent ce ar schimba proportiile, este posibil sa se preschimbe metalele unul intr-altul. In felul acesta mercurul se poate transmuta in argint, iar plumbul in aur. Agentul acesta este chiar Piatra Filozofala, mercurul filosofilor, numit si leul verde, sarpele sau apa pontica.
Se spune ca Piatra Filosofala pe langa capacitatea de transformare a oricarui metal in aur, are puterea de a da viata vesnica celui care a descoperit-o.
Dupa multe incercari nereusite de a descoperi Piatra Filosofala, Gilles de Rais realizeaza ca fara ajutorul unor entitati intunecate orice descoperire este imposibila.
Incepe astfel, sa apeleze la serviciile unor diferiti vrajitori in incercarea de a-l invoca pe diavol. Sosirea la Tiffauges a lui Francesco Prelati, magistrul magiei florentine, ii aduce lui Gilles dovezi de netagaduit. Impreuna, Gilles si Prelati, incep sa comita crime dintre cele mai ingrozitoare pentru slavirea demonului care le-ar putea arata calea catre descoperirea Pietrei Filosofale.
La procesul sau din 1440, Gilles de Rais a fost acuzat de crime, sodomie si erezie. Numarul victimelor sale a fost intre 80 si 200 de copii cu varstele intre 6 si 18 ani.
Pe 26 octombrie 1440, la Nantes, Gilles de Rais a fost spanzurat.
Eu sunt intrigata de acest personaj si de povestea lui!
Este un om care a crezut in Dumnezeu si apoi si-a pierdut credinta, vanzandu-si sufletul diavolului? Sau nu a crezut niciodata?
Ce rol are Ioana d’Arc in toata povestea asta? Speculand ca Gilles de Rais a iubit-o, oare s-a simtit dezamagit de faptul ca Dzeu nu a salvat-o si in felul asta si-a pierdut credinta?
Pentru intrebarile astea nu exista raspuns, istoria nu poate oferi detalii care sa aduca lumina asupra lor.
Daca va pasioneaza subiectul puteti gasi infomatii in:
J.-K. Huysmans- La bas
Michel Tournier- Gilles et Jeanne (tradus la noi ca Fecioara si Capcanul)
Aceste neintelegeri legate de casatorii au facut ca Gilles de Rais sa fie elementul declansator al legendei lui Barba-Albastra (cel care isi ucidea sotiile).
Intre 1427 si 1435 Gilles de Rais a fost comandantul armatei franceze, iar in 1429 a luptat alaturi de Ioana d’Arc in campaniile impotriva englezilor.
Destinul sau este strans legat de cel al Ioanei d’Arc. Pe seama relatiei dintre cei doi s-a speculat adesea, spunandu-se ca Gilles ar fi nutrit sentimente de iubire. Un lucru este cert, Gilles de Rais, un personaj pasionat de misticism, a fost atras de puterea divina pe care se presupune ca a avut-o Ioana d’Arc, iar faptul ca a petrecut mult timp alaturi de ea a fost decisiv pentru destinul sau.
Dupa arderea pe rug a Ioanei d’Arc, Gilles s-a retras la castelul sau, Tiffauges unde si-a cheltuit averea si s-a dedat unor practici obscure.
Izolat la Tiffauges, Gilles de Rais se dedicat alchimiei in incercarea de a gasi Piatra Filosofala, avand ca sursa de inspiratie manuscrisele interzise ale lui Nicolas Flamel si scrierile lui Albert cel Mare sau Raymundus Lullus.
Alchimia a functionat pe teoria ca metalele sunt corpuri compuse si ca au o compozitie identica. Ele se deosebesc intre ele in functie de diferitele proportii ale elementelor componente. Cu ajutorul unui agent ce ar schimba proportiile, este posibil sa se preschimbe metalele unul intr-altul. In felul acesta mercurul se poate transmuta in argint, iar plumbul in aur. Agentul acesta este chiar Piatra Filozofala, mercurul filosofilor, numit si leul verde, sarpele sau apa pontica.
Se spune ca Piatra Filosofala pe langa capacitatea de transformare a oricarui metal in aur, are puterea de a da viata vesnica celui care a descoperit-o.
Dupa multe incercari nereusite de a descoperi Piatra Filosofala, Gilles de Rais realizeaza ca fara ajutorul unor entitati intunecate orice descoperire este imposibila.
Incepe astfel, sa apeleze la serviciile unor diferiti vrajitori in incercarea de a-l invoca pe diavol. Sosirea la Tiffauges a lui Francesco Prelati, magistrul magiei florentine, ii aduce lui Gilles dovezi de netagaduit. Impreuna, Gilles si Prelati, incep sa comita crime dintre cele mai ingrozitoare pentru slavirea demonului care le-ar putea arata calea catre descoperirea Pietrei Filosofale.
La procesul sau din 1440, Gilles de Rais a fost acuzat de crime, sodomie si erezie. Numarul victimelor sale a fost intre 80 si 200 de copii cu varstele intre 6 si 18 ani.
Pe 26 octombrie 1440, la Nantes, Gilles de Rais a fost spanzurat.
Eu sunt intrigata de acest personaj si de povestea lui!
Este un om care a crezut in Dumnezeu si apoi si-a pierdut credinta, vanzandu-si sufletul diavolului? Sau nu a crezut niciodata?
Ce rol are Ioana d’Arc in toata povestea asta? Speculand ca Gilles de Rais a iubit-o, oare s-a simtit dezamagit de faptul ca Dzeu nu a salvat-o si in felul asta si-a pierdut credinta?
Pentru intrebarile astea nu exista raspuns, istoria nu poate oferi detalii care sa aduca lumina asupra lor.
Daca va pasioneaza subiectul puteti gasi infomatii in:
J.-K. Huysmans- La bas
Michel Tournier- Gilles et Jeanne (tradus la noi ca Fecioara si Capcanul)
Literatura pentru copii
Istoricul religiilor, Mircea Eliade, consideră că evoluţia istorică influenţează sacrul. Pentru a exemplifica el discută despre cum într-o societate agricolă există credinţa în Mama Pământ, pentru că principala sursa de hrană a indivizilor este rodul pământului. În schimb, într-o societate vânătorească există credinţa în animalele totem. Pentru că viaţa indivizilor este dependentă de animalele pe care le pot vâna, ei încercă să le câştige bunăvoinţa.[1]
Observăm că sacrul evoluează odată cu istoria, adaptându-se noilor epoci. Am stabilit mai sus că principala caracteristică a mitului este sacralitatea. Sacrul se revelează prin intermediul miturilor, între ele existând o relaţie de interdependenţă.
Miturile evoluează odată cu sacrul, evoluţia lor fiind dependentă de evoluţia istorică.
Evoluţia miturilor se face din exterior spre interior.[2] Miturile sunt conduse concomitent din interior printr-o dialectică specială de autoproliferare şi de autocristalizare, care îşi este sieşi propriul resort şi propria sintaxă.
Teoreticianul Victor Henry a scris în lucrarea sa La magie dans l’Inde Antique despre acest tip de evoluţie: „mitul a apărut înaintea omului: orice apercepţie a unui fapt exterior într-un organism înzestrat cu o oarecare conştiinţă este un mit virtual; în creierul unui animal superior universul este redat printr-o serie de mituri, adică de reprezentări instantanee risipe de îndată ce au fost provocate, cu cât memoria şi conştiinţa stabilesc mai multe legături cu aceste străfulgerări de viziuni ale non-eului, cu atât mitul se conturează şi se manifestă mai puternic şi totodată cu atât mai mult animalul se ridică pe o treaptă superioară pe scara fiinţelor”.[3]
Putem spune că miturile şi conturarea lor cât mai bine definită contribuie la evoluţia gândirii individului. Dependenţa evoluţiei miturilor de evoluţia istorică, se transformă astfel în interdependenţă. Evoluţia mitului determină urcarea individului pe o treaptă superioară, acesta contribuind astfel la evoluţia istorică.
Fernand Comte consideră că miturile nu mor, ci se transformă. În cursul dezvoltării lor, primesc loviturile credinţelor în mişcare ale omenirii, dar rezistă, îşi adaptează imaginile la împrejurimi, îşi reinterpretează personajele transformându-şi întreg aparatul.[4]
Miturile nu dispar, ci se schimbă în funcţie de fiecare epocă pe care o străbat. Ele sunt interpretate în lumina credinţelor fiecărei epoci. Evoluţia miturilor constă tocmai în această continuă adaptare la timpul prezent şi la credinţele care guvernează fiecare perioadă de timp.
Indivizii, aflaţi în raport de interdependenţă cu miturile, îşi redefinesc de fiecare dată poziţia spirituală faţă de mitologie, ţinând cont de evoluţia societăţii şi de propria evoluţie. Freud a folosit pe larg mitologiile pentru a explica mecanismele psihologiei umane şi a remarcat că fiecare individ trăieşte în felul său aventurile lui Oedip sau drama Antigonei.[5] Indivizii sunt uniţi la nivel psihic de credinţa în aceleaşi mituri, dar care se prezintă în mod diferit.
În societatea contemporană se poate observa o îndepărtare de sacralitate, fapt ce are o foarte mare importanţă pentru cercetarea noastră. Individul contemporan ajunge să fie preocupat de sfere materiale, mai mult decât de dimensiunea sacră. În felul acesta are loc o desacralizare a lumii contemporane, pe care istoricul religiilor, Mircea Eliade o explică astfel: „îndepărtarea divină oglindeşte interesul crescând al omului faţă de propriile sale descoperiri religioase, culturale, economice. Pe măsură ce se apleacă asupra hierofaniilor[6] vieţii, descoperă sacrul şi fecunditatea pământească şi se simte atras de experienţe religioase mai „concrete”. Se îndepărtează de zeul ceresc şi transcendent pentru a se apropia de divinităţile mai accesibile”.[7]
Această desacralizare a societăţii contemporane se explică prin faptul că societatea occidentală cultivă o ruptură ireversibilă faţă de trecut, cu care alte societăţi nu se confruntă. Procesul de desacralizare care are loc în societatea europeană este unic şi fără precedent. entru omul modern laic, sacrul este prin excelenţă obstacolul care stă în faţa libertăţii sale. El nu se va simţi niciodată liber până nu va fi omorât şi pe ultimul zeu.[8] Această alergie faţă de sacru, după cum o numeşte Cesareo Bandera, ia naştere din separarea sacru – profan, este un fel de sistem defensiv care intră în acţiune când sacrul ameninţă sau, în acelaşi timp, este ameninţat.[9]
Indiferent cât de mare va fi gradul de desacralizare a unei lumi, aceasta va păstra o doză de comportament orientat spre sacru. Oricare ar fi contextul istoric în care se încadrează, omul va crede întotdeauna în existenţa unei realităţi absolute, sacrul, care transcende această lume şi unde totuşi se manifestă.[10]
O modalitate de exprimare şi de cultivare a sacrului în lumea contemporană au rămas practicile oculte, vrăjitoreşti.
Am vorbit în rândurile de mai sus despre faptul că mitul este o manifestare a sacrului pentru că este strict legat de un ritual.[11] Practicile oculte sunt fundamentate pe tehnici, prezentate sub formă de ritualuri, care de cele mai multe ori au rolul de a reitera evenimente petrecute la începuturile lumii sau la apariţia anumitelor divinităţi care sunt venerate. Astfel, vrăjitoria şi practicile oculte au rolul de a menţine în viaţă mitologia şi de a crea la rândul lor o altă serie de mituri. De aceea în analiza dedicată miturilor vom avea în vedere şi vrăjitoria împreuna cu toate celelalte practici care derivă.
Înainte de a analiza vrăjitoria din punct de vedere mitologic, este necesar să facem distincţia între vrăjitorie şi magie. Magia reprezintă o dimensiune care are o evoluţie paralelă cu cea religioasă, având puternice acţiuni rituale. Magia poate să ia naştere, chiar în interiorul unei religii fundamentate istoric, pe când vrăjitoria este imposibil de integrat în religie.
Vrăjitoria este adversara structurilor religioase pe care le foloseşte pentru uzul propriu.[12]Adesea vrăjitoria este asemuită cu demonismul vrăjitoresc, fără să fie un fenomen religios din cauza faptului că e contrapusă, negând modelele religioase ale grupului cultural din care ia naştere.[13]
Între cele două dimensiuni se situează magia neagră. După cum îi spune şi numele, este o magie în care apar componente vrăjitoreşti. Pentru faptul că este imediat respinsă de structura religioasă majoritară, trebuie considerată vrăjitorie propriu-zisă.[14]
Pin punct de vedere antropologic, vrăjitoria ar putea fi identificată cu un statut mitico-ritual prin care, în interiorul tuturor culturilor se exprimă reacţia agresivă a unor grupuri şi pături sociale, care din diferite motive nu sunt integrate total sau parţial în modelele tipice ale culturii de care depind, uneori chiar respingând aceste modele. Grupurile marginalizate sunt considerate a fi posesoare ale unor moşteniri rituale şi mitologice care sunt contrarii modelelor aparţinând majorităţii. Ele devin vrăjitorie prin antagonismul lor faţă de aceste modele.[15]
În mod obişnuit, populaţia asuprită refuză religia asupritorului, preferând o religie autonomă, considerată „inversul” celei tradiţionale. Vom reveni asupra acestor teorii, pe care le vom dezvolta şi exemplifica în partea aplicată a lucrării de faţă.
În nenumărate cazuri vrăjitoria a fost alăturată Diavolului acesta din urmă fiind o supapă de siguranţă, un personaj fantastic care trezeşte în rândul oamenilor două tipuri de reacţii: recul din cauza pedepsei sale şi în acelaşi timp interes, pentru că reprezintă ispita bunurilor pământeşti.[16]
Prezenţa unor puternice mişcări vrăjitoreşti corespunde unor epoci în care se constată mai pregnant insuportabilitatea structurilor existente în acel moment şi căutarea unor soluţii prin care se renunţă la o modificare raţională, înlocuind-o cu o izolare alienantă.[17]
În momentul în care individul simte că nu aparţine structurilor sociale existente, tinde să se refugieze într-un context care îi va oferi ocazia să îşi manifeste voinţa. Un celebru ocultist, Abister Crowley, a declarat că „Magia este Ştiinţa şi Arta de a cauza Schimbare pentru a se întâmpla în conformitate cu Voinţa”.[18] Astfel, apelul la culturile oculte se face atunci când individul nu găseşte confort în realitatea înconjurătoare şi în societate. Preferinţa pentru diversele culturi care promovează ştiinţele oculte este de fapt, un refugiu în faţa unei lumi desacralizate, în care persoana nu se poate integra.
Bronislaw Manilowski crede în ipoteza unei funcţii socio-culturale a fenomenului, în sensul că prin cadrul mitico-comportamental vrăjitoresc s-ar putea explica, în acele culturi, răul şi crizele existenţiale fundamentale şi rezultatele lor negative, precum moartea, bolile, eşecurile sau impotenţa.[19] Vrăjitoria are, în acest fel, valenţa de „ţap ispăşitor”. Toate elementele nefavorabile care pot determina răul unui anumit popor sunt justificate în tradiţia populară prin intervenţia unui al treilea factor, practicile vrăjitoreşti. Ele sunt considerate cauza tuturor crizelor existenţiale ale unei comunităţi.
Vrăjitoria este un mod de exprimare a realităţii mitice. Într-o lume desacralizată, ea continuă să atragă practicanţi pentru că le oferă şansa de a evada dintr-o lume în care nu sunt integraţi. Vrăjitoria este o modalitate de impunere a propriei voinţe, atunci când individul este forţat să accepte decizia şi, deci, voinţa unui alt grup. Ocultismul este o religie falsă, care lasă impresia celor care cred în ea că pot controla lumea, este o metodă de refugiu.
Pentru faptul că face apel la credinţa în divinităţile păgâne care au controlat lumea la începuturile ei, ocultismul este condamnat de Biserică, fiind adesea asemănat cu satanismul.
Satanismul în prezent este considerat a fi, pe de o parte vrăjitoria şi ideologia care stă la baza ei şi, pe de altă parte, ideologia subversivă care neagă structurile existente ale societăţii actuale.[20]
Vrăjitoria este o modalitate de exprimare a sacrului în lumea contemporană. În timpul postmodern spiritualitatea este supusă unei abordări subiective, relative şi pragmatice, fără a mai ţine cont de adevăr, raţionalitate sau realitatea obiectivă.[21] Dar, totuşi dimensiunea sacră se manifestă în această lume care a pierdut sensul adevărat al spiritualităţii, pentru că până şi cel mai areligios om păstrează în interiorul său un comportament orientat religios, deci spre sacralitate.[22]
[1] Ibidem, p. 10.
[2] Roger Caillois, Mitul şi omul, Bucureşti, Ed. Nemira, 2000, p. 15.
[3] Victor Henry apud Roger Caillois, op. cit., p. 24.
[4] Fernand Comte, Mitologie universală. Dicţionar de personaje, Bucureşti, Ed. Olimp, 2000, p. 30.
[5] Fernand Comte, op. cit., p. 32.
[6] Manifestarea sacrului în profan.
[7] Mircea Eliade, op. cit., p. 95-96.
[8] Cesareo Bandera, El juego sagrado: lo sagrado y el origen de la literatura moderna de ficcion, Universidad de Sevilla, Secretariado de Publicaciones, 1997, p. 24.
[9] Cesareo Bandera, op. cit., p. 25.
[10] Mircea Eliade, op. cit., p. 153.
[11] Bronislaw Malinowski apud William Hansen, op. cit., p. 21.
[12] Alfonso M. di Nola, Diavolul. Chipurile, isprăvile, istoria Satanei şi prezenţa sa malefică din Antichitate până astăzi, Bucureşti, Ed. Bic All, 2001, p. 222.
[13] Alfonso M. di Nola, op. cit., p. 222.
[14] Ibidem, p. 222.
[15] Ibidem, p. 219
[16] Roger Caillois, Omul şi sacrul, Bucureşti, Ed. Nemira, 1997, p. 42.
[17] Alfonso M. di Nola, op. cit., p. 220.
[18] Abister Crowley apud Richard Abanes, op.cit., p. 58.
[19] Bronislaw Malinowski apud Alfonso M. di Nola, op. cit., p. 222.
[20] Alfonso M. di Nola, op. cit., p. 224.
[21] Richard Abanes, op. cit., p. 2.
[22] Mircea Eliade, op. cit., p. 159.
Observăm că sacrul evoluează odată cu istoria, adaptându-se noilor epoci. Am stabilit mai sus că principala caracteristică a mitului este sacralitatea. Sacrul se revelează prin intermediul miturilor, între ele existând o relaţie de interdependenţă.
Miturile evoluează odată cu sacrul, evoluţia lor fiind dependentă de evoluţia istorică.
Evoluţia miturilor se face din exterior spre interior.[2] Miturile sunt conduse concomitent din interior printr-o dialectică specială de autoproliferare şi de autocristalizare, care îşi este sieşi propriul resort şi propria sintaxă.
Teoreticianul Victor Henry a scris în lucrarea sa La magie dans l’Inde Antique despre acest tip de evoluţie: „mitul a apărut înaintea omului: orice apercepţie a unui fapt exterior într-un organism înzestrat cu o oarecare conştiinţă este un mit virtual; în creierul unui animal superior universul este redat printr-o serie de mituri, adică de reprezentări instantanee risipe de îndată ce au fost provocate, cu cât memoria şi conştiinţa stabilesc mai multe legături cu aceste străfulgerări de viziuni ale non-eului, cu atât mitul se conturează şi se manifestă mai puternic şi totodată cu atât mai mult animalul se ridică pe o treaptă superioară pe scara fiinţelor”.[3]
Putem spune că miturile şi conturarea lor cât mai bine definită contribuie la evoluţia gândirii individului. Dependenţa evoluţiei miturilor de evoluţia istorică, se transformă astfel în interdependenţă. Evoluţia mitului determină urcarea individului pe o treaptă superioară, acesta contribuind astfel la evoluţia istorică.
Fernand Comte consideră că miturile nu mor, ci se transformă. În cursul dezvoltării lor, primesc loviturile credinţelor în mişcare ale omenirii, dar rezistă, îşi adaptează imaginile la împrejurimi, îşi reinterpretează personajele transformându-şi întreg aparatul.[4]
Miturile nu dispar, ci se schimbă în funcţie de fiecare epocă pe care o străbat. Ele sunt interpretate în lumina credinţelor fiecărei epoci. Evoluţia miturilor constă tocmai în această continuă adaptare la timpul prezent şi la credinţele care guvernează fiecare perioadă de timp.
Indivizii, aflaţi în raport de interdependenţă cu miturile, îşi redefinesc de fiecare dată poziţia spirituală faţă de mitologie, ţinând cont de evoluţia societăţii şi de propria evoluţie. Freud a folosit pe larg mitologiile pentru a explica mecanismele psihologiei umane şi a remarcat că fiecare individ trăieşte în felul său aventurile lui Oedip sau drama Antigonei.[5] Indivizii sunt uniţi la nivel psihic de credinţa în aceleaşi mituri, dar care se prezintă în mod diferit.
În societatea contemporană se poate observa o îndepărtare de sacralitate, fapt ce are o foarte mare importanţă pentru cercetarea noastră. Individul contemporan ajunge să fie preocupat de sfere materiale, mai mult decât de dimensiunea sacră. În felul acesta are loc o desacralizare a lumii contemporane, pe care istoricul religiilor, Mircea Eliade o explică astfel: „îndepărtarea divină oglindeşte interesul crescând al omului faţă de propriile sale descoperiri religioase, culturale, economice. Pe măsură ce se apleacă asupra hierofaniilor[6] vieţii, descoperă sacrul şi fecunditatea pământească şi se simte atras de experienţe religioase mai „concrete”. Se îndepărtează de zeul ceresc şi transcendent pentru a se apropia de divinităţile mai accesibile”.[7]
Această desacralizare a societăţii contemporane se explică prin faptul că societatea occidentală cultivă o ruptură ireversibilă faţă de trecut, cu care alte societăţi nu se confruntă. Procesul de desacralizare care are loc în societatea europeană este unic şi fără precedent. entru omul modern laic, sacrul este prin excelenţă obstacolul care stă în faţa libertăţii sale. El nu se va simţi niciodată liber până nu va fi omorât şi pe ultimul zeu.[8] Această alergie faţă de sacru, după cum o numeşte Cesareo Bandera, ia naştere din separarea sacru – profan, este un fel de sistem defensiv care intră în acţiune când sacrul ameninţă sau, în acelaşi timp, este ameninţat.[9]
Indiferent cât de mare va fi gradul de desacralizare a unei lumi, aceasta va păstra o doză de comportament orientat spre sacru. Oricare ar fi contextul istoric în care se încadrează, omul va crede întotdeauna în existenţa unei realităţi absolute, sacrul, care transcende această lume şi unde totuşi se manifestă.[10]
O modalitate de exprimare şi de cultivare a sacrului în lumea contemporană au rămas practicile oculte, vrăjitoreşti.
Am vorbit în rândurile de mai sus despre faptul că mitul este o manifestare a sacrului pentru că este strict legat de un ritual.[11] Practicile oculte sunt fundamentate pe tehnici, prezentate sub formă de ritualuri, care de cele mai multe ori au rolul de a reitera evenimente petrecute la începuturile lumii sau la apariţia anumitelor divinităţi care sunt venerate. Astfel, vrăjitoria şi practicile oculte au rolul de a menţine în viaţă mitologia şi de a crea la rândul lor o altă serie de mituri. De aceea în analiza dedicată miturilor vom avea în vedere şi vrăjitoria împreuna cu toate celelalte practici care derivă.
Înainte de a analiza vrăjitoria din punct de vedere mitologic, este necesar să facem distincţia între vrăjitorie şi magie. Magia reprezintă o dimensiune care are o evoluţie paralelă cu cea religioasă, având puternice acţiuni rituale. Magia poate să ia naştere, chiar în interiorul unei religii fundamentate istoric, pe când vrăjitoria este imposibil de integrat în religie.
Vrăjitoria este adversara structurilor religioase pe care le foloseşte pentru uzul propriu.[12]Adesea vrăjitoria este asemuită cu demonismul vrăjitoresc, fără să fie un fenomen religios din cauza faptului că e contrapusă, negând modelele religioase ale grupului cultural din care ia naştere.[13]
Între cele două dimensiuni se situează magia neagră. După cum îi spune şi numele, este o magie în care apar componente vrăjitoreşti. Pentru faptul că este imediat respinsă de structura religioasă majoritară, trebuie considerată vrăjitorie propriu-zisă.[14]
Pin punct de vedere antropologic, vrăjitoria ar putea fi identificată cu un statut mitico-ritual prin care, în interiorul tuturor culturilor se exprimă reacţia agresivă a unor grupuri şi pături sociale, care din diferite motive nu sunt integrate total sau parţial în modelele tipice ale culturii de care depind, uneori chiar respingând aceste modele. Grupurile marginalizate sunt considerate a fi posesoare ale unor moşteniri rituale şi mitologice care sunt contrarii modelelor aparţinând majorităţii. Ele devin vrăjitorie prin antagonismul lor faţă de aceste modele.[15]
În mod obişnuit, populaţia asuprită refuză religia asupritorului, preferând o religie autonomă, considerată „inversul” celei tradiţionale. Vom reveni asupra acestor teorii, pe care le vom dezvolta şi exemplifica în partea aplicată a lucrării de faţă.
În nenumărate cazuri vrăjitoria a fost alăturată Diavolului acesta din urmă fiind o supapă de siguranţă, un personaj fantastic care trezeşte în rândul oamenilor două tipuri de reacţii: recul din cauza pedepsei sale şi în acelaşi timp interes, pentru că reprezintă ispita bunurilor pământeşti.[16]
Prezenţa unor puternice mişcări vrăjitoreşti corespunde unor epoci în care se constată mai pregnant insuportabilitatea structurilor existente în acel moment şi căutarea unor soluţii prin care se renunţă la o modificare raţională, înlocuind-o cu o izolare alienantă.[17]
În momentul în care individul simte că nu aparţine structurilor sociale existente, tinde să se refugieze într-un context care îi va oferi ocazia să îşi manifeste voinţa. Un celebru ocultist, Abister Crowley, a declarat că „Magia este Ştiinţa şi Arta de a cauza Schimbare pentru a se întâmpla în conformitate cu Voinţa”.[18] Astfel, apelul la culturile oculte se face atunci când individul nu găseşte confort în realitatea înconjurătoare şi în societate. Preferinţa pentru diversele culturi care promovează ştiinţele oculte este de fapt, un refugiu în faţa unei lumi desacralizate, în care persoana nu se poate integra.
Bronislaw Manilowski crede în ipoteza unei funcţii socio-culturale a fenomenului, în sensul că prin cadrul mitico-comportamental vrăjitoresc s-ar putea explica, în acele culturi, răul şi crizele existenţiale fundamentale şi rezultatele lor negative, precum moartea, bolile, eşecurile sau impotenţa.[19] Vrăjitoria are, în acest fel, valenţa de „ţap ispăşitor”. Toate elementele nefavorabile care pot determina răul unui anumit popor sunt justificate în tradiţia populară prin intervenţia unui al treilea factor, practicile vrăjitoreşti. Ele sunt considerate cauza tuturor crizelor existenţiale ale unei comunităţi.
Vrăjitoria este un mod de exprimare a realităţii mitice. Într-o lume desacralizată, ea continuă să atragă practicanţi pentru că le oferă şansa de a evada dintr-o lume în care nu sunt integraţi. Vrăjitoria este o modalitate de impunere a propriei voinţe, atunci când individul este forţat să accepte decizia şi, deci, voinţa unui alt grup. Ocultismul este o religie falsă, care lasă impresia celor care cred în ea că pot controla lumea, este o metodă de refugiu.
Pentru faptul că face apel la credinţa în divinităţile păgâne care au controlat lumea la începuturile ei, ocultismul este condamnat de Biserică, fiind adesea asemănat cu satanismul.
Satanismul în prezent este considerat a fi, pe de o parte vrăjitoria şi ideologia care stă la baza ei şi, pe de altă parte, ideologia subversivă care neagă structurile existente ale societăţii actuale.[20]
Vrăjitoria este o modalitate de exprimare a sacrului în lumea contemporană. În timpul postmodern spiritualitatea este supusă unei abordări subiective, relative şi pragmatice, fără a mai ţine cont de adevăr, raţionalitate sau realitatea obiectivă.[21] Dar, totuşi dimensiunea sacră se manifestă în această lume care a pierdut sensul adevărat al spiritualităţii, pentru că până şi cel mai areligios om păstrează în interiorul său un comportament orientat religios, deci spre sacralitate.[22]
[1] Ibidem, p. 10.
[2] Roger Caillois, Mitul şi omul, Bucureşti, Ed. Nemira, 2000, p. 15.
[3] Victor Henry apud Roger Caillois, op. cit., p. 24.
[4] Fernand Comte, Mitologie universală. Dicţionar de personaje, Bucureşti, Ed. Olimp, 2000, p. 30.
[5] Fernand Comte, op. cit., p. 32.
[6] Manifestarea sacrului în profan.
[7] Mircea Eliade, op. cit., p. 95-96.
[8] Cesareo Bandera, El juego sagrado: lo sagrado y el origen de la literatura moderna de ficcion, Universidad de Sevilla, Secretariado de Publicaciones, 1997, p. 24.
[9] Cesareo Bandera, op. cit., p. 25.
[10] Mircea Eliade, op. cit., p. 153.
[11] Bronislaw Malinowski apud William Hansen, op. cit., p. 21.
[12] Alfonso M. di Nola, Diavolul. Chipurile, isprăvile, istoria Satanei şi prezenţa sa malefică din Antichitate până astăzi, Bucureşti, Ed. Bic All, 2001, p. 222.
[13] Alfonso M. di Nola, op. cit., p. 222.
[14] Ibidem, p. 222.
[15] Ibidem, p. 219
[16] Roger Caillois, Omul şi sacrul, Bucureşti, Ed. Nemira, 1997, p. 42.
[17] Alfonso M. di Nola, op. cit., p. 220.
[18] Abister Crowley apud Richard Abanes, op.cit., p. 58.
[19] Bronislaw Malinowski apud Alfonso M. di Nola, op. cit., p. 222.
[20] Alfonso M. di Nola, op. cit., p. 224.
[21] Richard Abanes, op. cit., p. 2.
[22] Mircea Eliade, op. cit., p. 159.
Timp sa imi aud respiratia
Ma fascineaza literatura japoneza. Mereu cand citesc o astfel de carte sunt cuprinsa de o stare ciudata de euforie desi parcurg cu dificultate primele pagini.
Senzatia lasata de literatura japoneza este asemanatoare cu o plecare la munte, cu linistea si verdele de acolo. Citesc si parca aud paraie la cativa metri de mine. Imi place maniera autorilor japonezi de a se opri asupra lucrurilor, pacea care razbate chiar si in cele mai dramatice scene. E ca si cum evenimentele narate ar fi elemente ale unui tablou, nu ale unei carti.
Dragostea in romanele japoneze este pura si privita pe indelete fiind caracterizata cel mai bine de un erotism mai mult sugerat decat afisat.
Discursurile nipone iti indeamna imaginatia sa zboare mai mult decat orice alta forma de literatura.
Cand vreau sa evadez din viteza cursei citadine deschid un roman japonez, iar Kawabata, Soseki sau Inoue ma poarta spre o lume unde am timp sa imi aud respiratia.
Senzatia lasata de literatura japoneza este asemanatoare cu o plecare la munte, cu linistea si verdele de acolo. Citesc si parca aud paraie la cativa metri de mine. Imi place maniera autorilor japonezi de a se opri asupra lucrurilor, pacea care razbate chiar si in cele mai dramatice scene. E ca si cum evenimentele narate ar fi elemente ale unui tablou, nu ale unei carti.
Dragostea in romanele japoneze este pura si privita pe indelete fiind caracterizata cel mai bine de un erotism mai mult sugerat decat afisat.
Discursurile nipone iti indeamna imaginatia sa zboare mai mult decat orice alta forma de literatura.
Cand vreau sa evadez din viteza cursei citadine deschid un roman japonez, iar Kawabata, Soseki sau Inoue ma poarta spre o lume unde am timp sa imi aud respiratia.
vineri, 20 noiembrie 2009
Confruntarea lui peste
In magazin la Melissa, rupta dupa antrenament, aud vocea suava a lui Basescu. Deja imi era clar, a inceput vestita confruntare televizata.
Pentru ce? Cu ce scop? ca sa ne lamurim?
Mai este cineva care ii mai crede sinceri pe acesti indivizi?
Cu toate acestea, mi-am cumparat bidonul de apa si m-am grabit spre casa, plina de curiozitate-sarcastica.
Geoana se crede eroul pur, Crin sex-simbol ganditor, Base zidul de care toti se sfarama.
Aplaudacii din sala mi-au intins nervii la maximum, din cauza ca dupa fiecare discurs se manifestau entuziast si aprobau zgomotos balivernele.
Intepaturi, apropouri, glumite de prost gust si masti! Atat de multe masti si roluri jucate pana la confundarea cu ele.
Habar n-am cu cine voi vota! situatia ma depaseste, pentru ca acum 5 ani am votat din suflet cu Basescu (unul dintre cele mai penibile lucruri pe care le-am facut in 23 de ani de existenta, a fost chiar sa particip la unul din mitingurile lui de atunci, pentru ca voiam PSD-ul jos), pentru ca dupa 2-3 ani sa vad ca s-au coalizat. Care tepe? care hoti, tradatori? devenisera buni prieteni.
Asa ca, sunt confuza cu privire la vot. Ma voi prezenta acolo si cu siguranta voi simti din nou ca imi prostituez sperantele.
Asta seara ma uitam atent la ei si aproape ca i-as fi crezut cand spuneau ca le pasa de popor, de tara, de economie. De fapt se joaca. Nu chiar joaca de copii, ci un joc mai periculos.
V-am zis ca si Turcescu m-a enervat teribil, teribil?
Pentru ce? Cu ce scop? ca sa ne lamurim?
Mai este cineva care ii mai crede sinceri pe acesti indivizi?
Cu toate acestea, mi-am cumparat bidonul de apa si m-am grabit spre casa, plina de curiozitate-sarcastica.
Geoana se crede eroul pur, Crin sex-simbol ganditor, Base zidul de care toti se sfarama.
Aplaudacii din sala mi-au intins nervii la maximum, din cauza ca dupa fiecare discurs se manifestau entuziast si aprobau zgomotos balivernele.
Intepaturi, apropouri, glumite de prost gust si masti! Atat de multe masti si roluri jucate pana la confundarea cu ele.
Habar n-am cu cine voi vota! situatia ma depaseste, pentru ca acum 5 ani am votat din suflet cu Basescu (unul dintre cele mai penibile lucruri pe care le-am facut in 23 de ani de existenta, a fost chiar sa particip la unul din mitingurile lui de atunci, pentru ca voiam PSD-ul jos), pentru ca dupa 2-3 ani sa vad ca s-au coalizat. Care tepe? care hoti, tradatori? devenisera buni prieteni.
Asa ca, sunt confuza cu privire la vot. Ma voi prezenta acolo si cu siguranta voi simti din nou ca imi prostituez sperantele.
Asta seara ma uitam atent la ei si aproape ca i-as fi crezut cand spuneau ca le pasa de popor, de tara, de economie. De fapt se joaca. Nu chiar joaca de copii, ci un joc mai periculos.
V-am zis ca si Turcescu m-a enervat teribil, teribil?
joi, 19 noiembrie 2009
Oras de amintiri
Amintirea noastra e peste tot in oras.
Pe strazi, prin parcuri, pe poduri,
Ca e vreme aramie, alba, verde sau albastra.
Pe strazi, prin parcuri, pe poduri,
Ca e vreme aramie, alba, verde sau albastra.
Oriunde intorc capul,
Ne vad pe noi:
Maini impreunate, priviri, buze calde.
Ne vad pe noi:
Maini impreunate, priviri, buze calde.
Uite! Acolo ne-am sarutat prima data!
Recunosti aleea unde ne-am cunoscut?
Hei, aici avem o poza!
Recunosti aleea unde ne-am cunoscut?
Hei, aici avem o poza!
Un oras de amintiri.
Asta e mostenirea pe care o lasam,
Dupa atata timp, sufletelor noastre.
Asta e mostenirea pe care o lasam,
Dupa atata timp, sufletelor noastre.
Dimineata de oras
Oras cufundat in ceata.
Frunze si lumini miscatoare.
Zgomot, trafic si noi,
vietuind
in haine vii sau gri.
Frunze si lumini miscatoare.
Zgomot, trafic si noi,
vietuind
in haine vii sau gri.
luni, 16 noiembrie 2009
Veteris vestigia flammae
Dintr-o duminica, in mine au inceput sa arda doua focuri, care imi influenteaza felul de a fi. Trebuie sa am grija sa nu ma las prada flacarilor, pentru ca nu stiu sa existe pompieri care ar putea sa stinga un astfel de incendiu.
Veteris vestigia flammae.
Iar starea asta mi-a taiat orice fel de pofta de mancare sau somn, trag de mine si ma refugiez in muzica pentru a ma anestezia.
La toata nebunia se adauga toamna aceasta, atat de frumoasa.
Azi dimineata m-am urcat pe tocuri si am pornit pe aleile gri-galbene-aramii ca intr-un vis de toamna. Avand in vedere cat era ceasul, pe bune dreptate ca nu putea fi altceva decat un vis.
Veteris vestigia flammae.
Iar starea asta mi-a taiat orice fel de pofta de mancare sau somn, trag de mine si ma refugiez in muzica pentru a ma anestezia.
La toata nebunia se adauga toamna aceasta, atat de frumoasa.
Azi dimineata m-am urcat pe tocuri si am pornit pe aleile gri-galbene-aramii ca intr-un vis de toamna. Avand in vedere cat era ceasul, pe bune dreptate ca nu putea fi altceva decat un vis.
sâmbătă, 14 noiembrie 2009
Abonați-vă la:
Postări (Atom)